Tăriceanu este unul dintre omuleții verzi ai lui Ilici PUTINovici Voiculescu

Călin Popescu Tăriceanu, fostul partener de afaceri al șefului rezidenței de spionaj a Ungariei din România anilor 80-90, RUDAS ERNO, îl amenință astăzi cu suspendarea pe șeful statului român, Traian Băsescu. Nu știu dacă acesta este un ordin venit pe axa Moscova-Budapesta, rușii dar și ungurii – cap de pod al silovikilor lui Putin în NATO și UE – fiind extrem de afectați de poziția tranșantă a lui Traian Băsescu în chestiunea ucraineană, dar cel mai îndreptățit a cunoaște acest aspect este șeful SIE, Teodor Meleșcanu. El cunoaște destul de bine activitatea de spion a lui Rudas Erno, partenerul de afaceri al premierului României. 
Așa cum am dezvaluit în urmă cu mai mulți ani în câteva materiale de presă (seria AGENTUL VICTORIA) care au stârnit atunci un imens scandal pe scena politică românească, Tăriceanu avea o legătură de afaceri extrem de strânsă cu SPIONUL (ofițer de informații externe) ungar Rudas Erno (vezi materialele
Asadar, spionul Rudas, deconspirat de fosta Securitate dupa ce încercase să-l puncteze, în vederea racolării, pe Stelian Tănase (actual șef al TVR!), pe care intenționa să-l folosească drept sursă în Occident, a fost retras de la post în 1988 (ca să nu fie expulzat), apoi a fost retrimis (1989) pe o funcție inferioara (consul) la Cluj, pentru ca, după 1990, să fie numit ambasador extraordinar și plenipotențiar (așa numeau ungurii un spion la acea vreme) al Ungariei în România, post din care avea să fie retras OFICIAL în 1995.

Spionul ungar Rudas Erno
Spionul ungar Rudas Erno

Cum am arătat atunci – deși eu am scris, eu am citit, câtă vreme spionul Budapestei a fost lăsat să-și extindă după 1995, sub masca afacerilor, activitățile informativ-operative pe teritoriul României și SĂ RACOLEZE ulterior, în reteau sa, UN VIITOR PRIM-MINSTRU (Tăriceanu) -, cel care a protestat atunci și a prezentat ministrului ungar de externe, în 1993 la Gyula, un dosar complet referitor la activitatea de spionaj a lui Rudas Erno în România post-decembristă este fostul ministru român de externe de la acea vreme, Teodor Meleșcanu, ajuns ulterior, culmea ironiei! (să zicem), șeful Serviciului român de Informații Externe (SIE).

Mai târziu, după un război pierdut cu Traian Băsescu, Tăriceanu avea să treacă, pe față, în tabăra lui Ilici Putinovici Voiculescu, unde poate fi găsit și astăzi, ca un soldat credincios ”în rang de ofițer” ce se află! E acolo după ce, între timp, a mai schimbat două neveste. Penultima se ”învechise”, deși o dusese tocmai la BUDAPESTA pentru a oficializa cu ea cununia civilă.

De ce la Budapesta și nu la Sofia nu-i greu de înțeles după cele de mai sus, câtă vreme nimic nu este întâmplător!…

Astăzi, când mitomanul Victor Ponta – un dușman declarat al valorilor occidentale, un plagiator ordinar dovedit, un aliat de nădejde al altor doi mafioți de vârf din politica românească, extrem de periculoși pentru România, Adrian Năstase și Dan Voiculescu (unul pușcăriaș în rezervă, iar celălalt pușcăriaș activ) – a devenit reprezentantul cu cele mai mari șanse la alegerile prezidențiale din toamnă, el fiind sprijinit de întreaga mafia politico-financiară crescută peste România ca o crustă puturoasă ce absoarbe de mai bine de două decenii zeci de miliarde de euro din averea românilor, există riscul ca toată construcția pro-occidentală din ultimul deceniu să se dărâme, iar rușii să preia controlul celei mai importante redute din statul român, rămase neocupate, Președinția!

Dacă Ponta ajunge la Cotroceni, toate instituțiile importante ale statului, care au fost sprijinite și încurajate de președintele Traian Băsescu (cel DE DINAINTE de desemnarea Elenei Udrea ca urmaș politic al său în bătălia pentru Cotroceni), anume DNA, DIICOT, SRI și SIE, vor fi controlate politic de mafioții lui Ilici Putinovici Voiculescu (să-i spunem, generic, SISTEMULUI). Asta înseamnă că România va deveni un fel de Ungarie a lui Victor ORBAN și a neo-naziștilor Jobbik, adică un instrument al Rusiei lui Putin.

(foto: http://epochtimes-romania.com)
(foto: http://epochtimes-romania.com)

Omuleții verzi vor fi, astfel, în formație completă și gata de marș spre Moscova. Ponta la Cotroceni, cu mafiotul hungaroid Tăriceanu la Senat și cu Zgonea – ”colegul lui Mihai Viteazu”- la Camera Deputaților, alături de Dragnea sau Oprea la Guvern, sprijiniți pe/de armata de bizoni – bipezii cu creierele spălate -din țară, reprezintă cea mai sigură cale pentru readucerea României sub controlul Rusiei expansioniste a lui Putin și Dughin. E combinația ucigașă, genocidară pentru un popor ieșit din sfera de influență a slavilor cu gene tătar-mongoloide, după chipul și asemănarea lui Viktator Ponta.

Atenție mare, așadar, la hungaroidul Tăriceanu și la mongoloidul Ponta, omuleții verzi ai lui Ilici Putinovici Voiculescu!

OBSERVAȚIE pentru cei care se întreabă și mă întreabă de ce ziariștii nu mai scriu la ziar

Toate informațiile referitoare la relația Tăriceanu- Rudas Erno/spionaj ungar, publicate de mine în serialul AGENTUL VICTORIA la sfârșitul anului 2007, au rămas în ziarul în care au apărut, ”Interesul Public”, ziar ce avea să încapă pe mâna unor mafioți proveniți din structurile serviciului de informații externe. La câteva luni de la lansarea acestora, trei foști ofițeri SIE (dintre care doi erau generali în rezervă) au descins în redacția ziarului care a fost rapid REORGANIZATĂ. Este vorba despre generalii Adrian ISAC și Ion ISAR, plus colonelul Mircea HAȘ, consilieri/asociați cu patronul ziarului, un infractor de drept comun numit MARIUS LOCIC, cel ce avea să fie condamnat, în 2012, la 4 ani de închisoare cu executare într-un dosar, alături de mafiotul PSD Cătălin Voicu.
Marius Locic
Marius Locic

Reorganizarea ziarului făcută de Marius Locic împreună cu foștii ofițeri SIE dar și cu ”civilii” Marius STOIAN (fost corespondent al EvZ la Budapesta, apoi consilier al lui Adrian Năstase și manager al proiectului ”Dracula Park” etc etc.) și Horia TABACU, actual jurnalist (!) la Evenimentul Zilei, avea să-mi aducă statutul de ȘOMER (afara, out!) și să mă exileze, pentru o vreme, în presa online. Horia Tabacu, fost jurnalist la Informația Capitalei până în 1990, este astăzi mâna dreaptă a lui Dan Andronic (prietenii știu de ce!, vorba lui, preluată din Tinerama anilor 90) la bulina roșie cu inflexiuni blond-udriste în voce! Alături de cei trei foști ofițeri SIE a stat un al patrulea, activ, numit Dorobanțu. Colonel Teodor Dorobanțu, NAȘUL lui Marius Locic! Stăteau băieții, ”ciorchine”, pe craca infractorului Locic, de parcă acolo primiseră repartiție de la Centru…Erau CONSI(G)LIERI! (vezi mai multe in materialul de aici)

Dan Badea

Derbedeii şi Mungioaica (II)

 

Elena-Udrea

PARLAMENT CURAT
Când am scris despre ong-işti l-am omis, din neatenţie, pe cel mai pervers dintre ei, pe derbedeul de lux al societăţii „civile” româneşti.  Numele său este…Tatiana Alina Pippidi, cea cunoscută în anumite medii şi sub numele de Alina Mungiu-Pippidi.

Pentru că a ţinut recent capul de afiş al presei diversioniste, din România şi din străinătate, nevasta lui Pippidi merită câteva rânduri lămuritoare pe acest blog.

În ultima decadă a lui decembrie, mungioaica a pus la  cale un atac mediatic de proporţii la adresa ministrului  Dezvoltării Regionale şi Turismului, Elena Udrea (foto sus). Nu era primul, de acest tip, mungioaica fiind un denigrator constant al Elenei. De această dată însă, ea a mers în tandem cu nişte jurnalişti care scriu la comandă, sau după ureche, pentru diverse publicaţii occidentale.

Bojan Pancevski
Bojan Pancevski

E vorba despre specimene ce poartă nume precum Valentina Pop, Bojan Pancevski (foto stânga, cel care tastează, nu cel cu zgardă, care linge) sau Von Christoph B. Schiltz. Cei trei jurnalişti „urechişti” sunt corepondenţi la Bruxelles şi preiau unul de la altul orice prostie, fără o minimă verificare. Ultimul dintre ei a fost chiar bursier al fundaţiei liberale Neumann, după ce s-a jucat o vreme de-a misionarul la o şcoală privată unde se propăduia cuvântul divin.

TRUCAJUL cu Elena Udrea
TRUCAJUL cu Elena Udrea

Cum astfel de rebuturi profesionale (cand scrii după ureche nu poţi fi decât un rebut!)  sunt peste tot, nu e de mirare că declaraţiile aberante ale mungioaicei au fost preluate şi amplificate în publicaţii deservite precum EUobserver, The Sunday TimesDie Welt sau agenţia UPI. În Die Welt, graţie misionarului dinţos, a apărut chiar şi un trucaj cu Elena Udrea (vezi foto dreapta), derbedeii de la această publicaţie nefiind mai prejos decât ciutacii noştri.

