Agentul VICTORIA (IX): Erno Rudas şi politica secretă a forintului la Bucureşti

Rudas Erno
Rudas Erno

Erno Rudas, fostul şef al rezidenţei de spionaj a Ungariei în România, până în 1990 şi, ulterior, promovat ambasador la Bucureşti, s-a implicat în diverse afaceri dubioase şi a reuşit să atragă, astfel, în plasa relaţională diverşi politicieni români, cel mai important dintre ei fiind actualul prim-ministru Călin Popescu Tăriceanu.

Am dezvăluit deja, în paginile cotidianului nostru, din 24 septembrie (vezi articolul „Primul-ministru Tăriceanu este asociat în afaceri cu un spion ungar“), relaţia de afaceri dintre Rudas Erno şi Tăriceanu.

Prezentăm, astăzi, alte conexiuni de afaceri ale spionului Rudas Erno, de această dată cu câţiva dintre „specialiştii“ camuflaţi în PNŢCD ai tristului Emil Constantinescu. Printre ei se află fostul şef al FPS, Radu Sârbu, fostul director general al societăţii „Bucureşti- Turism“ SA, în perioada 1998-2000, Mihail (Mişu) Gabriel Popescu şi urmaşul acestuia la conducerea aceleiaşi societăţi, Mihai Comănescu.

Afacerea care i-a adus la aceeaşi masă cu Rudas, pe cei trei pnţcd-işti, este privatizarea societăţii Bucureşti-Turism SA, firmă care avea în proprietate şi Hotelul Bucureşti. Conform unuia dintre liderii de sindicat din cadrul acestei societăţi, Rudas Erno a făcut demersuri atât pe lângă directorul general, cât şi pe lângă liderii de sindicat de la Bucureşti- Turism, pentru ca afacerea să fie încheiată cu firma Danubius Hotels Rt. din Ungaria.
De asemenea, conform unui document oficial, s-a intervenit inclusiv pe lângă şeful FPS de atunci, Radu Sârbu, care a fost sensibilizat să propună transferarea contractului de privatizare a societăţii bucureştene, de la firma Noni Voiaj Impex SRL, cea care preluase în 1999 pachetul majoritar de acţiuni la Bucureşti-Turism, la aceeaşi societate „Danubius Hotels“ RT.

Deşi demersurile n-au fost concretizate în forma dorită, Hotelul Bucureşti şi activele aferente au fost adjudecate de grupul de interese aflat şi în spatele societăţii din Ungaria, „Danubius“. Pionul central al grupului de interese vizat este cetăţeanul israelian Eliahu Rasin, iar derularea afacerii s-a făcut ca urmare a unui lung şir de ilegalităţi comise atât de reprezentanţii FPS-ului, cât şi de viitorii proprietari.

Hotelul Bucureşti a fost preluat de grupul Europe Israel
Societatea Bucureşti Turism SA a fost privatizată, în decembrie 1999, după ce combinaţia mai veche de privatizare cu firma franceză Pargest eşuase. Firma care a preluat de la FPS pachetul majoritar de acţiuni (66,18%) deţinut la Bucureşti Turism SA a fost Noni Voiaj Import Export SRL ce aparţinea formal lui Ionel Ruse. Licitaţia, deşi a fost îndelung contestată ulterior, datorită ilegalităţilor flagrante care au însoţit-o, a fost câştigată de un grup de interese reprezentat de israelianul Eliahu Rasin.

De la depunerea ofertelor pentru licitaţie şi până la semnarea contractului cu FPS, firma Noni Voiaj a fost preluată de off-shorul cipriot Desca Investment Ltd deţinut de Eliahu Rasin. Ulterior, la sfârşitul lui 2000, Noni Voiaj s-a transformat în Domino International Hotels SRL, iar controlul acestei societăţi a fost preluat, în etape succesive de către BEA Hotels Eastern Europe BV din Olanda. La rândul ei, Bea Hotels era deţinută de Elscint Ltd, firmă ce aparţinea Elbit Medical Imaging, parte, în fine, a grupului Europe Israel.

Cu un profit de mai multe milioane de euro, Eliahu Rasin a vândut apoi afacerea celor pentru care fusese pregătită. Astăzi, acţionariatul de la Bucureşti Turism este împărţit între Bea Hotels Eastern Europe BV(73,04%), SIF Transilvania (9,74%) şi alţi acţionari (17,22%). Cumpărată iniţial cu 25 de milioane de dolari, afacerea este evaluată azi, pe bursa Rasdaq, la peste 142 milioane de euro.

Rudas Erno a atentat la „pijamaua“ parlamentarilor români
Dezvăluirea implicării spionului Rudas Erno în afacerea „Hotel Bucureşti“ a fost făcută de către unul dintre foştii lideri de sindicat de la Bucureşti-Turism SA, Cornel Dan Nicolae. Iniţial, acesta a consemnat greşit numele personajului descris, anume Eric RUDOSH în loc de Erno Rudas. Ulterior însă el ne-a confirmat că e vorba de una şi aceeaşi persoană, confuzia pornind de la transcrierea greşită în limba română a numelui fostului ambasador al Ungariei la Bucureşti.

Conform datelor oferite de Cornel-Dan Niculae, implicarea lui Erno Rudas în afacerea „Bucureşti-Turism“ s-a făcut prin stimularea unora dintre reprezentanţii PNŢ-cd de la conducerea societăţii aflate în plin proces de privatizare. Cel mai vizibil dintre „capetele de pod“ utilizate în afacere de către Rudas este Mihail Gabriel Popescu, zis şi Mişu Popescu, un tânăr pnţcd-ist care avea să ajungă ulterior suspect de bogat.

De altfel, pentru a încheia bucla suspiciunilor şi a confirma dezvăluirile noastre recente referitoare la legătura otrăvită Rudas-Tăriceanu, fostul pnţcd-ist Popescu a devenit consilierul personal al ministrului liberal al Transporturilor, Ludovic Orban. Altfel spus, susţinătorul lui Erno Rudas din 1999-2000, în afacerea punctuală prezentată azi, se află în aceeaşi grupare politică penetrată la vârf de spionul Rudas.

Nu ştim care au fost culisele „racolării“ penalului Mişu Popescu de către fostul ambasador al Ungariei la Bucureşti, Erno Rudas. Cornel-Dan Niculae ne-a declarat doar că Mişu Popescu, directorul general de la Bucureşti-Turism, este cel care a insistat pe lângă liderii de sindicat de la Hotel Bucureşti să accepte o eventuală preluare a afacerii de către firma ungurească Danubius Hotels RT.

Este posibil ca lobby-ul făcut de Mişu Popescu pentru firma reprezentată de Rudas să fie unul dintre motivele numirii acestuia la conducerea Bucureşti-Turism. Că afacerea nu s-a perfectat însă sub această formulă, asta ţine probabil de confruntarea extrem de dură care a însoţit privatizarea Hotelului Bucureşti, sau, de ce nu, şi de vigilenţa serviciilor secrete.

Asta, deoarece miza afacerii era extrem de ridicată: dincolo de valoarea în sine a activelor scoase la vânzare, Hotel Bucureşti era şi a doua casă a parlamentarilor români. Or, a controla locul în care parlamentarii îşi pun pijamaua, e o cauză pentru care toate eforturile fostului şef al rezidenţei de spionaj a Ungariei sunt perfect justificate.