E pur si simplu scandalos sa o imputernicesti pe doamna Udrea cu administrarea fondurilor de dezvoltare europene„, a afirmat mungioaica, fără să spună dacă ar fi preferat, în schimb, o împuternicire pentru bărbatu-său Pippidi, pentru Hrebenciuc sau, de ce nu, chiar pentru ea însăşi, că doar e o femeie de afaceri plină de succes. Afirmaţiile nedocumentate lansate de mungioaică sau preluate fără discernământ din mass media româneşti de „paraşutele”  citate mai sus, au fost împrăştiate în ţară, în ultimele zile ale lui 2009, de către ventilatoarele media ale lui Vîntu şi Voiculescu într-un desfrâu generalizat care nu se mai termină. Asta fără ca măcar să ceară un punct de vedere din partea Elenei Udrea, sau să-i dea acesteia dreptul la replică.

Alina_Muingiu_Mungiu_Pipi_di_Cristian_Pirvulescu_666

De ce s-a produs acest atac mediatic la adresa ministrului român? Dacă motivele mafioţilor Vîntu sau Voiculescu sunt cunoscute, ale mungioaicei sunt şi ele destul de vizibile. Pe de o parte e vorba de frustrare (mungioaica nu uită scoaterea de pe listele PDL Iaşi, în urma atacului declanşat la adresa Elenei Băsescu, la ultimele alegeri europarlamentare) , pe de alta de lăcomie (vor primi şi alţii fonduri europene, nu numai fundaţiile familiei Pippidi) şi, nu în ultimul rând, de interese din partea celor care-i plătesc serviciile (mungioaica a fost întotdeauna dependentă de fonduri externe).

Cum a ajuns Alina Mungiu-Pippidi o vedetă a societăţii civile?

Mai întâi a fugit de la Socola, pe unde trecuse ca medic psihiatru.

Apoi a avut fantezii sexuale cu Iisus Hristos, le-a transpus într-o piesă de teatru (Evangheliştii) şi, culmea!, a primit pentru asta premiul Uniter pentru cea mai bună piesă de teatru din 1992. Iată, mai jos, un comentariu făcut după punerea în scenă a piesei mungioaicei:

„Toate personajele masculine gravitează în jurul unicului personaj feminin, o prostituată (foto dreapta) prezentată drept „preoteasa zeiţei Artemis” şi asimilată, în subtext, cu Maria Magdalena (cu care Povestitorul-Iisus întreţine o perversă relaţie erotică: „Ai simţit natura divină din mădularul lui dumnezeiesc?”, întreabă sofistul; iar femeia răspunde: „Dimpotrivă… Atingerea lui e aproape imaterială. E un amant cu totul incapabil, dar un om fascinant…”). În scena spălării cu lacrimi a picioarelor lui Iisus, prefăcută de regizor într-un abominabil show erotic, Maria Magdalena începe de la tălpi şi termină între coapsele acestuia
Episoadele evanghelice sunt maimuţărite pe rând, de la naşterea până la judecata lui Iisus, Maica Domnului fiind batjocorită cu predilecţie: „Din câte am auzit, a fost o târfă!”, exclamă Pavel. Atunci când unul dintre „evanghelişti” pune ironic întrebarea: „Cum, o fecioară să dea naştere unui prunc?”, în fundal – ca „găselniţă” regizorală – apare mama lui Iisus despuiată, provocând un fel de hilaritate libidinoasă, în care autoare şi regizor se întâlnesc în acelaşi duh profanator” (Răzvan Codrescu, www.rostonline.org/rost/ian2006/mungiu.shtml)

evanghelistii alina mungiuTatiana Alina Mungiu s-a căsătorit, un an mai încolo, cu un bărbat mai bătrân cu 16 ani decât ea, şi şi-a asigurat astfel viitorul „academic”, bărbatul fiind istoricul Andrei Pippidi, cel cu vocea de fetiţă, adică piţigăiată (foto dreapta).
A înfiinţat apoi „Societatea Academică Română„, o asociaţie de subvenţionaţi prin care, cum vom vedea, s-au supt la greu fonduri europene. Mungioaica a primit apoi, la TVR, în 1997, şefia departamentului emisiunilor informative (DEI) unde avea fir direct cu Zoe Petre şi Emil Constantinescu.
În 1998, după ce declanşase doar scandaluri, părăsea Televiziunea Română nu înainte de a o „ciufuli” pe Lucia Hossu Longin într-o încercare disperată de a prelua controlul total al TVR. Mungioaica a demisionat după ce a acuzat-o pe Longin, printr-o emisiune realizată de departamentul (DEI) condus de ea şi de Anca Toader, că ar fi fost propagandista regimului Ceauşescu. S-a refugiat apoi pe la diverse instituţii, asociaţii şi fundaţii din ţară sau de aiurea.

Elena Basescu

A ieşit la suprafaţă în forţă, la începutul anului trecut, atunci când, propusă pe listele PDL Iaşi pentru un post de europarlamentar, a declanşat atacul împotriva Elenei Băsescu pe motiv că fiica preşedintelui Băsescu nu poate candida pe aceeaşi listă cu nevasta lui Pippidi. Atacul nu era, de altfel, decât un pretext pentru a-l lovi pe Traian Băsescu. Cum să vorbeşti de o candidatură pe principii de „integritate”, tocmai tu care ai progresat pe principii de…nevastă? Asta n-a fost însă tot.

I s-a pus apoi pata pe Elena Udrea. Frumoasă, deşteaptă (ma refer la Elena, nu la Tatiana), deci bună de „luat de păr”. Nu ştiu dacă asta are legătură cu faptul că un tânăr jurnalist (St.L.) pe care l-a cam „chinuit” cât a fost şefă la TVR, folosindu-l inclusiv pe post de şofer personal, este acum consilier al ministrului Udrea iar nevasta lui Pippidi are vreun regret din treaba asta…Mungioaica e oricum imprevizibilă şi colegii ei „academicienii” ştiu poate mai bine ce-o fi în capul ei. Cert e că atunci când faci o paralelă între Adrian Năstase şi Elena Udrea, de tipul celei încercate de mungioaică, e semn că ai o „big problem” pe care doar un medic psihiatru o poate descâlci.
Deocamdată, spune ea, e profesor prin Germania unde nu prea e clar cu ce se ocupă politoloaga specialistă în „naţionalism”, retrasă de ceva timp de la SNSPA.

Câteva rânduri, acum, despre afacerea vieţii ei de politoloagă stipendiată.

Adânc infiltrată în societatea civilă românească, graţie unei asociaţii (SAR) prin intermediul căreia a supt la greu din fonduri publice româneşti sau străine, mungioaica a făcut cea mai mare afacere a vieţii atunci când, cum am mai spus, s-a măritat cu Andrei Pippidi. Pentru că nu a putut intra altfel în lumea academică, ea şi-a înfiinţat apoi propria sinecură academică, numită pompos, pentru inducerea în eroare a fraierilor cu bani din exteriorul României, Societatea Academică din România. Adică S.A.R. E vorba, evident, de o asociaţie şi nu de o instituţie academică. De o maşină de făcut bani şi imagine pentru mungioaică (preşedinta SAR) şi apropiaţii ei.

SAR achizitii

Înfiinţată în 1996, asociaţia mungioaicei şi-a propus, printre altele, „să realizeze proiecte şi dezbateri cu caracter academic„, adică, traduse din limbajul academic, asta înseamnă, doar pentru perioada 2005-2007, exact 3,5 milioane de lei (830.000 euro). Bani frumoşi pentru ea şi cei câţiva angajaţi. Şi aici vorbim doar de banii încasaţi pentru contracte de cercetare din fonduri publice (1,49 mil lei) şi din fonduri private (2,0 mil. lei), obţinute în anii menţionaţi, fără să  mai socotim şi alte fonduri.

Asociaţia de bloc a mungioacei este, în plus, finanţată şi de la bugetul de stat, prin Academia Română. Cei care s-au obişnuit cu discursurile şi luările de poziţie ale nevestei lui Pippidi nu ştiu, aşadar, că toate astea sunt plătite din greu de către diverşi sponsori generoşi, interesaţi de prezentarea unei anumite imagini a realităţilor româneşti.

SAR srl

Ca să-şi mişte cum trebuie banii, mungioaica şi-a înfiinţat şi o căpuşă pentru asociaţie, un SRL cu acelaşi nume, adică S.A.R. Consult & Management SRL, firmă în care ea deţine 50% din capitalul social, iar Sorin Ioniţă (directorul economic al asociaţiei SAR şi fost administrator al firmei SAR, până în martie 2008) deţine şi el tot 50%. În martie 2008, când Sorin Ioniţă a predat ştafeta de administrator al firmei către Alexandra Buzatu, mungioaica şi-a introdus în obiectul de activitate al SRL-ului posibilitatea de a desfăşura activităţi comerciale în străinătate, că doar acolo sunt banii şi fondurile structurale. („Activitatile societatii comerciale sau parte din ele se pot desfasura in strainatate, in favoarea persoanelor fizice sau juridice romane si/sau straine, iar incasarile de orice fel se pot face in lei si/sau valuta„- a adăugat academicianca de asociaţie).

Să fie vreo legătură între atacurile furibunde ale femeii de afaceri Tatiana Alina Pippidi şi faptul că fonduri de 3,7 miliarde de euro vor fi gestionate de un minister la care ea nu prea are trecere pentru că în fruntea lui se află Elena Udrea?

deletant1Totul e posibil, dacă privim mai atent la modul în care s-a hrănit şi se hrăneşte nesătula preşedintă a asociaţiei SAR şi co-patroană a firmei SAR. Cum s-a văzut, mungioaica nu a lăsat, niciodată, nimic la întâmplare, sau netaxat. Toate rapoartele SAR (asociaţia) sunt contra-cost, deci toate afirmaţiile sunt plătite. Prin urmare, societatea civilă pe care o tot reprezintă „academicianca” de asociaţie e un loc de muncă extrem de confortabil pentru membrii SAR. Să faci un raport pe care să iei zeci, sau sute de mii de euro, e visul oricărui ong-ist. Sau, să iei din presă anumite dezvăluiri, să le pui una după alta, să le plasezi într-un proiect şi să le contabilitzezi apoi în euro, pe nota de plată a unui sponsor extern, e şi asta tot o afacere academică.

Coen Stork

…La fel cum a fost IRIR-ul, locul din care s-au hrănit cu informaţii de prin arhivele româneşti, alături de olandezul Coen Stork (dreapta) sau englezul Dennis Deletant (stânga), şi alţi reprezentanţi mai puţin cunoscuţi ai serviciilor secrete interesate de urmele proaspete, sau mai vechi, lăsate peste tot…

Cum spuneam, va fi un an greu, poate şi pentru că acum vor fi aruncaţi în joc şi derbedeii…acoperiţi, de tipul mungioaicei, sau cei asemenea paraziţilor intestinali de tip tapalagă. Îi asigur însă pe derbedei că se vor regăsi, aici, pe acest blog, cu toţii.

Dan Badea

P.S. Referitor la articolul „La moartea unui clovn, scris de mungioaică la patru zile după moartea lui George

Pruteanu, şi în care afirma că acesta nu a fost nici măcar jurnalist, vreau să fac o precizare. Am fost coleg de redacţie atât cu George Pruteanu, cât şi cu Alina Mungiu, deci îi cunosc destul de bine pe amândoi. Un amănunt face însă diferenţa între ei.

Când am ajuns eu, în 1990, la săptămânalul Expres, Pruteanu era secretar general de redacţie şi a pus titlul unuia dintre cele mai importante materiale de presă scrise atunci de mine: „Foşnetul sinistru al bancnotelor„. Titlul pus de el era pentru un material în care arătam cum, la adăpostul „revoluţiei”, anumiţi indivizi furau sume imense de bani şi obiecte de valoare din clădirile abandonate de nomenclaturişti. Rapiditatea cu care George Pruteanu surprindea, în cuvinte cât mai puţine, esenţa oricărei spuneri, era semnul unei mobilităţi intelectuale deosebite, ceea ce făcea diferenţa dintre el şi oricare altul. Nu mai vorbesc aici despre lucrul cu verbul, sau despre dansul cu limba română.

În colţul opus, aveam o provincială al cărei pronunţat accent moldovenesc îmi zgâria urechea precum creta pe o tablă bine ştersă. Mungioaica, pripăşită trei ani mai târziu la Expres, ca redactor şef, nu a fost capabilă să producă însă nimic mai bun nici chiar decât acel titlu pus de George. Mai mult, nici măcar nu pricepea chestiuni elementare de logică investigativă.

Spre exemplu, am obţinut la un moment dat copia unei note telefonice prin care, în decembrie 1989, i se ordona lui Vladimir Beliş, directorul Institutului de Medicină Legală, să nu autopsieze cadavrele rezultate în urma tragerilor cu arme de foc. I-am arătat documentul mungioaicei, i-am explicat ce presupunea un astfel de ordin şi n-a priceput nimic. I-am spus atunci că singura legătură care se putea face, de către anchetatori, între victimă şi cel care a tras, era aceea dintre glonţ şi arma folosită, iar ordinul de neautopsiere a cadavrelor era, de fapt, ordinul prin care se îngropau, odată cu victimele, toate aceste dovezi. Fusese vorba, deci, de o premeditare, iar cel care dăduse ordinul, Cherecheanu, trebuia trecut pe lista complicilor cu autorii crimelor din decembrie 1989. Mungioaica, redactorul şef, trântită ca o plăcintă în redacţia Expres,  n-a înţeles nimic. Asta m-a determinat să plasez documentul la Evenimentul Zilei, unde a şi apărut ulterior. Chiar şi numai din acest motiv, a spune despre Pruteanu că a fost un ratat, când pe tine te cheamă Tatiana Alina Pippidi, mi se pare o blasfemie la fel de mare ca aceea în care sugerezi că Maria Magdalena a făcut sex oral cu Iisus Hristos.

Dan Badea

Agentul VICTORIA (VII): Şandor, păpuşarul din spatele liderilor

Conspiratorii de la Academia de Stiinte Social-Politice “Stefan Gheorghiu “- tucalari de serviciu ai tuturor guvernelor.
Decaderea morala, adevarata fata a disidentilor de mucava.

*“Acesta este inceputul sfarsitului”, avea sa declare unul din importantii capi ai securitatii statului cand o conspiratie de larga inspiratie si sustinere externa a fost descoperita in intimitatea Academiei Partidului Comunist Roman. Mihnea Gheorghiu, Ovidiu Trasnea, Carol Niri, Sergiu Tamas, Dumitru Mazilu, Victor Duculescu, Iosif Boda, Virgil Magureanu, Dorel Sandor, Ioan Mircea Pascu, Vasile Secares, Vladimir Pasti , Elena Zamfirescu, Rodica Culcer sunt printre numele cel mai frecvent vehiculate in legatura cu conspiratia sovieto-anglo-americana de la Academia P.C.R. “Stefan Gheorghiu”*Pepiniera de cadre superioare a Partidului Comunist Roman avea mai multe institute de studii si cercetari pentru acoperirea misiunilor de spionaj. Sustinerea biografiei legendate a spionului “disident” Dumitru Mazilu a fost asigurata de un intitut in care faceau figuratie Iosif Boda, Elena Zamfirescu si altii*Virgil Magureanu, Dorel Sandor & comp. au fost si ei introdusi la “documentare si acoperire’ pentru infiltrarea ulterioara in medii ostile externe*Departamentului Securitatii Statului i s-a ordonat demantelarea “agenturilor straine”, context in care, in mod exceptional, i s-a permis sa-si- creeze institutii de acoperire pe langa Academia P.C.R.*Schimbarea de directie a protagonistilor, in contextul evenimentelor din decembrie 1989 si a celor ulterioare, desi anticipata , a scapat de sub controlul Securitatii. Initiativa a preluat-o insa rapid D.I.A. , structura de informatii care a revenit sub controlul agentilor K.G.B/G.R.U. trecuti de Ceausesu pe “linie moarta”, iar de superiorii de la Moscova in “conservare”, pentru misiunile ce aveau sa vina
In cele ce urmeaza, “Interesul Public” prezinta portretele unora dintre disidentii de opereta, pe care Securitatea, dar si principalele servicii straine cu puternice interese in Romania ii avea in vedere ca alternative la puterea ce urma sa fie rasturnata.

Dorel Sandor, capitanul de securitate de la Baneasa

Dupa aparitia primului episod din “Agentul Victoria”, referitor la consilierul personal Marius Oprea, a existat cel putin o persoana din anturajul premierului Tariceanu care n-a putut sa-si reprime satisfactia la citirea materialului nostru. Este vorba despre consilierul personal al premierului, Dorel Sandor.

“In sfarsit, s-a gasit cineva sa i-o faca si (…) astuia”, ar fi declarat cu “netarmurita satisfactie”, conform unor surse audio, Sandor. Ulterior insa, cand dezvaluirile au continuat si au surprins aspecte delicate ale posibilitatii alterarii actului guvernamental de decizie, consilierul lui Tariceanu a intrat in criza.

Ne-am tot intrebat, de atunci, care ar fi motivul pentru care s-a “crizat” Dorel Sandor si, dupa investigatii prelungite, am gasit pana la urma o explicatie. Am gasit-o cu greu, in boschetii din Gradina Icoanei, datorita memoriei nealterate a unui general de moda veche. O puteti citi in ultimul subcapitol al acestui material. Pana atunci insa, vom parcurge impreuna treptele devenirii plenare ale unui consilier al puterii care a pornit de jos de tot, de la gradul de capitan, in greaua sarcina de influentare a inaltelor decizii din stat.

Aparitia, la inceptul anilor ‘70 IN UNIFORMA DE CAPITAN DE SECURITATE, a celui care astazi se mai bucura de un important rating pe piata analistilor politici si se numara printre agentii secreti de soi pe care Tariceanu a trebuit sa-l includa in corpul sau de consilieri, dupa o scurta escala la Cotroceni, a starnit o oarecare valva printre mult prea conformistii profesori si elevi ai Scolii Militare de Ofiteri Activi nr.1 a Ministerului de Interne.

Dorel Sandor functiona acolo ca asistent universitar civil, la catedra de stiinte sociale, fiind una dintre rarisimile figuri nonconformiste acceptate in acea institutie de elita a invatamantului militar, in care erau pregatiti viitorii ofiteri ai securitatii statului.

Ca formator ideologic marxist-leninist al cadetilor se pare ca a excelat, din moment ce stagiul lui ca civil nu a durat prea mult, fiind incadrat ofiter, cu gradul de capitan de securitate. In uniforma era o aparitie insolita, dar nu avea sa o poarte prea mult.

Merituosul formator ideologic avea sa fie transferat la Academia de Stiinte Social-Politice “Stefan Gheorghiu” de pe langa Comitetul Central al al Partidului Comunist Roman.

Profesori ai numitei academii aveau ore si la”Scoala Baneasa”, fiind conducatori de doctorate ai unora dintre asistentii si lectorii securitatii, iar eroul investigatiei noastre aspira si el sa intre in galeria doctorilor in stiinte ai securitatii pe care a deschis-o, printr-un plagiat de pomina, fostul comandant al Scolii Baneasa, capitanul de securitate Dumitru Mazilu, dupa intoarcerea sa de la un stagiu “universitar” la Moscova.

Transferat “la ordin” in Academia “Fane Babanu”Sandor, remarcat de conducatorul stiintific de la“Stefan Gheorghiu”, a fost usor convins sa se alature “profesorilor vizitatori”din Dealul Cotrocenilor, fara sa stie ca unii dintre acestia erau si recrutori ai spionajului autohton , dar si de aiurea, care naturalizau introducerea la acoperire si documentare in cadrul academiei in vederea penetrarii si infiltrarii “mediilor ostile externe”, interesate si ele de pepiniera cadrelor superioare ale P.C.R.