Printr-un material transmis redacţiei noastre, fostul lider sindical Cornel-Dan Niculae ne-a prezentat modul în care s-a derulat, în realitate, privatizarea societăţii Bucureşti-Turism. Prezentăm mai jos fragmentul în care acesta descrie modul în care s-a intersectat, via Mişu Popescu, cu Erno Rudas.

Mişu Popescu, lobby-stul lui Rudas Erno şi Eliahu Rasin

Sindicatul Liber al Salariaţilor din SC Bucureşti-Turism SA a organizat, în ziua de 18 noiembrie 1999, ziua primei licitaţii pentru privatizarea pachetului majoritar de acţiuni de la SC Bucureşti-Turism SA, o mare manifestaţie de protest în faţa sediului Fondului Proprietăţii de Stat, deoarece în dosarul de prezentare nu au fost incluse clauzele de protecţie socială conţinute de Contractul Colectiv de Muncă, respectiv menţinerea salariaţilor pe o durată de minimum doi ani de la data privatizării.

Conducerea FPS a primit liderii manifestanţilor (pe Niculae Cornel-Dan, Bălmău Vasile, Romaniuc Nicolae, Duţă Viorel şi alţii) pe care i-au anunţat că licitaţia nu a fost adjudecată de singurul licitant ANA HOTELS şi cu care au convenit completarea dosarului de prezentare şi invitarea reprezentanţilor sindicatului la eventualele viitoare negocieri pentru semnarea contractului de privatizare.

Percepută ca o manifestaţie împotriva dlui George Copos (acţionar al ANA Hotels), care le-a şi reproşat acest lucru salariaţilor, în stradă, în faţa sediului FPS de pe strada Stavropoleos, ea a fost prezentată negativ la ştirile de la postul tv Antena 1. O delegaţie a Sindicatului de la SC Bucureşti-Turism SA, condusă de Niculae Cornel-Dan (vicepreşedinte al Federaţiei Sindicatelor din Turism) şi Bălmău Vasile (preşedinte al Sindicatului Liber al Salaria- ţilor), salariaţi în cadrul Serviciului Tehnic al SC Bucureşti-Turism SA, a fost invitată la sediul FPS în ziua de 22 decembrie 1999, pentru a discuta textul privind protecţ ia socială ce urma a fi introdus în contract.

Aici l-au cunoscut pe israelianul Rasin Eliahu, prezent la negocieri, care s-a prezentat ca asociat al lui Ruse Ionel în firma Noni Voiaj, care adjudecase licitaţia din data de 14.12.2000. Separat, pe un culoar al FPS, Rasin Eliahu le-a spus celor doi lideri sindicali că participarea sa alături de Ruse Ionel în firma Noni Voiaj se datorează experienţei pe care o are în activitatea hotelieră în Ungaria, prin firma Danubius în care este asociat. Rasin le-a mai spus că s-ar bucura dacă aceştia, Niculae şi Bălmău, ar putea face în curând o vizită la Budapesta pentru a vizita hotelurile lanţului Danubius Hotels, pentru a se convinge de beneficiile privatizării Hotelului Bucureşti.

Aceştia i-au răspuns că principalele beneficii pentru salariaţi nu ar putea fi altele decât siguranţa locurilor de muncă. După ce, la 24.12.1999, a fost semnat contractul nr.4106 între Fondul Proprietăţii de Stat şi firma Noni Voiaj Impex SRL, privind vânzarea pachetului majoritar de acţiuni al SC Bucureşti-Turism SA, la finele lunii ianuarie 2000, directorul general al SC Bucureşti-Turism SA, Popescu Mihai Gabriel, i l-a prezentat în Sala Mezanin a Hotelului Bucureşti pe cetăţeanul maghiar Rudas Erno liderului sindical şi vicepreşedinte al Asociaţiei PAS Niculae Cornel-Dan, luându-l prin surprindere pe acesta. Discutând între patru ochi, Rudas Erno i-a spus lui Niculae Cornel-Dan că este aşteptat la Budapesta pentru a vizita lanţul hotelier Danubius, entitate implicată în privatizarea SC Bucureşti-Turism SA, fiind alocat deja un fond de protocol pentru deplasare care se află în posesia sa, a dlui Rudas, ca mandatar al patronilor Danubius.

Niculae Cornel-Dan a declinat invita- ţia, motivând că un astfel de eveniment nu poate avea loc decât în mod public, printr-o invitaţie oficială, dar care nu poate veni către organizaţia sindicală din partea unei entităţi private, şi că singurul argument în faţa salariaţilor români ar fi modul în care Danubius s-a comportat cu salariaţii maghiari din hotelurile privatizate în Ungaria. Erno Rudas nu a mai insistat cu invitaţia sa, dar a lăsat o carte de vizită pentru a putea fi căutat, ceea ce nu s-a întâmplat. Peste câteva săptămâni, a sosit însă pe adresa Federaţiei Sindicatelor din Turism o invitaţie din partea organizaţiei similare din Ungaria, pentru ca sindicaliştii români să îi viziteze pe cei maghiari în vederea unui schimb de experienţă.

Preşedintele Federaţiei, dl Cilan Titus, l-a invitat să facă parte din delegaţia română ce urma să se deplaseze la Budapesta pe preşedintele Sindicatului Liber de la SC Bucureşti-Turism SA, Bălmău Vasile, dar şi acesta a declinat invitaţia, făcând legă- tura cu invitaţia ce i-o făcuse Rasin Eliahu la finele lui decembrie 1999, în sediul FPS. înainte de a lua decizia de a nu merge la Budapesta, Bălmău Vasile s-a consultat şi cu Niculae Cornel-Dan, care i-a relatat şi despre discuţia sa cu Rudas Erno, ca şi despre suspiciunile că acesta, fost ambasador al Ungariei la Bucureşti, ar putea fi agent străin însărcinat cu realizarea unor privatizări în România“.

FPS-istul Radu Sârbu a încercat şi el să sprijine Danubius

Într-o adresă oficială, din aprilie 2000, a administratorului Noni Voiaj Import Export SRL, Eliahu Rasin, către preşedintele FPS Radu Sârbu, prin care se încerca o justificare a întârzierii plăţii pachetului majoritar de acţiuni de la Bucureşti Turism, apare confirmarea implicării directe a şefului FPS de atunci în sprijinirea societăţ ii reprezentate de Rudas Erno.

Astfel, Eliahu Rasin îi reaminteşte lui Sârbu că într-un anumit context a propus patronilor Noni Voiaj Import Export transferarea contractului de preluare a societăţii Bucureşti Turism către firma ungurească Danubius Hotels Rt. „

Mai mult, la sugestia dvs. am acceptat ca această scrisoare de garanţie bancară să fie emisă în USD şi în acest sens aţi propus să analizăm posibilitatea transferului contractului către o societate străină de specialitate – DANUBIUS HOTELS RT din grupul CP HOLDINGS LTD. UK“ – afirmă Eliahu Rasin în scrisoarea către FPS. Asta înseamnă că activitatea de lobby a lui Rudas Erno în favoarea Danubius contaminase deja, la vârf, FPS-ul. Magnitudinea relaţiilor cuplului Rasin-Rudas o depăşise deja, spre exemplu, pe cea a relaţiilor autohtonului George Copos, expediat de altfel destul de rapid de la masa negocierilor pentru preluarea Hotelului Bucureşti.

Un alt susţinător al lui Rudas Erno a fost şi Mihai Comănescu, apropiat al lui Dan Adamescu. Comănescu a fost membru PNŢCD sector 3 şi director general la Bucureşti Turism SA, iar apoi a „fost director de imagine al lui Radu Sârbu în campania electorală din 2000“ – conform lui Cornel-Dan Niculae. Aceeaşi sursă mai afirmă că, în trecut, „ulterior vizitei lui Sârbu la Budapesta, vizită ce a stat la baza afacerii POLUS de la Cluj, Mihai Comănescu a urmat la Budapesta, în Ungaria, un „curs de diplomaţi“ de şase luni, în 1998“ – afirmă aceeaşi sursă.

Firma ATS primeşte sediu de la proprietarii israelieni ai societăţii Bucureşti-Turism SA

De implicarea lui Rudas Erno în afacerea „Bucureşti-Turism“ avea să beneficieze chiar şi firma lui Călin Popescu Tăriceanu, primul-ministru al României. Astfel, conform aceleiaşi surse, Automotive Trading Services SRL a primit, în 2005, un sediu chiar într-unul din activele deţinute de israelienii care au preluat Bucureşti-Turism SA. Este vorba despre un spaţiu situat în strada Lutherană (lângă Biserica Lutherană) şi care a găzduit fosta agenţie de turism a SC Bucureşti-Turism.

La două luni după ce această conexiune a fost făcută publică, afirmă aceeaşi sursă, firma ATS s-a mutat din acest sediu oferit de patronii israelieni. Iată ce afirma Cornel-Dan Niculae, într-o lucrare apărută în 2006, la editura Carpathia:

Principala afacere a primului-ministru este aceea de a fi importatorul oficial al autovehiculelor Citroen în România, prin firma sa, Automotive Trading Services. Din anul 2005, firma sa avea încă un nou sediu în Bucureşti, oferit de israelienii ce au înhăţat printr-o privatizare frauduloasă Hotelul Bucureşti, în chiar fosta agenţie de turism a SC Bucureşti-Turism SA, eliberată pentru renovare, chipurile, prin concedierea abuzivă a salariaţilor români.

(…) La două luni după apariţia primei ediţii a prezentei lucrări, firma lui Călin Tăriceanu s-a mutat din acest sediu oferit de patronii israelieni. Erno Rudas (este acelaşi personaj cu Eric Rudosh din lucrările noastre anterioare, nume cu care se prezenta ocazional la Bucureşti, promovând afaceri maghiaroisraeliene – n.a.) este posibilul răspuns al apropierii premierului Tăriceanu de israelienii de la Hotelul Bucureşti, un diplomat maghiar cu care liderul liberal vinde româ- nilor mărci sonore de motociclete străine, prin parteneriatul dintre Automotive Trading Services a dlui Tăriceanu şi acţionarul majoritar de la Outdoor Media, Erno Rudas, punându-se pe picioare firma lor, Clasic Motorcycles.

Este o afacere la care premierul chiar ţine, dacă ne aducem aminte de faptul că el, în calitate de premier, i-a cerut ministrului său de Finanţe, Vlădescu, să scadă taxele de înregistrare şi impozitele pentru motociclete în Codul Fiscal pentru anul 2007“.

Afacerea „Sovata“, controlată direct de la Budapesta

Implicarea firmei Danubius Hotels RT în afaceri hoteliere din Transilvania s-a făcut prin preluarea controlului societăţii Balneoclimaterica SA din Sovata. Ca şi în cazul afacerii penale de la Hotel Bucureşti, şi aici au existat acuzaţii privind privatizarea frauduloasă a staţiunii din Sovata.

Asta nu i-a împiedicat însă pe proprietarii ungari să-şi vadă de treabă şi să obţin profituri imense din exploatarea afacerii. Cum se ştie, în 2001, APAPS-ul condus de Ovidiu Muşetescu a vândut pachetul majoritar de acţiuni al societăţii Balneoclimaterica SA (82,17%) către societatea Salina Invest, controlată de afaceristul maghiar Ianos- Gyorgy Kurko, în tandem cu mai multe firme din Ungaria (vezi foto – Dr. Hetesy Zsolt, director general al serviciului de spionaj ungar, Információs Hivatal).

hetesy1
Dr. Hetesy Zsolt

Ca şi în cazul Hotel Bucureşti, când „la înaintare“ a fost plasat Ionel Ruse, privatizarea s-a făcut iniţial printr-un intermediar, Janos-Gyorgy Kurko, care avea să dispară ulterior din asociere. În cazul Balneoclimaterica, acţionarii iniţiali ai firmei care a preluat controlul pachetului majoritar de acţiuni (Salina Invest) au fost societăţile Corvinus Nemzetkozi Befektetesi (Ungaria) – 34,3%, Alfaterv – 2000 Epitoipari, Tervezo ES Fovallalkoza (Ungaria) – 8,04%, OCSI – Fuel (Miercurea Ciuc, controlată de Janos Kurko) – 24,39%, Civis Hotels (Ungaria) – 10,97%, Activ Konferencia Szolgaltato ES Tanacsado KFT (Ungaria) – 10,97, Danubius Szalloda ES Gyogyudulo RA (Ungaria) – 10,97% şi două pesoane juridice romane – 0,24%.

Astăzi controlul staţiunii Sovata este deţinut de Danubius Hotels RT, aceeaşi societate reprezentată în 2000 de Erno Rudas. Interesant este că fondul de investiţii Corvinus, care avea să vândă ulterior din acţiunile Balneoclimaterica SA chiar către Danubius, este controlat direct, în proporţie de peste 80%, de statul ungar. Conform informaţiilor publicate la mijlocul acestui an în „Budapest Business Journal“, grupul hotelier Danubius a ajuns să deţină 99,94% din acţiunile Salina Invest, proprietarul Balneoclimaterica SA Sovata, după ce a cumpărat un pachet de acţiuni de 43,5% (cu 6,4 milioane de euro), deţinut de societatea Corvinus (o subsidiară a Băncii de Dezvoltare ungare MFB).

tariceanuTranzacţia s-a făcut după ce, în 2006, Ovidiu Muşetescu a fost chemat să dea cu subsemnatul la Parchet pentru o acuzaţie mai veche lansată de Adrian Păunescu, personaj care afirmase încă din 2001 că Salina Invest este un „organism de creare de bani pentru agenţiile de informaţii de la Budapesta“. Este posibil ca implicarea autorităţilor române în aflarea identităţii reale a celor care stau în spatele afacerii Sovata să-i fi determinat pe oficialii de la Budapesta să-şi acopere mai bine intermediarii.

Cu toate acestea, nu poate fi trecută cu vederea implicarea directă a Guvernului Tăriceanu în favorizarea controversaţilor patroni de la Danubius Hotels RT, proprietarul Balneoclimaterica Sovata.

Nămolul de la Sovata, cadoul Guvernului Tăriceanu pentru Danubius
Societatea Danubius Hotels Group Rt., proprietarul staţiunii Sovata, a reuşit să obţină, anul trecut, un consistent cadou de la Guvernul Tăriceanu.

Astfel, în iunie 2006, prin intermediul Agenţiei Naţionale a Resurselor Minerale, a fost promovată o Hotărâre de Guvern, aprobată rapid de executiv, prin care s-a aprobat licenţa de concesiune pe o perioadă de 20 de ani, către societatea Balneoclimaterica SA a nămolului din Lacul Ursu (Sovata).Calin-PopescuTariceanu09

Cum se ştie, „Lacul Ursu şi arboretele de pe sărături“ sunt declarate monumente ale naturii, unicat în Europa el fiind unul dintre cele mai mari lacuri sărate helioterme din lume, temperatura acestuia ajungând în timpul verii până la 40-50 grade Celsius, la o adĺncime de 1,5 m. De asemenea, apele Lacului Ursu tratează cu succes bolile reumatologice şi ginecologice (sterilitate).