Oricum, transferul sau a fost conditionat de pastrarea disponibilitatii de “a accepta misiuni specifice la momentul oportun”. Este una din regulile ce trebuie acceptate, ca sa poti parasi formal sistemul. Informal, sistemul nu te abandoneaza niciodata.

Incadrarea nonconformistului Sandor in securitate a parut multora cel putin o curiozitate. Seful personalului din Baneasa, pe atunci maiorul Iancu Milisesnkaia, avea o aversiune nereprimabila fata de “rebeli” precum Dorel.
Mai tarziu insa, curiozitatea a fost satisfacuta. Milisenskaia il avea pe lista angajarilor din categoria “impuse”. De cine ? Greu de spus acum. Pentru a i se pierde urma, Milisesnkaia si-a schimbat numele in Magureanu, apoi si-a descoperit neamuri pe alte meridiane si a intrat, ori poate a iesit, din “legenda”.

Dorel Sandor, proaspata achizitie a Academiei P.C.R. a intrat cu “brio” in mediul academic al favorizatilor soartei. Favorizati, datorita numeroaselor relatii pe care profesorii de aici le aveau in randurile nomenclaturii superioare a partidului, pe care ei o formasera intelectual si ideologic. Nu le lipsea nimic pentru o viata pe care cvasitotalitatea populatiei Romaniei nici macar nu o cunostea.

Fermele, gospodariile si economatele partidului le erau in permanenta deschise. Nu exista capitala de judet, municipiu sau fost centru de raion care sa nu fi avut “studenti” la “Stefan Gheorghiu”. Descinderile profesorilor erau un minunat prilej pentru oligarhiile politice locale de a se intrece in lucrari gastronomice pantagruelice si in tot felul de alte atentii locale ce nu aveau nimic in comun cu “normele eticii si echitatii socialiste” propavaduite fostilor invatacei. Calatoriile peste hotare si relatiile cu strainii nu le erau cenzurate. Dimpotriva, “domnii tovarasi”, find cei mai de incedere fii ai patriei nu erau supravegheati nici de securitate, iar plecarile lor in exterior erau, nu-i asa, o dovada a libertatii de circulatie.

Cam acestea au fost, in liniile cele mai generale, conditiile in care grupul conspiratorilor de la “Stefan Gheorghiu”, asa zisa “aripa politica”, au mimat disidenta. Merita sa ne intrebam si ce fel de disidenta? Cea mai rudimentara cu putinta, rezumata prin formula “Scoala-te tu, ca sa ma asez eu !”. Nimic mai mult decat aceasta expresie a ascensiunii instinctului primordial, dar si a decaderii idealurilor morale.

Un astfel de mediu a devenit, instantaneu, emblematic pentru “decaderea in putreziciunea ideologica” a elitei nomenclaturii, care a retinut atentia si interesul serviciilor secrete straine avide de exploatarea vulnerabilitatilor lumesti.

Sandor era pregatit pentru o infiltrare in exterior

Cand mai multi agenti ai serviciilor straine au avut tentative reusite de corupere pe drumul fara de intoarcere al tradarii, inclusiv prin sectiile Comitetului Central al P.C.R., Departamentului Securitatii Statului i-au fost dezlegate strictele interdictii formale de a nu-i supraveghea pe elitistii partidului, decat cu aprobari speciale solid motivate.

Contraspionajul a devenit mult mai ofensiv in crearea dispozitivelor de protectie contrainformativa si securitate, iar efectul a fost cel al panzei de paianjen la insecte sau al lampii la fluturi.

Care puteau fi, intr-un asemenea context, locul, rolul si misiunile ofiterilor de securitate in rezerva detasati acolo, nu sunt greu de intuit.

Unii s-au impus ori au fost impusi atentiei unor servicii secrete straine. Asa a ajuns sa circule, la inceput zvonul, mai apoi apoi stirea care in cele din urma s-a confirmat, potrivit careia Dorel Sandor figura in evidenta operativa a ‘specialilor’ introdusi la documentare si acoperire in vederea unei misiuni externe importante si de lunga durata, poate chiar pentru totdeauna.

Precipitarea istoriei l-a surprins, insa, pe Sandor, ca si pe colegul sau de catedra, Virgil Magureanu. Nestiind, chipurile, ce evenimente importante vor urma, acestea l-au gasit pe meleagurile natale la Ignat si la pomana porcului si nicidecum la vreo intalnire cu Laszlo Tokes .

Daca mai inainte vreme, Iosif Boda sau Dorel Sandor au pus sau nu umarul la decizia politica a “mutarii cu serviciul” a lui Virgil Magureanu la Muzeul judetean Focsani, ca sa fie impreuna cu Gabriel Andreescu si amandoi mai aproape de exilatul de lux, Andrei Plesu, filosoful de Tescani, sursele noastre s-au abtinut, cu subintelesuri tainice de a nega ori confirma.

Oricum, prezenta lui Dorel Sandor in anturajul monstrilor sacri ai marxistilor asa zis nedogmatici, apropiati ideilor disidentilor marxisti adevarati, care parasisera Belgradul, Budapesta, Varsovia ori Praga, pentru a se impune la bursa occidentala a ideilor noii stangi neocomuniste, nu putea ramane nevalorificata, au tinut sa precizeze sursele noastre care au fost direct implicate in monitorizarea si controlul evolutiilor alarmante ale situatiei operative din obiectivul special “Leul” – codificarea Academiei Stefan Gheorghiu.

Schimbarea macazului
Anii au trecut, iar vremurile schimbatoare oricat au redirectionat traiectoria vietii si carierei fostului capitan de securitate. Cu toate acestea, el a ramas intotdeauna numai si numai in preajma puterii, de parca ar fi urmat firul rosu al unui ordin de misiune.

Dorel Sandor dispune in prezent de cele mai complete si diversificate baze de date de interes politic despre tot ce misca si nu misca in Romania. Cunoaste valoarea informatiei mai bine ca orice alt confrate de profesie.

Discret, cu aparitii publice tot mai putine si cu parcimonie calculate, Dorel Sandor a devenit un profesionist al produselor informative analitice cu cea mai apreciata cota de piata. Nu oricine isi poate permite luxul sa i le cumpere, iar el isi poate permite luxul sa-si aleaga clientii.

Procesator de informatii analitice secrete din surse deschise, Dorel Sandor este furnizorul preferat al unor ambasade acreditate la Bucuresti, carora normele dreptului international le interzic sa-si indeplineasca functia de informare prin mijloace ilicite.

Intalnire de gradul zero in boschetii din Gradina IcoaneiRiscul utilizarii cailor ilicite pentru realizarea functiilor informative secrete este apanajul exclusiv al spionajului. Dintr-un asemenea rationament simplu, nu putem sa nu reflectam la un episod de care lui Dorel Sandor nu-i place sa-si aminteasca. Sub protectia anonimatului, o sursa de prima mana, ne-a relatat cum, “la adapostul intunericului de dupa miezul noptii, reputatul analist politic s-a intalnit prin boschetii unui parc din zona centrala a orasului (nu chiar in curtea ambasadei ! ) cu ofiterul unui serviciu de informatii, protejat de acoperirea si imunitatea diplomatica a unui regat European”.

Desi un fost sef de serviciu secret si-a admonestat oamenii care, la datorie fiind, i-au surprins pe cei doi, la orele 01:03 am., un general cu demnitate nationala si vana profesionala, a carui coloana vertebrala nu s-a incovoiat dupa schimbarea directiei furtunilor, si-a facut datoria convocandu-si “omologul” strain pentru explicatii. Intalnirea a avut loc, evident, cu videogramele “in infrarosu” pe masa. Redam un fragment sugestiv din dialogul purtat de cei doi:

Intrebare: “De ce asa, ca infractorii, si nu civilizat, la lumina zilei, domnule(…) ?!
Raspuns : “O, nu-i ceea ce credeti. Domnul” S “ este analistul nostru(…) Am preluat ultimele evaluri si ne-am onorat obligatiile financiare(…)

Intrebare: Dupa miezul noptii, in boscheti ? Daca eu, generalul (…) eram surprins de contraspionajul dumneavoastra intr-o asemenea ipostaza, sa fi fost in locul meu ce mi-ati fi facut ?”
Raspuns : “Ceream sa fiti expulzati, domnule (…) “

Orice alte comentarii sunt de prisos. Acesta este Dorel Sandor, consilier al primului ministru al Romaniei suverane si independente, sau septarul de inima rosie (foto) din pachetul ca cartile de joc lansate de Asociatia “Civic Media” in campania “Voci curate”.

sandor

Desi este cunoscut episodul cu “boschetii”, nu stim cine il tine in fruntea piramidei pe Dorel Sandor. Nu incetam sa ne intrebam totusi, in naivitatea noastra, daca este normal ca premierul Tariceanu sa fie inconjurat de atatea persoane asupra carora se ridica mari semne de intrebare cu privire la loialitatea fata de interesele nationale ale Romaniei.

Dan Badea

Agentul VICTORIA (X): Marioneta Asztalos

Controversatele decizii ale Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, de la tentativa de interzicere a icoanelor în şcoli, la nesancţionarea declaraţiei de tip nazist a ministrului Cioroianu, ne-au determinat să privim cu mai multă atenţie la vârful piramidei CNCD.„Mai greşim şi noi, că suntem oameni!“, ne-a declarat neconvingător Csaba Ferenc Asztalos, preşedintele apendicelui guvernamental antidiscriminare.În urma investigaţiilor noastre, am descoperit că în spatele secretarului de stat, Asztalos, se află un munte de interese ale diasporei maghiare, el fiind integrat într-o schemă strategică destul de amplă în care, ca parte, figurează şi România.Printre aspectele care ne-au atras atenţia a fost şi plasarea sa în consiliul de administraţie de la Hotel Bucureşti, înainte de privatizare, obiectiv de care s-a arătat interesat, în perioada respectivă, şi Rudas Erno, fostul şef al rezidenţei de spionaj maghiare din România până în 1990.Fost consilier al lui Marko Bela, Asztalos s-a specializat în probleme de apărare şi securitate, absolvind la „foc automat“ mai multe cursuri şi şcoli din domeniu, seria instruc- ţiei debutând cu un program de pregătire organizat la Ministerul Afacerilor Externe al Ungariei, trecând pe la centrul NATO de la Garmisch şi încheindu-se (deocamdată) cu absolvirea Colegiului Naţional de Apă- rare şi a Colegiului Superior de Siguranţă Naţională, chiar dacă nu mai ţine minte numele corect al ultimei instituţii absolvite, sau chiar dacă limba română este, pentru el, o limbă străină.Analizarea atentă a trecutului „profesional“ al preşedintelui CNCD evidenţiază o persoană pregătită pentru cu totul altceva decât funcţia vremelnică ocupată astăzi, un om crescut cu multă atenţie. De cine şi pentru ce, vom afla mai târziu. La fel, vom afla că această grijă vine şi din altă parte decât de la Bucureşti. Aşadar, secretarul de stat, Csaba Ferenc Asztalos, este un personaj la al cărui trecut parcă s-a lucrat cu dăltiţa.Soţia sa, Kozma Krisztina Kinga, este puntea de legătură cu filiala din România a gigantului imobiliar „Trigranit“, firmă în care sunt implicaţi direct şi primii doi oameni de afaceri din Ungaria.

Unul dintre administratorii de la Trigranit Romania este fostul diplomat maghiar Halasz Janos Pal, fost secretar al unei secţii maghiare din cadrul Tratatului de la Varşovia şi, ulterior, vreme de şapte ani, secretar I al reprezentanţ ei comerciale a Ungariei la Bucureşti.

Un viitor construit cu dăltiţa
Născut în 1974, în Baia Mare, Csaba Ferenc Asztalos a absolvit în 1992 secţia maghiară a liceului „Mihai Eminescu“ din Oradea, cu profilul filologie, iar ulterior, în 1997, Facultatea de Drept a Universităţii din Oradea. Oficial, după o „odihnă“ nejustificată (în CV-ul oficial) de doi ani, şi-a început activitatea profesională în funcţia de consilier juridic la firma unui prieten, General Broker Internaţional SA, o societate cu capital maghiar.

Tot în 1999, deci la vârsta de 25 de ani, el a devenit consilierul preşedintelui UDMR, Marko Bela, funcţie în care s-a menţinut până în 2002. De asemenea, tot atunci, tânăra speranţă a UDMR a participat la un prim-stagiu de pregătire la „Şcoala de vară“ de la Budapesta, organizată la Universitatea „Eotvos Lorand“. În anul 2000, tânărul C.F. Asztalos îşi începe instrucţia pe linie de apărare şi securitate prin participarea la un „program de pregătire“ organizat la Budapesta, de Ministerul Afacerilor Externe al Ungariei.

Conform declaraţiilor sale, instrucţia ar fi vizat „probleme de integrare în NATO“, iar UDMR avea nevoie de specialiş ti în vederea viitoarei integrări a României în structurile euro atlantice. Acesta ar fi fost motivul pentru care tânărul Asztalos, alături de alţi 15-20 aspiranţi din UDMR, ar fi urmat acel curs. Evident, ni s-a mai spus, durata instrucţiei ar fi fost de…2-3 zile, perioadă care nu prea justifică deranjul autorităţ ilor maghiare. De reţinut însă locul, scopul şi organizatorul instrucţiei viitorului secretar de stat în Guvernul Românei.

În acelaşi an însă, Asztalos participă din nou la cursurile „Şcolii de vară“ de la Budapesta şi, pe principiul unde dai şi unde crapă!, este numit membru în Consiliul de Administraţ ie al societăţii „Bucureşti Turism“ SA. Cum se ştie, societatea respectivă avea în proprietate Hotelul Bucureşti, devenit a doua casă a parlamentarilor români, aşadar un obiectiv strategic. Pe de altă parte, nu poate fi trecută cu vederea implicarea în afacerea „Bucureşti-Turism“ a lui Rudas Erno, fostul şef al rezidenţei maghiare din România dinainte de 1990, iar ulterior ambasador al Ungariei la Bucureşti.

Am consemnat deja, în cotidianul nostru, declaraţia unui fost lider sindical de la „Bucureşti Turism“ conform căreia, în perioada 1998-2000, Rudas Erno a făcut lobby atât pe lângă sindicalişti cât şi pe lângă conducerea administrativă a hotelului, în favoarea societăţii ungare „Danubius Hotels Group“, firmă interesată de preluarea pachetului majoritar de acţiuni ale societăţii bucureştene. Dacă legătura dintre Rudas Erno şi Csaba Ferenc Asztalos, via MAE ungar, ni s-a părut astfel destul de firească şi transparentă, nu de aceeaşi părere este şi Csaba Asztalos.

„Nu l-am cunoscut şi nu-l cunosc pe Rudas Erno. Oricum, la acea dată (anul 2000- n.n.) el nu mai era ambasador. Pe de altă parte, eu am fost acolo înainte de privatizare şi n-am stat decât aproximativ nouă luni“, ne-a declarat preşedintele CNCD. Aşadar, trecerea pe la Ministerul Afacerilor Externe al Ungariei, urmată de numirea în conducerea societăţii „Bucureşti Turism“ SA nu a fost decât o banală coincidenţă, iar legătura cu Rudas Erno nici nu există.

În discuţia avută cu Csaba Asztalos, odată ajunşi la subiectul Rudas Erno, secretarul de stat ne-a dat de înţeles că a citit cele scrise de noi, în „Interesul Public“, despre trecutul de spion al fostului diplomat maghiar şi a ţinut să precizeze, scurt, dar convingător: „Nu sunt spion!“. El a mai ţinut să adauge că în 2005, la numirea sa în funcţie, ar fi fost acuzat în presă că ar fi spion, ceea ce nu e adevărat. Noi însă nu l-am acuzat de o asemenea crimă pentru că e greu (chiar dacă nu imposibil) de ajuns la nomenclatorul ofiţerilor de informaţii de la Budapesta.

Instrucţie neabătută pentru apărare şi securitate
În 2001, CV-ul oficial al lui Csaba Asztalos nu consemnează nimic important, cu excepţia ieşirii din Consiliul de Administraţ ie al societăţii Bucureşti Turism. Anul următor însă, urmează un curs postuniversitar la Facultatea de Relaţii Publice şi Comunicare din cadrul SNSPA Bucureşti. Ulterior, părăseşte postul de consilier al lui Marko Bela şi este plasat de UDMR ca membru în colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Anul 2003 este, din nou, unul destul de mănos pentru pregătirea de specialitate a lui Asztalos. Devine doctorand în drept internaţional al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti şi pleacă din nou la „Şcoala de vară“ de la Budapesta. În acelaşi an, tânărul Asztalos primeşte o bursă şi o invitaţie pentru o lună de zile la Departamentul de Stat al SUA (Washington D.C.) în cadrul proiectului „Young leaders project on current social, political, and economic issues“. Întrebat cine şi de ce l-a propus pentru această bursă, Csaba Asztalos ne-a spus că nu ştie.

A fost invitat pur şi simplu de cineva de la Departamentul de stat. Nominal. Cum, la fel, în acelaşi an a fost invitat la Ierusalim, pentru zece zile, la Şcoala Internaţională pentru studierea Holocaustului „Yad Vashem“. Măi să fie! Aşadar, este numit de primulministru la CNCD, deci devine funcţionar guvernamental la combaterea discriminării, dar pleacă la Budapesta, Washington şi Ierusalim pentru diverse. În 2004 îşi face din nou bagajele, da de această dată pentru a pleca la Centrul European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall“ din Garmisch-Partenkirschen, unde se instruieşte vreme de zece săptămâni în probleme fără prea mare legătură cu discriminarea. Fiind un centru al NATO, pentru a putea participa la cursuri e nevoie de recomandări speciale, pe care Csaba Asztalos le-a primit.

Aici au studiat viitori miniştri ai Apărării, şefi de stat major al unor armate şi lideri politici ai unor state inclusiv din spaţiul ex-sovietic. Şi în cazul lui Asztalos studiile postuniversitare urmate la Garmisch, „Lideri pentru secolul 21“, erau cât pe ce să-l propulseze, anul următor, în funcţia de secretar de stat la Justiţie, dar înţelepciunea celor care au decis ca secretarii de stat să nu mai fie numiţi pe criterii politice i-a stopat la timp intrarea în ministerul condus de Monica Macovei. Evident, UDMR a dat „la loc comanda“ şi l-a propus în funcţia de preşedinte al CNCD, căptuşită atent cu rangul de secretar de stat.

Asztalos nu ştie ce-a absolvit
Cei care credeau că, odată numit în fruntea CNCD, tânărul Asztalos va avea mai puţin timp pentru studiul aprofundat al apărării şi securităţii, s-au înşelat. Un an mai târziu, în 2006, dă gata (adică absolvă) atât Colegiul Naţional de Apărare cât şi Colegiul Superior de Securitate Naţională. El a reuşit această performanţă datorită calităţii de demnitar care i-a permis să reducă la două săptămâni durata studiilor postuniversitare la Colegiul Superior de Apărare.

În acest mod, a avut timp să urmeze şi cursurile de la Academia Naţională de Informaţii, chiar dacă nu mai ţine minte cum se numeşte colegiul absolvit şi îl numeşte, oficial, „Colegiul Naţional pentru Securitate“. Or, colegiul de la ANI nu este „pentru Securitate“ pur şi simplu, aşa cum a fost cursul ţinut la Ministerul Afacerilor Externe de la Budapesta, sau cel de la Garmisch, ci pentru „Securitate Naţională“. Adică a României. Ceea ce poate fi greu de reţinut, sau de înţeles, pentru un membru UDMR care n-a votat Constituţia României, dar nu pentru un secretar de stat al guvernului de la Bucureşti. Este vorba despre acelaşi demnitar care a trecut limba română, în CV-ul oficial, la capitolul „limbi străine“.