Deşi concesionarea activităţii de exploatare a nămolului de la Sovata a fost puternic contestată, inclusiv de Primăria Sovata, inclusiv datorită monopolului creat astfel, Guvernul Tăriceanu a declarat ritos, dar într-un limbaj de lemn, că afacerea „va contribui la dezvoltarea social-economică şi balneoturistică a zonei şi astfel se vor crea premisele de noi investiţii şi noi locuri de muncă, precum şi atragerea de venituri suplimentare la bugetul de stat“. Firma ungurească pentru care Rudos Erno făcea lobby în Bucureşti, a fost astfel servită.

Iată ce înseamnă să ai o relaţie de afaceri la vârful Executivului, dacă ştii să pierzi – în bilanţuri – când trebuie. Pentru că, nu-i aşa?, pierzi şi câştigi!

Dan Badea, Interesul Public, 28 octombrie 2007

Agentul VICTORIA (VIII): Operaţiunea „Washington”


Marius Oprea a desfăşurat o operaţiune anti-Băsescu, în capitala SUA

Liviu Turcu a dezvăluit recent, în cadrul emisiunii lui Marius Tucă, o interesantă operaţiune de dezinformare lansată la Washington de către un consilier al primului-ministru Călin Popescu Tăriceanu.Scopul operaţiunii a fost acela de a induce ideea că dezvăluirile făcute anul trecut de Liviu Turcu, referitor la relaţia penelistului Varujan Vosganian cu fosta Securitate, ar fi fost coordonate de la Cotroceni.Deşi fostul ofiţer CIE nu a oferit alte detalii concrete cu privire la „intoxicarea“ pusă la cale pentru cercurile politice de peste ocean, „Interesul Public“ l-a identificat rapid pe autorul diversiunii. Este vorba despre Marius Oprea, consilier personal al lui Tăriceanu şi preşedinte al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului din România.Concret, conform declaraţiilor televizate ale lui Liviu Turcu, un consilier al lui Tăriceanu s-a deplasat la Washington „la şapte luni şi jumătate“ de la scandalul din toamna trecută şi „a împrăştiat zvonul că Liviu Turcu a venit în România ca parte a unei conspiraţii organizate de Traian Băsescu, ca să-i dea o lovitură primului-ministru“.Pentru a argumenta această afirmaţie, consilierul lui Tăriceanu a afirmat că în perioada în care Turcu s-a aflat la Bucureş ti a locuit la unul dintre apropiaţii pre- şedintelui Băsescu. Conform declaraţiei lui Turcu, Marius Oprea a afirmat: „Şi, la urma urmei, ştiţi unde a locuit tot timpul ăsta? La unul dintre intimii preşedintelui Băsescu, un fost coleg de-al lui care a fost ofiţer de securitate la Serviciul de Informaţii Externe“.Liviu Turcu nu a precizat numele persoanei vizate, dar, conform surselor noastre, Marius Oprea l-a indicat astfel pe Silvian Ionescu, fost ofiţer CIE şi apropiat al lui Traian Băsescu din episodul „Anvers“.

În urma investigaţiilor noastre a rezultat că, într-adevăr, în iunie 2007, deci la peste şapte luni de la dezvăluirile lui Liviu Turcu (declanşate în octombrie 2006), Marius Oprea a făcut parte dintr-o delegaţie numeroasă de politicieni care s-au deplasat la Washington din diverse motive.

Din delegaţie au făcut parte, printre alţii, consilierul Marius Oprea, deputatul PNL Nicolae Popa, fostul preşedinte, Emil Constantinescu, şi ministrul de Externe, Adrian Cioroianu. Conform unei ştiri apă- rute pe 13 iunie 2007 pe site-ul PNL, vizita ar fi fost „de lucru“ şi ar fi vizat relaţiile bilaterale româno-americane Astfel, se arată în documentul citat, „În cursul acestei săptămâni, o delegaţie oficială a României, din care face parte şi deputatul PNL de Alba, Nicolae Popa, efectuează o vizită de lucru în Statele Unite.

În cadrul recepţiei organizate de Ambasada României în SUA, ministrul de Externe, Adrian Cioroianu, fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, consilierul premierului, Marius Oprea, precum şi alţi membri (sic! – n.n.) ai delegaţiei, au purtat mai multe discuţii cu oficiali americani. Temele abordate au fost acelea a (sic! – n.n.) relaţiilor bilaterale dintre cele două state, precum şi relaţiile României cu statele vecine, în vederea menţinerii siguranţei şi stabilităţii în zona Mării Negre“.

Pe de altă parte, pe 12 iunie 2007, în prezenţa unei numeroase asistenţe, consilierul Marius Oprea împreună cu fostul preşedinte Emil Constantinescu au participat la ceremonia dezvelirii unui monument ridicat în memoria celor ucişi de regimurile comuniste. Participarea „agentului Victoria“ la eveniment s-a făcut în calitatea sa de preşedinte al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului. Dacă toate aceste informaţii sunt exacte, nu ştim însă care dintre calităţile sale au fost invocate cu ocazia lansării zvonului că Liviu Turcu ar fi făcut jocurile lui Traian Băsescu atunci când a dezvăluit informaţii privind trecutul informativ al lui Varujan Vosganian. Noutatea nu era însă aceasta, deoarece presa românească a tocat mărunt acest subiect şi zvonul era lansat de susţinătorii lui Vosganian şi ai grupului de interese care-l promovase pentru ocuparea poziţiei de comisar european. Noutatea zvonului lansat de „oficialul guvernamental“ Marius Oprea era chiar argumentul folosit pentru a-l credibiliza, anume informaţia că Liviu Turcu fusese găzduit la Bucureşti chiar de către Silvian Ionescu, apropiatul lui Traian Băsescu.

Invenţia lui Oprea: Silvian Ionescu a fost gazda lui Liviu Turcu

Lansarea zvonului conform căruia Liviu Turcu a fost găzduit de Silvian Ionescu (foto stanga) pe perioada şederii sale la Bucureşti (începutul lui noiembrie 2006) a avut scopul de a justifica o legătură concretă Turcu-Băsescu, via Silvian. În realitate însă, informaţia era o pură invenţie, valabilă probabil doar la reuniunile GDS unde uneori „intelighenţia“ îşi probează, în grup, defulările. Conform informaţiilor obţinute de noi, nu numai că Liviu Turcu nu a fost găzduit de Silvian Ionescu, dar relaţiile dintre cei doi sunt definitiv compromise încă din 1989. Referitor la locul în care a fost cazat Turcu, putem spune doar că e vorba de o locuinţă ce aparţine familiei acestuia. Există însă o legătură între familia lui Turcu şi Silvian Ionescu, dar aceasta nu e deloc fericită.

Liviu Turcu
Liviu Turcu

Din investigaţiile noastre rezultă că, după ce conducerea Centrului de Informaţii Externe a aflat despre rămânerea în Occident a lui Liviu Turcu (foto dreapta), printre cei care s-au implicat în anchetarea şi intimidarea familiei acestuia rămase în ţară a fost şi fostul coleg, Silvian Ionescu.