Evident, este dreptul său, cu atât mai mult cu cât deţine şi alte funcţii pe linie de partid care-i justifică acest drept. Asztalos este membru fondator şi vicepreşedinte al Confederaţiei Tinerilor Maghiari din România, precum şi membru al Comisiei Statutare a UDMR.

Şcoala de vară, cuibuşor de nebunii şi progres
Dincolo de obsesia pentru studii de apărare şi securitate, Csaba Ferenc Asztalos a fost, cum spuneam, de cel puţin trei ori la cursurile Şcolii de vară de la Budapesta. De ce la Budapesta? „Deoarece acolo se organizează!“, ne-a răspuns. Deşi „şcoli de vară“ se organizează şi în România, cum e, spre exemplu, cea de la Sighet, probabil că la Budapesta nivelul de predare e mai avansat.

Pe vremea lui Erno Rudas, spre exemplu, şcolile de vară organizate la Budapesta pentru diaspora maghiară erau folosite pentru întărirea legă- turilor cu comunităţile din afara graniţelor, se invitau îndeosebi activişti cu poziţii sociale şi politice de interes pentru statul organizator şi, nu în ultimul rând, din rândul participanţilor era recrutată şi agentura de care era nevoie.

Asta se întâmpla însă pe vremuri pentru că, astăzi, la şcola de vară se se ţin prelegeri pe teme de interes, au loc dezbateri, iar noaptea se poate merge chiar şi la discotecile din centru. Cu toate astea, sau poate că tocmai de aceea, diaspora maghiară a rămas una dintre cele mai prestigioase din Occident, printre membrii acesteia existând importanţi oameni de legătură cu lumea politică şi financiară de pretutindeni.

Căsătoria de trigranit
Anul trecut, Csaba Ferenc Asztalos s-a căsătorit cu Kozma Krisztina Kinga, originară tot din Baia Mare. Soţia sa este acţionar unic al societăţii „Pannon Business Consulting“ SRL, înfiinţată în 2004 în Bucureşti. În plus, şi aici vine partea interesantă a preocupărilor sale, ea a fost angajată până de curând la societatea cu capital exclusiv maghiar, „ENTER H68“. Firma a fost înfiinţată în iulie 2005, cu sediul în Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 37, iar acţionarii sunt Halasz Janos Pal (55%) şi Benedek Janka (45%), ambii de cetăţenie ungară.

Administratorul societăţii este primul dintre aceştia, Halasz Janos Pal, un personaj care ne-a atras în mod deosebit atenţia datorită trecutului său impresionant pe linie guvernamentală. Înainte de a prezenta câteva informaţii cu privire la trecutul lui Halasz Janos, precizăm că, prin intermediul societăţii „Enter H68“ SRL, el a pregătit înfiinţarea firmei „Trigranit Development Romania“ SRL, un colos în materie de dezvoltare imobiliară, implicat în afacerea Polus Cluj sau Constanţa şi în megaproiectul Esplanada din Bucureşti.

Recent, soţia lui Csaba Asztalos s-a transferat şi ea, pe funcţia de consilier financiar, la noua societate. În firma „Trigranit“, Halasz Janos Pal deţine funcţia de administrator alături de fostul ambasador al României la Londra, Dănuţ Marcel Ghibernea şi de Nyul Sandor. Cine este însă domnul Halasz?

Între Tratatul de la Varşovia şi afaceri de miliarde de euro
Halasz Janos Pal s-a născut în 4 septembrie 1948 la Cluj Napoca. Urmează cursurile şcolii primare şi gimnaziale la liceul „Matei Basarab“ din Bucureşti, şi începe cursurile liceale la Liceul „Ady Endre“, cu predare în limba maghiară. Ulterior, se transferă la Liceul cu predare în limba română „Nicolae Bălcescu“ din Gyula – Ungaria.

Urmează apoi cursurile Facultaţii de Comerţ Exterior din cadrul Academiei de Studii Economice „Karl Marx“ de la Budapesta. În 1970 îşi începe activitatea ca ghid turistic şi translator/ interpret de limba română şi franceză. În perioada 1971-1973 lucrează ca interpret la institutul tehnico-ştiinţific din cadrul Ministerului Industriei Maşinilor şi Metalurgiei. Având în vedere cele ce aveau să urmeze, este posibil ca activitatea sa oficială în această perioadă, aceea de „interpret“, să fi fost de fapt una de acoperire.

În perioada 1973-1978 deţine funcţia de şef al serviciului de marketing şi de prospectare a pieţei internaţionale din cadrul societăţ ii maghiare „Chemimas“. Încă din primul an (1973), Halasz devine şi secretarul secţiei maghiare a industriei de maşini şi utilaje chimice din cadrul Tratatului de la Varşovia. Funcţia este extrem de importantă şi a plasa în această poziţie un tânăr de 25 de ani presupune a avea o încredere deosebită în fidelitatea acestuia, ceea ce, la vremea respectivă nu se putea obţine, de regulă, decât prin încadrarea acestuia într-unul dintre serviciile de informaţ ii maghiare.

Din 1978 Halasz Janos primeşte o nouă însărcinare şi devine şeful Diviziunii Sud-Est Europene din cadrul Ministerului Industriei Maşinilor şi Metalurgiei, unde răspunde de relaţiile cu Româ- nia, Albania, Cuba, Nicaragua, Angola şi Mozambic. Mai departe, în perioada 1983-1990, el este trimis cu misiune la Bucureş ti, unde ocupă poziţia de secretar I în cadrul reprezentanţei comerciale a Ungariei şi este coleg cu Erno Rudas.

După evenimentele din decembrie 1989, el se reîntoarce la Budapesta şi, în perioada 1990-1996, lucrează la Ministerul de Relaţ ii Economice Internaţionale, respectiv, Ministerul Industriei, Comerţului şi Turismului. În plus, în perioada 1993-1996, el a fost şi consilier la Oficiul maghiarilor din afara Ungariei (agenţie guvernamentală), precum şi consilier în cadrul a două fundaţii publice (Kesfogas Kozalapitvany şi Uj Kesfogas Kalapitvany).

În 1996-2001, îl regăsim ca şef al Diviziunii Europa de Sud-Est a reprezentanţelor comerciale ale Ungariei. De asemenea, în iunie 2001, devine şeful reprezentanţei ITD Hungary la Bucureşti, aceasta fiind Societatea Ungară de Interes Public pentru Promovarea Investiţiilor şi Comerţului (The Hungarian Investment and Trade Development Agency), înfiinţată în 1993 şi subordonată Ministerului Economiei şi Transporturilor din cadrul guvernului de la Budapesta. Este, de fapt, instituţia care dirijează afacerile externe ale Ungariei.

În perioada 2001-2003, Halasz mai deţine şi funcţia de şef al reprezentanţ ei firmei „Klitehnima“ la Bucureşti, precum şi pe cea de director general al firmei „RegioInvest“. Din 2001, este consilier în cadrul fundaţiei pentru studierea minorităţilor, Europai Osszehasonlito Kisebbesegi Kutatasi Alapitvany.

Din 2003 până în 2006, este director general al ITD Hungary la Bucureşti, iar din 2006, devine administrator al firmei „Trigranit Development Romania“, filiala unei societăţi care derulează afaceri de peste 8 miliarde de euro în peste 11 ţări din Europa Centrală şi de Est.

Hop şi Ghibernea
ghibernea dan12Dacă în cazul lui Rudas Erno, preşedintele CNCD a negat că l-ar cunoaşte, în cazul lui Halasz Janos Pal lucrurile au fost extrem de clare: „Îl cunosc şi chiar foarte bine!“ – ne-a declarat Csaba Asztalos. În definitiv, fostul diplomat maghiar este acum un respectabil om de afaceri, iar legătura dintre cei doi nu poate fi decât tot respectabilă. Că ea s-a făcut prin soţie, sau printr-o altă împrejurare contează mai puţin. Important e că există.

În afacere mai există însă şi un alt autohton, tot cu pedigree diplomatic, şi acesta este Dănuţ Marcel Ghibernea (foto – st., dr.), fost deputat PSD şi ambasador al României în Marea Britanie.

Şi el este un respectabil om de afaceri, dovadă că nu şi-a pierdut vremea degeaba la Londra.

Ghibernea este administrator la „Trigranit Development Romania“ SRL, firmă al cărei acţionar unic este un offshore din Nicosia-Cipru, „Trigranit Holding Limited“. De asemenea, el mai administrează şi societatea „Terrapaz Development Romania“ SRL, firmă ai cărei acţionari sunt alte două off-shoruri cipriote cu sediul în aceeaşi căsuţă poştală din Nicosia-Cipru în care se află sediul acţionarului majoritar de la „Trigranit Holding Limited“.

Nu în ultimul rând, Dănuţ Ghibernea mai controlează o altă societate din Voluntari, DG Management & Project SRL, firmă în care deţine 80% din capitalul social.

Cei mai bogaţi oameni de afaceri din Ungaria sunt în schema Trigranit
În privinţa afacerii centrale, „Trigranit“, Csaba Ferenc Aztalos ne-a declarat că firma are un capital canadiano-anglo-maghiar, deci nu exclusiv maghiar cum am bănuit noi. Este posibil, numai că am observat o migraţie suspectă a personalului de la agenţia guvernamentală maghiară ITD Hungary, via „Enter H68“, înspre Trigranit, operaţiune care a început imediat după ce birourile agenţiei guvernamentale au fost drastic restructurate, iar Halasz Janos Pal s-a implicat în administrarea noii firme.

A apărut în acest mod ipoteza, contrazisă de Csaba Asztalos, că în noua societate s-a investit şi capital maghiar de sorginte guvernamentală, strecurat prin intermediul unor persoane importante. „Nu ştiţi nimic!“, ne-a asigurat Csaba Asztalos după ce ne-a sugerat că, de fapt, capitalul investit în firma Trigranit Development Corporation (holdingul din care face parte şi filiala din România) aparţine unor nume grele din lumea financiară occidentală. Şi avea dreptate, pentru că în societatea Trigranit, înfiinţată în 1997, sunt într-adevăr nume grele.

Compania este condusă de Sandor Demjan, unul dintre cei mai bogaţi oameni de afaceri din Ungaria, iar fondarea acesteia s-a făcut ca urmare a unui joint-venture între două dintre companiile conduse de acesta şi compania TrizecHahn, firmă ce aparţine lui Peter Munk (foto st.), acţionarul majoritar al companiei imobiliare canadiene Trizec Properties.

Printre acţionarii de la Trigranit se mai află şi compania austriacă ImmoEast, dar şi nume precum Nathaniel Rotschild (fiul lordului Jacob Rotschild), copreşedinte al societăţii Atticus Capital, şi Sandor Csanyi, preşedinte al celei mai mari bănci din Ungaria, OTP Bank. Într-un clasament pe 2006 al celor mai bogaţi oameni de afaceri din Ungaria, primele două locuri au fost ocupate de Sandor Csanyi (328 milioane de euro) şi Sandor Demjan (292 milioane euro).

Unul dintre proiectele importante ale Trigranit Romania este, dincolo de Polus Center din Cluj, deja finalizat, proiectul Esplanada City Center din Bucureşti, o afacere cu o investiţie iniţială de un miliard de euro, care a primit deja sprijinul ministrului delegat pentru Lucrările Publice şi Amenajarea Teritoriului, Laszlo Borbely.

Concluzii provizorii
Iată cum, aruncând o privire mai atentă asupra biografiei oficiale şi a complexului relaţional în care s-a agăţat o tânără speranţă – întâmplător – a UDMR, care s-a grăbit să afirme că nu e spion, când noi îl întrebam cu totul altceva, descoperim preocupări, legături şi interese pe care nu le cunoşteam, dar care pun sub semnul întrebării adevă- ratele intenţii ale unor demnitari, foşti sau actuali, români sau de aiurea.
Şi mai întrezărim elemente ale unei strategii la care s-a lucrat încă din anii ‘60 în mod sistematic, mai ales în vest, unde a fost constituită o organizaţie mondială a diasporei maghiare şi au fost create sistematic puncte de sprijin politic, economic şi cultural. Pare a fi vorba de o continuitate firească a vechilor preocupări de după 1918, ale Budapestei, de a ţine diaspora aproape şi de a o folosi pentru obiective strategice naţionale ale urmaşilor lui Ştefan Cel Sfânt. Pare, pentru că tot la fel de bine poate fi un lung şi costisitor şir de coincidenţe nefericite.
Dan Badea

Interesul Public, 21 noiembrie 2007

Agentul VICTORIA (IX): Erno Rudas şi politica secretă a forintului la Bucureşti

Rudas Erno
Rudas Erno

Erno Rudas, fostul şef al rezidenţei de spionaj a Ungariei în România, până în 1990 şi, ulterior, promovat ambasador la Bucureşti, s-a implicat în diverse afaceri dubioase şi a reuşit să atragă, astfel, în plasa relaţională diverşi politicieni români, cel mai important dintre ei fiind actualul prim-ministru Călin Popescu Tăriceanu.

Am dezvăluit deja, în paginile cotidianului nostru, din 24 septembrie (vezi articolul „Primul-ministru Tăriceanu este asociat în afaceri cu un spion ungar“), relaţia de afaceri dintre Rudas Erno şi Tăriceanu.

Prezentăm, astăzi, alte conexiuni de afaceri ale spionului Rudas Erno, de această dată cu câţiva dintre „specialiştii“ camuflaţi în PNŢCD ai tristului Emil Constantinescu. Printre ei se află fostul şef al FPS, Radu Sârbu, fostul director general al societăţii „Bucureşti- Turism“ SA, în perioada 1998-2000, Mihail (Mişu) Gabriel Popescu şi urmaşul acestuia la conducerea aceleiaşi societăţi, Mihai Comănescu.

Afacerea care i-a adus la aceeaşi masă cu Rudas, pe cei trei pnţcd-işti, este privatizarea societăţii Bucureşti-Turism SA, firmă care avea în proprietate şi Hotelul Bucureşti. Conform unuia dintre liderii de sindicat din cadrul acestei societăţi, Rudas Erno a făcut demersuri atât pe lângă directorul general, cât şi pe lângă liderii de sindicat de la Bucureşti- Turism, pentru ca afacerea să fie încheiată cu firma Danubius Hotels Rt. din Ungaria.
De asemenea, conform unui document oficial, s-a intervenit inclusiv pe lângă şeful FPS de atunci, Radu Sârbu, care a fost sensibilizat să propună transferarea contractului de privatizare a societăţii bucureştene, de la firma Noni Voiaj Impex SRL, cea care preluase în 1999 pachetul majoritar de acţiuni la Bucureşti-Turism, la aceeaşi societate „Danubius Hotels“ RT.

Deşi demersurile n-au fost concretizate în forma dorită, Hotelul Bucureşti şi activele aferente au fost adjudecate de grupul de interese aflat şi în spatele societăţii din Ungaria, „Danubius“. Pionul central al grupului de interese vizat este cetăţeanul israelian Eliahu Rasin, iar derularea afacerii s-a făcut ca urmare a unui lung şir de ilegalităţi comise atât de reprezentanţii FPS-ului, cât şi de viitorii proprietari.

Hotelul Bucureşti a fost preluat de grupul Europe Israel
Societatea Bucureşti Turism SA a fost privatizată, în decembrie 1999, după ce combinaţia mai veche de privatizare cu firma franceză Pargest eşuase. Firma care a preluat de la FPS pachetul majoritar de acţiuni (66,18%) deţinut la Bucureşti Turism SA a fost Noni Voiaj Import Export SRL ce aparţinea formal lui Ionel Ruse. Licitaţia, deşi a fost îndelung contestată ulterior, datorită ilegalităţilor flagrante care au însoţit-o, a fost câştigată de un grup de interese reprezentat de israelianul Eliahu Rasin.

De la depunerea ofertelor pentru licitaţie şi până la semnarea contractului cu FPS, firma Noni Voiaj a fost preluată de off-shorul cipriot Desca Investment Ltd deţinut de Eliahu Rasin. Ulterior, la sfârşitul lui 2000, Noni Voiaj s-a transformat în Domino International Hotels SRL, iar controlul acestei societăţi a fost preluat, în etape succesive de către BEA Hotels Eastern Europe BV din Olanda. La rândul ei, Bea Hotels era deţinută de Elscint Ltd, firmă ce aparţinea Elbit Medical Imaging, parte, în fine, a grupului Europe Israel.

Cu un profit de mai multe milioane de euro, Eliahu Rasin a vândut apoi afacerea celor pentru care fusese pregătită. Astăzi, acţionariatul de la Bucureşti Turism este împărţit între Bea Hotels Eastern Europe BV(73,04%), SIF Transilvania (9,74%) şi alţi acţionari (17,22%). Cumpărată iniţial cu 25 de milioane de dolari, afacerea este evaluată azi, pe bursa Rasdaq, la peste 142 milioane de euro.

Rudas Erno a atentat la „pijamaua“ parlamentarilor români
Dezvăluirea implicării spionului Rudas Erno în afacerea „Hotel Bucureşti“ a fost făcută de către unul dintre foştii lideri de sindicat de la Bucureşti-Turism SA, Cornel Dan Nicolae. Iniţial, acesta a consemnat greşit numele personajului descris, anume Eric RUDOSH în loc de Erno Rudas. Ulterior însă el ne-a confirmat că e vorba de una şi aceeaşi persoană, confuzia pornind de la transcrierea greşită în limba română a numelui fostului ambasador al Ungariei la Bucureşti.

Conform datelor oferite de Cornel-Dan Niculae, implicarea lui Erno Rudas în afacerea „Bucureşti-Turism“ s-a făcut prin stimularea unora dintre reprezentanţii PNŢ-cd de la conducerea societăţii aflate în plin proces de privatizare. Cel mai vizibil dintre „capetele de pod“ utilizate în afacere de către Rudas este Mihail Gabriel Popescu, zis şi Mişu Popescu, un tânăr pnţcd-ist care avea să ajungă ulterior suspect de bogat.

De altfel, pentru a încheia bucla suspiciunilor şi a confirma dezvăluirile noastre recente referitoare la legătura otrăvită Rudas-Tăriceanu, fostul pnţcd-ist Popescu a devenit consilierul personal al ministrului liberal al Transporturilor, Ludovic Orban. Altfel spus, susţinătorul lui Erno Rudas din 1999-2000, în afacerea punctuală prezentată azi, se află în aceeaşi grupare politică penetrată la vârf de spionul Rudas.

Nu ştim care au fost culisele „racolării“ penalului Mişu Popescu de către fostul ambasador al Ungariei la Bucureşti, Erno Rudas. Cornel-Dan Niculae ne-a declarat doar că Mişu Popescu, directorul general de la Bucureşti-Turism, este cel care a insistat pe lângă liderii de sindicat de la Hotel Bucureşti să accepte o eventuală preluare a afacerii de către firma ungurească Danubius Hotels RT.

Este posibil ca lobby-ul făcut de Mişu Popescu pentru firma reprezentată de Rudas să fie unul dintre motivele numirii acestuia la conducerea Bucureşti-Turism. Că afacerea nu s-a perfectat însă sub această formulă, asta ţine probabil de confruntarea extrem de dură care a însoţit privatizarea Hotelului Bucureşti, sau, de ce nu, şi de vigilenţa serviciilor secrete.