El a participat direct la percheziţia, „exploatarea in orb“ şi intimidarea rudelor de gradul I ale lui Turcu. Aşadar e absurd să creadă cineva, cu excepţia lui Marius Oprea, că evenimentele descrise ar fi putut permite o apropiere între cei doi, chiar şi după atĺţia ani, de natură a-i aduce sub acelaşi acoperiş. Aşadar, tocmai am demonstrat că Liviu Turcu nu numai că n-a fost găzduit de Silvian Ionescu, dar nici măcar nu putea s-o facă chiar dacă ar fi dorit. A lansa însă un asemenea zvon la Washington de către consilierul lui Tăriceanu a avut, desigur, scopul de a-l compromite pe Turcu, în sensul asocierii lui cu un presupus grup de interese al foştilor ofiţeri din DSS. Nu ştim, totuşi, dacă cineva „a pus botul“ la dezinformarea „agentului Victoria“, sau dacă ea n-a fost făcută cu scopul de a fi preluată ulterior de presa favorabilă lui Tăriceanu de la Bucureşti. Faptul că aflăm abia acum despre manevra diversionistă a „agentului Victoria“ este o dovadă că „răspândacii“ de la Washington nu şi-au făcut treaba.

Antecedente diversioniste a la Oprea
Cum am mai arătat deja, Marius Oprea nu este la prima acţiune diversionistă lansată cu scopul de a abate atenţia de la problemele delicate cu care se confruntă grupul de interese din care face parte. Personajul este deja cunoscut pentru scoaterea de documente din arhive sau cancelarii şi plasarea lor, fără a ţine cont de interesul public, în diverse medii de interes. Referitor la „perdeaua de fum“ lansată pentru a acoperi „scandalul Vosganian“, ea a început chiar în acele zile, destul de grele pentru liderii PNL. Cel mai cunoscut caz este cel privind dezvăluirea presupusei implicări a Romĺniei în livrarea de armament („rachete solaer în valoare de 9 milioane de dolari“) către Iran, în 1995, operaţiune care ar fi încălcat flagrant embargoul impus Iranului de comunitatea internaţională. Documentul care ar fi probat această afacere şi care avea caracter confidenţial, a ajuns în presă, dar şi la Parchetul Militar, printr-o strategie bine pusă la punct de avocaţii săi din PNL. Aruncarea Romaniei într-un nou scandal internaţional, cu două luni înainte de intrarea în Uniunea Europeană, prin lansarea pe piaţă a unui document obţinut de Oprea în calitatea lui oficială de consilier al preşedintelui Emil Constantinescu, a fost primul efect al dezvăluirii. Iată cum a descris oficialul Oprea, pentru un cotidian central, justificarea acestei acţiuni: „Eu am primit documentele de la un ofiţer de informaţ ii de la MApN. El mi-a spus că urma să li se piardă urma. Ulterior, am verificat la Romtehnica şi conducerea fabricii mi-a spus că nu are în arhiva sa niciun document referitor la această tranzacţie. Atunci m-am decis să fac o copie, pentru că mi-a fost frică să nu dispară după încetarea mandatului preşedintelui Constantinescu“. Aşadar, i-a fost frică de faptul că Romĺnia s-ar putea să scape de condamnarea comunităţii internaţionale pentru o presupusă faptă comisă în 1995!

(foto: baricada.wordpress.com)
(foto: baricada.wordpress.com)

Ulterior însă s-a dovedit că opera- ţiunea a fost pusă la cale de capii PNL, aflaţi în criză acută de imagine ca urmare a scandalului generat de dezvăluirile lui Liviu Turcu. Însuşi Oprea a recunoscut apoi, într-un cotidian central, cu emoţie infantilă, legătura cu acel scandal: „M-a enervat situaţia în care e Varujan Vosganian. Am ieşit acum pentru că ieri el m-a rugat să vorbesc cu fiica lui şi să-i spun că tatăl său nu a fost informator“. Aceasta a fost explicaţia publică oferită atunci de Marius Oprea pentru diversiunea menită să pună batista pe ţambalul Vosganian. Cum se ştie, Vosganian a ajuns ulterior ministru, iar Marius Oprea, preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România şi coleg de consiliu cu Dennis Deletant, un alt personaj „de legendă“ inclus de noi în seria „Agentul Victoria“. Din aceeaşi galerie cazonă îi reamintim pe Erno Rudas, spionul ungar asociat în afaceri cu premierul Tăriceanu vreme de peste trei ani, şi, ultimul pe listă, dar nu cel din urmă „agent Victoria“, Dorel Şandor, fost căpitan de Securitate la şcoala de ofiţeri din Băneasa.

Dan Badea

Interesul Public, 18 octombrie 2007

Bileţele „scuipate“ la ordin de „Agentul Victoria“

Premierul Călin Popescu Tăriceanu nu este primul demnitar român care a declarat „porţi deschise“ pentru spioni la Palatul Victoria.

Cele câteva exemple „clasice“ dezvăluite de noi în seria publicistică „Agentul Victoria“, dintre care se detaşează net Dennis Deletant şi Erno Rudas, sunt doar vârful aisbergului.

Presa centrală, controlată în proporţie covârşitoare de interese politico-financiare, a preferat să evite subiectul lansat de noi şi să slujească interesele unor patroni, aflate în conflict flagrant cu interesul public. Cei vizaţi însă n-au reacţionat cum era firesc, ci s-au pripit să caute în altă parte sursa dezvăluirilor. Şi-au spus că informaţiile publicate de noi, e drept, de primă mână, nu pot fi cunoscute şi „lansate“ decât de SRI sau SIE. Şi au atacat SRI, cu toate „tunurile“ din dotare.

Au declanşat, ca replică, dar şi ca pe o perdea de fum, scandalul bileţelelor, folosindu-se de o „răpitoare de noapte“ cu numele „Glaucidium passerinum“ („ciuvica“).

(foto: baricada.wordpress.com)
(foto: baricada.wordpress.com)
CIUVICA
CIUVICA

Asta se întâmpla pe 23 septembrie, iar noi prezentaserăm doar cazurile „Marius Oprea“ şi „Dennis Deletant“.
A doua zi după „atac“, pe 24 septembrie, s-au trezit însă cu ditamai spionul ungar în ogradă şi, complet năuciţi, au luat-o de la capăt, neştiind de unde li se trage. Dacă în spatele dezvăluirilor s-ar fi aflat SRI-ul, cum îngăima unul dintre cei vizaţi de noi, atunci, în mod logic, după „ghiuleaua“ cu desconspirarea „Grupului de Evidenţă“, ar fi trebuit ca SRI-ul să dea „la loc comanda“ şi să-şi adune „răniţii“. Asta în caz că ghiuleaua nu era una de manevră.

Or, „Interesul Public“ şi-a continuat dezvăluirile, ceea ce însemna, la fel de logic, că tartorul era altul. Şi atunci? Cine să fie adevăratul autor? SIE? E posibil să fi zăbovit o vreme şi asupra acestei noi variante de răspuns deoarece, după „episodul Rudas-Tăriceanu“, în SIE a apărut la un moment dat îngrijorarea că s-ar putea ca de la ei să fi fost o scurgere necontrolată de informaţii. Şi unii, şi alţii s-au lămurit însă rapid că nici SIE nu era vinovatul.

Adresa falsificata de CIUVICA
Adresa falsificata de CIUVICA

Să fie atunci Asociaţia Morală a Foştilor Securişti, anunţată public de Talpeş, ca paravan pentru sifonarea unor documente cu care a plecat de la Cotroceni? Le-a luat ceva vreme, o săptămână întreagă!, până au găsit o nouă explicaţie, din păcate la fel de falsă, şi, după ce s-au repliat, au rostit în cor numele preşedintelui. Au recurs aşadar la varianta de serviciu. A fost ca în bancul cu cei doi miliţieni care, găsind un mort pe strada Edgar Quinet şi neştiind cum să scrie numele străzii în procesul-verbal, l-au mutat pe Academiei, ca să-şi uşureze munca.

Era 1 octombrie, iar noi dezvăluiserăm deja „afacerea Rudas-Tăriceanu“, o poveste care îi dădea frisoane celui din urmă. Aşadar, şi-au spus „dalmaţienii“, cine decât Traian Băsescu putea să ştie ceea ce nici ei nu ştiau, luaţi separat? Şi, printr-o nouă şarjă de bileţele, au mutat accentul de pe SRI, dovedit ca „mână moartă“, pe Traian Băsescu, transformând totul într-un joc de ping-pong Victoria-Cotroceni. Evident, au avut grijă să atragă de partea lor şi atenţia PSD-ului, introducându-l în scenă, gratuit, şi pe simpaticul Ponta. Această categorie de indivizi care au uitat că mai există şi un al treilea combatant, „Interesul Public“, merită toată atenţia noastră.

Pentru astăzi le-am pregătit o „poveste“ din care nu se ştie dacă vor înţelege mare lucru. Mizăm însă pe inteligenţa cititorilor noştri care s-au săturat de conduita duplicitară a unor persoane cocoţate pe baricadele societăţii civile, de unde s-au erijat în moraliştii naţiunii, tocmai pentru a încerca să se desprindă de tenebrele trecutului care le dau frisoane, tulburându-le conştiinţa şi impingându-i la excese periculoase, de negare a propriei matrice identitare naţionale.

Continuăm dezvăluirile, cu „Micul nostru Pino“, în scopul de a atrage atenţia contraspionajului naţional asupra mizei pe care Guvernul o reprezintă pentru serviciile de informaţii străine, oricare ar fi acestea, deoarece statele responsabile îşi fundamentează politica lor externă pe o profundă cunoaştere, îndeosebi prin mijloace secrete, a membrilor guvernelor actuale şi viitoare, a liderilor şi personalităţilor proeminente din partidele cu şanse de a accede la putere, neezitând să încline şi balanţa puterii, atunci când interesele le-o cer.

Dan Badea

Interesul Public (înainte de a fi preluat de generali rezervişti din SIE), 08 Octombrie 2007

Agentul VICTORIA (VI): Micul nostru PINO

Personajul central al poveştii noastre este Pino, chiar dacă el este introdus în scenă într-un mod mai puţin obişnuit, printr-o altă poveste cu spioni sovietici, germani sau englezi. Cunoscut din numeroasele apariţii la televizor, sau pe marile ecrane, Pino s-a intersectat în trecut cu o „fantomă“ căreia îi datorează foarte mult.
pino1

Orice asemănare dintre Pino şi Faust este exclusă, cel puţin deocamdată, din motive lesne de înţeles: accesul la contractele confidenţiale din arhive este interzis pentru mai multe decenii. Lipsa din biografia oficială a lui Pino, a oricărei referinţe despre întâlnirea cu „fantoma“ de odinioară, i-a intrigat pe unii martori ai întâmplării şi i-a determinat să spună câte ceva despre ceea ce aflaseră.

Un ofiţer nazist a fost ascuns, vreme de peste 30 de ani, de o familie de aromâni din Bucureşti. Nu era un ofiţer oarecare, ci chiar şeful Grupului de Filaj al serviciilor secrete germane, atât dinainte cât şi din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Se numea Johan Elter. Deşi fusese localizat de contraspionajul româ nesc ca fugar german, iniţial s-a considerat că fusese lăsat în conservare, ca viitor agent ilegal, şi s-a aşteptat „activarea“ lui pentru devoalarea întregii activităţi.

Supravegherea discretă a acestuia a dat roade abia în momentul în care ofiţerul neamţ a intrat în legătura unui agent KGB. De aici încolo a fost demantelată, cu discreţia specifică, o întreagă operaţiune de spionaj sovietic în care era prins, alături de cei doi, şi un important diplomat britanic de la Bucureşti. Abordarea lui Johan Elter, de către un ofiţer român de contraspionaj, a scos la iveală însă şi un alt nume care avea să devină extrem de popular în deceniile următoare.
Era vorba de PINO, diminutivul de la Pinochio, un puşti părăsit de părinţi şi „adoptat“ de aceeaşi familie care-l găzduia pe bătrânul spion. Graţie educaţiei primite şi de la Elter, Pino a devenit un foarte apreciat actor dar, după primul succes în carieră, l-a părăsit brusc pe cel care-i fusese şi tată şi mamă în anii grei de după război.

pino

Aşa se face că în operaţiunea de spionaj din anii ‘70, instrumentată de ofiţerii români, a apărut foarte des, mai întâi în mărturisirile lui Johan Elter, numele puştiului care-l părăsise. „Pino… Pino… cum a putut Pino?“ era întrebarea pe care o tot repeta obsesiv bătrânul spion, în timpul discuţiilor cu ofiţerul român care coordona cazul. „Cum a putut Pino să mă părăsească?!…“ – era tot ce mai conta pentru cel care fusese, vreme de mai multe decenii, o adevărată maşinărie de spionaj.

Johan Elter, şeful filajului german, devenise „unchiul Hans“, un rol din care nu ştia să mai iasă. „Nepotul“ Pino se afla, în schimb, la primele sale roluri pe scenele teatrelor bucureş- tene. Cel mai important dintre acestea s-a consumat în decembrie 1989 când a ordonat bombardarea Bibliotecii Centrale Universitare, pentru a-i ucide pe „terorişti“.

Iată cum arăta atunci Biblioteca Centrală Unniversitară din Bucureşti:

Revolutia_in fata BCU distrusa

Staircase at Burned Romanian State Library

 

La acea dată însă, „unchiul Hans“, la fel ca şi ultima lui întrebare obsesivă, nu mai reprezentau decât nişte consemnări ascunse într-un dosar secret şi bine păzit. Astăzi, cei care mai ştiu câte ceva despre povestea lui Johan Elter sunt mai puţini decât degetele de la o mână. Unul dintre ei, fostul ofiţer de contraspionaj „Iacobescu“, a avut totuşi disponibilitatea parţială şi atent calculată de a ne relata câte ceva din incredibila confruntare a marilor servicii secrete străine pe teritoriul României, precum şi rolul jucat de nerecunoscătorul Pino în această afacere.

„Pinochio“ şi „unchiul Hans“, alias colonelul nazist Johan Elter

Născut la începutul anilor ‘40, într-o familie de aromâni, Pino – „Pinochio“ a avut neşansa să rămână de mic fără părinţi, dar şi fără bunic, pentru o lungă perioadă de timp. Imediat după terminarea războiului şi venirea comuniştilor la putere, bunicul lui Pino a fost arestat de Securitate.

Părinţii i-au fost şi ei arestaţi şi acuzaţ i de activitate legionară: tatăl fusese „comandant legionar“, iar mama, „şefă de cetăţuie“. Rămas singur, Pino a fost luat în îngrijire de o altă familie de aromâni, tot foşti legionari, dar care reuşiseră să scape de prigoana Securităţii. Într-un astfel de mediu, de puternic naţionalism extremist, s-au pus bazele personalităţ ii viitoare a lui Pino.

Curând, în familia de aromâni, domiciliată pe o stră- duţă perpendiculară pe Calea Călăraşilor din Bucureşti, a mai apărut un nou personaj. Este vorba despre „unchiul Hans“, un domn înţelegător şi manierat, de care Pino avea să se apropie din prima clipă.

Puştiul n-a ştiut, şi nici nu avea cum să afle, faptul că în spatele privirii blânde a „unchiului Hans“ se afla, bine ascunsă, o altă lume, secretă, care nu voia să dispară şi care avea să continue un lung război început cu decenii în urmă. Este posibil ca Pino să afle chiar azi, odată cu cititorii noştri, cine era în realitate cel care avea să-i lumineze copilăria.

„Unchiul Hans“ era nimeni altul decât colonelul Johan Elter, fost şef al Grupării de Filaj a numeroaselor servicii secrete naziste care au acţionat în România, anterior şi în timpul razboiului. Ofiţerul nazist nu s-a retras la vreme din România, odată cu administraţia germană, ci s-a refugiat, pentru o vreme, undeva prin împrejurimile Sibiului.

Ulterior, printr-o veche reţea legionară, el a ajuns în Bucureşti şi a fost găzduit clandestin de noua familie a lui Pino. Deşi se părea că noul refugiu va fi temporar, colonelul Elter avea să rămână la noua adresă, departe de vânătorii de nazişti (dar nu şi de serviciile de informaţii străine sau autohtone) până la sfârşitul vieţii, adică până pe la începutul anilor ‘80.

Pino îşi părăseşte maestrul de scenă

Provenit dintr-o bună familie germană, Johan Elter a beneficiat şi de o educaţie aleasă, incluzând aici şi o deosebită aplecare spre artele interpretative. Spionajul, meseria în care avea să se consacre ulterior, nu putea fi imaginat fără stăpânirea perfectă a tainelor actoriei. Influenţa exercitată asupra carierei artistice a tânărului Pino a fost, din acest motiv, covârşitoare. Viitorul actor a avut în „unchiul Hans“ un adevărat maestru.

Cum familia nu s-a putut ocupa de educaţia lui Pino, „unchiul Hans“ i-a fost şi pedagog, şi meditator, şi mentor spiritual, şi confident. I-a fost, de asemenea, „maestru de scenă“, repetând cu el rolurile şi dezvoltându-i registrul de abordare a personajelor. Neavând o altă familie, „unchiul Hans“ s-a ataşat atât de tare de Pino încât, spre sfârşitul anilor ‘70, când discipolul a primit o nouă locuinţă şi l-a părăsit, ruptura i-a produs un adevărat şoc.

1201545999-1

Dedublarea personalităţii, firească în cazul oricărui spion, îi jucase lui Johan Elter o festă destul de urâtă în ultimii ani ai vieţii. Marele spion german, ascuns în haina „unchiului Hans“ devenise brusc un bătrân bolnav şi neajutorat. Într-un asemenea moment însă, în viaţa lui a intervenit un nou personaj, care nu mai avea legătură cu Pino. Este vorba despre contraspionul român „Iacobescu“.

Agentul KGB bate la uşa lui Elter

Fugarul german Johan Elter fusese localizat şi identificat de mai mult timp de către Securitate, dar nu fusese deranjat, deoarece s-a considerat că a fost lăsat special „în conservare“ şi „naturalizare“ ca viitor „agent ilegal“. S-a mers deci pe ipoteza că este o „cârtiţă“ în conservare a BND şi se aştepta trecerea sa în poziţie activă şi interceptarea întregii activităţi.

Ipoteza presupunea o supraveghere permanentă a spionului neamţ, fapt care n-a adus, pentru multă vreme, nimic nou în plan operativ. Numai că, la un moment dat, o secţie a contraspionajului român a intrat în alertă. „Iacobescu“, un perseverent şi zelos ofiţer român de contraspionaj, care monitoriza „Antena Albionului“ la Bucureşti a descoperit legătura cu fugarul german.

Lui Johan Elter i s-au depistat contacte cu un agent de legătură al KGB-ului folosit pentru realizarea întâlnirilor impersonale cu agenţii din România, printre care şi cu diplomatul britanic „Lord“. Este foarte probabil că agentul KGB care l-a contactat pe Johan Elter să fi avut informaţii despre existenţa lui în România din interiorul serviciilor secrete vest-germane.

Otto John, fost şef al contraspionajului vestgerman (BfV) în perioada 1950-1954, a lucrat pentru KGB, el fiind recrutat de sovietici prin intermediul lui Kim Philby, şeful secţiei iberice din MI6, care l-a ajutat să se refugieze în Marea Britanie după 20 iulie 1944. De asemenea, englezul, la rândul său, fusese recrutat de KGB în timpul misiunii diplomatice anterioare la Moscova. El îşi continua activitatea de spionaj pentru sovietici de pe teritoriul României.

Legătura în Bucureşti se realiza atunci prin sistemul clasic al căsuţelor poştale impersonale. Astfel, agentul de legătură al KGB-ului se folosea de o ieşire pe terasa blocului la parterul căruia se afla cinematograful „Patria“, pentru o semnalizare optică, la intervale şi ore prestabilite, care era vizualizată de diplomatul „Lord“ de la o fereastră de la etajul clădirii Ambasadei Marii Britanii, unde, la câteva minute după lansarea semnalului optic, trebuia să-şi facă apariţia, timp de câteva secunde, ceea ce semnifica recepţionarea mesajului.

„Respectivul „semafor vizual“ indica diplomatului, conform instructajului primit de la Moscova, să se deplaseze la „căsuţa poştală impersonală“, care consta într-o ascunzătoare naturală în care se depunea şi, respectiv, ridica, după caz, un obiectcontainer conţinând documente ori microfilme suport de informaţii şi instrucţiuni, precum şi banii pentru plata informaţiilor.

Căsuţele poştale erau şi ele prestabilite, fiecare utilizându-se, de regulă, o singură dată, sau prin alternanţă. Semaforul optic putea indica şi ordinea de folosire a căsu- ţelor poştale impersonale. Despre „Lord“ însă şi evoluţia sa ulterioară, cu altă ocazie. Toate aceste informaţii iniţiale ale cazului fuseseră furnizate de către un informator al contraspionajului infiltrat în mediul suspecţilor de legături cu KGB-ul şi aveau să fie supuse, pas cu pas, procedurilor de verificare extrem de complexe, anevoioase şi de lungă durată.

Lipsa de cooperare dintre români şi ruşi, în acţiunile acestora din urmă împotriva occidentului, pare tot mai evidentă. Apariţia în „câmpul operaţional“ a diplomatului britanic a impus decizia ca situaţia lui Johan Elter să fie lămurită de secţia de contraspionaj pentru Marea Britanie. Se impunea aşadar, contactarea directă a lui Johan Elter de către „Iacobescu“.

Pentru a nu complica şi mai mult situaţia din teren, ofiţerul „Iacobescu“ a preferat să realizeze contactul cu Elter „sub steag străin“, aşa încât bătrânul spion să nu ştie că are în faţă un ofiţer al contraspionajului României.

Ofiţerul Iacobescu intră în scenă, sub steag străin

Varianta aleasă pentru contact presupunea transmiterea unor informaţii despre ultimele evenimente informativ-operative în care fusese atras bătrânul spion pe teritoriul României. Prima reacţie a lui Elter, la întâlnirea lui Iacobescu, a fost de a se asigura şi de prezenţa, la nevoie, a unui medic, deoarece se afla într-o stare precară de sănătate, cu o gravă insuficienţă cardiorespiratorie.

Conform lui Iacobescu, „bătrânul spion s-a dovedit cooperant, dar povestea greoi, cu întreruperi, iar amintirile neplăcute îl congestionau. A adus confirmă ri ale datelor iniţiale, ceea ce a indus suspiciunea că ar fi putut rămâne în România din raţiuni dictate de spionajul sovietic. Agentul de legătură, la rândul său, fusese recrutat de KGB în perioada detenţiei ca prizonier“.

Vârsta înaintată şi boala, cei aproape 35 de ani de la terminarea războiului, privaţiunile implicate de clandestinitatea existenţei sale, disponibilitatea totală pentru un interviu de securitate ce nu se mai încheia şi care a rămas deschis, datorită sănătăţii precare, până la decesul acestuia, toate acestea au făcut ca fostul şef al filajului serviciilor secrete germane la Bucureşti să nu mai suporte vreo consecinţă pentru activitatea sa trecută.

În plus, el nu intra nici sub incidenţa legilor internaţionale privind criminalii de război nazişti. „Naraţiunile veteranului spionajului nazist“, spune „Iacobescu“, el însuşi aflat azi la o vârstă înaintată, se întrerupeau adesea pentru scurte paranteze în care, cu ochii în lacrimi, îşi vărsa năduful nevenindu-i să creadă că a fost abandonat fără niciun ajutor şi definitiv uitat de cel pe care l-a considerat propriul fiu.

„Pino… Pino… Pino… cum a putut Pino…?“ era întrebarea ce întrerupea monologul bătrânului spion. „Cum a putut Pino să mă pără- sească?“. O vreme, lui Elter i-a purtat de grijă „Iacobescu“, care-l vizita cu regularitate, ducându-i medicamente, alimente şi chiar bani. Toate erau însă din cota lunară de „cheltuieli informative pentru securitatea statului“, prevăzute la „articolul bugetar 52“ şi care, în anumite limite, puteau fi efectuate fără niciun fel de documente justificative, dacă erau acoperite în „aport informativ“, ori asigurau susţinerea unor „necesităţi operaţionale“ cuantificabile.

Promovarea ofiţerului Iacobescu, într-un alt sector de activitate, i-a impus întreruperea definitivă a legăturii cu Elter şi azi el nu mai ştie nici dacă mica străduţă laterală din Calea Călăraşilor, unde se afla casa izolată, la propriu şi la figurat, a familiei de aromâni, mai există. Iacobescu a fost destul de impresionat de avertismentele „unchiului Hans“ în legătură cu „tarele caracteriale ale «nepotului», cu predispoziţiile sale anarhist-nihiliste şi un suflet sec, rece şi indiferent“.

„Când aud de cultură, îmi vine să scot pistolul!“

pino2

Interesantă în toată această poveste este poziţia Albionului, adică a lui MI6. Aceasta deoarece ofiţerul Iacobescu, cel care l-a descoperit pe Elter în relaţia cu agentul KGB, era şi cel care monitoriza Antena Albionului la Bucureşti. Este, prin urmare, sigur faptul că ofiţerul MI6 de la Bucureşti a aflat din vreme de ascunzătoarea şi găzduitorul ofiţerului german, dar nu s-a conformat procedurilor standard, preferâ nd să valorifice situaţia pentru o „elegantă“ punere în dependenţă a tânărului şi promiţătorului actor Pino.

Omul Albionului a avut grijă de remarcarea lui Pino, actorul uneia dintre primele scene ale Bucureştilor, de către critica britanică de specialitate, care urmărea în întreaga lume apariţia şi evoluţia interpreţilor principalelor personaje ale lui Shakespeare. Au urmat adulaţ iile, succesul şi invitaţia în ţara marelui Will.

Pino s-a dus la Consulatul britanic pentru viză, dar, spre stupefacţia lui, britanicii l-au refuzat. A apelat apoi la omul Albionului, iar acesta i-a dat de înţeles că el este cel care l-a descoperit şi recomandat ca un foarte bun interpret al lui Hamlet, iar Consulatul are dispoziţie să-i acorde viza doar la acordul său personal. Ceea ce avea să se şi întâmple.

Este însă sigur că Pino nu ştie şi nici nu va afla vreodată ceea ce ascunde dosarul său în relaţia cu Albionul. Pentru „a semnala“ totuşi, discret, Albionului faptul că intenţiile sale sunt cunoscute la Bucureşti, contraspionajul român a adoptat o tactică interesantă şi gustată la adevărata ei valoare de serviciul rival de atunci. Astfel, ofiţerul român „Flavius Marinescu“, cel care păstra cu Pino un contact relativ „amical“, dar şi la „derută“, îl chema pe acesta la întâlniri chiar în părculeţul dintre sediul MI şi Grupul de Pompieri, ceea ce însemna că se dorea expunerea şi, deci, devalorizarea sa. Cu toate acestea, relaţia cu Albionul a continuat.

„L-au dorit şi au reuşit să creeze din el un filoenglez, în măsură să contribuie la promovarea valorilor patrimoniului culturii Imperiului Britanic. O investiţie sigură pentru totdeauna, care permite utilizarea ca agent de influenţă, fără ca măcar să-şi dea seama şi fără a i se putea imputa săvârşirea vreunei fapte prohibite. Se pare că englezii au lucrat de o manieră în care el s-a oferit fără să i se ceară“ – spune „Iacobescu“.

Oricum, prestaţia i-a fost apreciată şi răsplătită prin acordarea, la începutul anilor ‘90, a unui înalt ordin al Imperiului Britanic. Este însă oare posibil ca antecedentele germano-sovietice în spionaj ale mentorului său din tinereţe să-l fi expus şi altor riscuri? La această întrebare, Iacobescu ne-a răspuns cu o alta: „Îmi puneţi o întrebare la care deja ştiţi răspunsul?“. Cert este că accelerarea istoriei de la sfârşitul anilor ‘80, spune „Iacobescu“, a făcut ca Albionul să-l folosească pe Pinochio şi în unele operaţiuni „mai la vedere“, pentru a i se contura şi imaginea de persoană publică, dincolo de scena teatrului şi ecranul cinematografelor.

Evoluţia sa până la poziţia de comandant de baterie de artilerie, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, când „omul de cultură“ din el a pus tunurile pe Biblioteca Centrală Universitară, îl face pe Pino demn discipol al celui care exclama: „Ah, când aud de cultură îmi vine să scot pistolul!“. Povestea de mai sus, cu legionari, spioni, hamleţi şi copii nerecunoscători ajunşi moraliştii neamului, poate fi considerată ceea ce este. Cum se observă, singurul nume real este al autorului. Restul e legendă.

Spre exemplu, cei care vor căuta în evidenţele publice numele lui Johan Elter vor avea surpriza să constate că nu există. Asta deoarece agenţii ilegali sau „fantomele“ poartă nume de împrumut şi biografii în întregime bine elaborate. Un Johan Elter a existat totuşi, în Germania, dar s-a născut pe 11 februarie 1866 şi a decedat cinci luni mai târziu, pe 24 iulie acelaşi an. El era unul dintre cei cinci fii ai soţilor Mathias şi Cunigunda Elter.

Dan Badea
Text apărut în Interesul Public din 08 octombrie 2007