Asta, deoarece miza afacerii era extrem de ridicată: dincolo de valoarea în sine a activelor scoase la vânzare, Hotel Bucureşti era şi a doua casă a parlamentarilor români. Or, a controla locul în care parlamentarii îşi pun pijamaua, e o cauză pentru care toate eforturile fostului şef al rezidenţei de spionaj a Ungariei sunt perfect justificate.

Printr-un material transmis redacţiei noastre, fostul lider sindical Cornel-Dan Niculae ne-a prezentat modul în care s-a derulat, în realitate, privatizarea societăţii Bucureşti-Turism. Prezentăm mai jos fragmentul în care acesta descrie modul în care s-a intersectat, via Mişu Popescu, cu Erno Rudas.

Mişu Popescu, lobby-stul lui Rudas Erno şi Eliahu Rasin

Sindicatul Liber al Salariaţilor din SC Bucureşti-Turism SA a organizat, în ziua de 18 noiembrie 1999, ziua primei licitaţii pentru privatizarea pachetului majoritar de acţiuni de la SC Bucureşti-Turism SA, o mare manifestaţie de protest în faţa sediului Fondului Proprietăţii de Stat, deoarece în dosarul de prezentare nu au fost incluse clauzele de protecţie socială conţinute de Contractul Colectiv de Muncă, respectiv menţinerea salariaţilor pe o durată de minimum doi ani de la data privatizării.

Conducerea FPS a primit liderii manifestanţilor (pe Niculae Cornel-Dan, Bălmău Vasile, Romaniuc Nicolae, Duţă Viorel şi alţii) pe care i-au anunţat că licitaţia nu a fost adjudecată de singurul licitant ANA HOTELS şi cu care au convenit completarea dosarului de prezentare şi invitarea reprezentanţilor sindicatului la eventualele viitoare negocieri pentru semnarea contractului de privatizare.

Percepută ca o manifestaţie împotriva dlui George Copos (acţionar al ANA Hotels), care le-a şi reproşat acest lucru salariaţilor, în stradă, în faţa sediului FPS de pe strada Stavropoleos, ea a fost prezentată negativ la ştirile de la postul tv Antena 1. O delegaţie a Sindicatului de la SC Bucureşti-Turism SA, condusă de Niculae Cornel-Dan (vicepreşedinte al Federaţiei Sindicatelor din Turism) şi Bălmău Vasile (preşedinte al Sindicatului Liber al Salaria- ţilor), salariaţi în cadrul Serviciului Tehnic al SC Bucureşti-Turism SA, a fost invitată la sediul FPS în ziua de 22 decembrie 1999, pentru a discuta textul privind protecţ ia socială ce urma a fi introdus în contract.

Aici l-au cunoscut pe israelianul Rasin Eliahu, prezent la negocieri, care s-a prezentat ca asociat al lui Ruse Ionel în firma Noni Voiaj, care adjudecase licitaţia din data de 14.12.2000. Separat, pe un culoar al FPS, Rasin Eliahu le-a spus celor doi lideri sindicali că participarea sa alături de Ruse Ionel în firma Noni Voiaj se datorează experienţei pe care o are în activitatea hotelieră în Ungaria, prin firma Danubius în care este asociat. Rasin le-a mai spus că s-ar bucura dacă aceştia, Niculae şi Bălmău, ar putea face în curând o vizită la Budapesta pentru a vizita hotelurile lanţului Danubius Hotels, pentru a se convinge de beneficiile privatizării Hotelului Bucureşti.

Aceştia i-au răspuns că principalele beneficii pentru salariaţi nu ar putea fi altele decât siguranţa locurilor de muncă. După ce, la 24.12.1999, a fost semnat contractul nr.4106 între Fondul Proprietăţii de Stat şi firma Noni Voiaj Impex SRL, privind vânzarea pachetului majoritar de acţiuni al SC Bucureşti-Turism SA, la finele lunii ianuarie 2000, directorul general al SC Bucureşti-Turism SA, Popescu Mihai Gabriel, i l-a prezentat în Sala Mezanin a Hotelului Bucureşti pe cetăţeanul maghiar Rudas Erno liderului sindical şi vicepreşedinte al Asociaţiei PAS Niculae Cornel-Dan, luându-l prin surprindere pe acesta. Discutând între patru ochi, Rudas Erno i-a spus lui Niculae Cornel-Dan că este aşteptat la Budapesta pentru a vizita lanţul hotelier Danubius, entitate implicată în privatizarea SC Bucureşti-Turism SA, fiind alocat deja un fond de protocol pentru deplasare care se află în posesia sa, a dlui Rudas, ca mandatar al patronilor Danubius.

Niculae Cornel-Dan a declinat invita- ţia, motivând că un astfel de eveniment nu poate avea loc decât în mod public, printr-o invitaţie oficială, dar care nu poate veni către organizaţia sindicală din partea unei entităţi private, şi că singurul argument în faţa salariaţilor români ar fi modul în care Danubius s-a comportat cu salariaţii maghiari din hotelurile privatizate în Ungaria. Erno Rudas nu a mai insistat cu invitaţia sa, dar a lăsat o carte de vizită pentru a putea fi căutat, ceea ce nu s-a întâmplat. Peste câteva săptămâni, a sosit însă pe adresa Federaţiei Sindicatelor din Turism o invitaţie din partea organizaţiei similare din Ungaria, pentru ca sindicaliştii români să îi viziteze pe cei maghiari în vederea unui schimb de experienţă.

Preşedintele Federaţiei, dl Cilan Titus, l-a invitat să facă parte din delegaţia română ce urma să se deplaseze la Budapesta pe preşedintele Sindicatului Liber de la SC Bucureşti-Turism SA, Bălmău Vasile, dar şi acesta a declinat invitaţia, făcând legă- tura cu invitaţia ce i-o făcuse Rasin Eliahu la finele lui decembrie 1999, în sediul FPS. înainte de a lua decizia de a nu merge la Budapesta, Bălmău Vasile s-a consultat şi cu Niculae Cornel-Dan, care i-a relatat şi despre discuţia sa cu Rudas Erno, ca şi despre suspiciunile că acesta, fost ambasador al Ungariei la Bucureşti, ar putea fi agent străin însărcinat cu realizarea unor privatizări în România“.

FPS-istul Radu Sârbu a încercat şi el să sprijine Danubius

Într-o adresă oficială, din aprilie 2000, a administratorului Noni Voiaj Import Export SRL, Eliahu Rasin, către preşedintele FPS Radu Sârbu, prin care se încerca o justificare a întârzierii plăţii pachetului majoritar de acţiuni de la Bucureşti Turism, apare confirmarea implicării directe a şefului FPS de atunci în sprijinirea societăţ ii reprezentate de Rudas Erno.

Astfel, Eliahu Rasin îi reaminteşte lui Sârbu că într-un anumit context a propus patronilor Noni Voiaj Import Export transferarea contractului de preluare a societăţii Bucureşti Turism către firma ungurească Danubius Hotels Rt. „

Mai mult, la sugestia dvs. am acceptat ca această scrisoare de garanţie bancară să fie emisă în USD şi în acest sens aţi propus să analizăm posibilitatea transferului contractului către o societate străină de specialitate – DANUBIUS HOTELS RT din grupul CP HOLDINGS LTD. UK“ – afirmă Eliahu Rasin în scrisoarea către FPS. Asta înseamnă că activitatea de lobby a lui Rudas Erno în favoarea Danubius contaminase deja, la vârf, FPS-ul. Magnitudinea relaţiilor cuplului Rasin-Rudas o depăşise deja, spre exemplu, pe cea a relaţiilor autohtonului George Copos, expediat de altfel destul de rapid de la masa negocierilor pentru preluarea Hotelului Bucureşti.

Un alt susţinător al lui Rudas Erno a fost şi Mihai Comănescu, apropiat al lui Dan Adamescu. Comănescu a fost membru PNŢCD sector 3 şi director general la Bucureşti Turism SA, iar apoi a „fost director de imagine al lui Radu Sârbu în campania electorală din 2000“ – conform lui Cornel-Dan Niculae. Aceeaşi sursă mai afirmă că, în trecut, „ulterior vizitei lui Sârbu la Budapesta, vizită ce a stat la baza afacerii POLUS de la Cluj, Mihai Comănescu a urmat la Budapesta, în Ungaria, un „curs de diplomaţi“ de şase luni, în 1998“ – afirmă aceeaşi sursă.

Firma ATS primeşte sediu de la proprietarii israelieni ai societăţii Bucureşti-Turism SA

De implicarea lui Rudas Erno în afacerea „Bucureşti-Turism“ avea să beneficieze chiar şi firma lui Călin Popescu Tăriceanu, primul-ministru al României. Astfel, conform aceleiaşi surse, Automotive Trading Services SRL a primit, în 2005, un sediu chiar într-unul din activele deţinute de israelienii care au preluat Bucureşti-Turism SA. Este vorba despre un spaţiu situat în strada Lutherană (lângă Biserica Lutherană) şi care a găzduit fosta agenţie de turism a SC Bucureşti-Turism.

La două luni după ce această conexiune a fost făcută publică, afirmă aceeaşi sursă, firma ATS s-a mutat din acest sediu oferit de patronii israelieni. Iată ce afirma Cornel-Dan Niculae, într-o lucrare apărută în 2006, la editura Carpathia:

Principala afacere a primului-ministru este aceea de a fi importatorul oficial al autovehiculelor Citroen în România, prin firma sa, Automotive Trading Services. Din anul 2005, firma sa avea încă un nou sediu în Bucureşti, oferit de israelienii ce au înhăţat printr-o privatizare frauduloasă Hotelul Bucureşti, în chiar fosta agenţie de turism a SC Bucureşti-Turism SA, eliberată pentru renovare, chipurile, prin concedierea abuzivă a salariaţilor români.

(…) La două luni după apariţia primei ediţii a prezentei lucrări, firma lui Călin Tăriceanu s-a mutat din acest sediu oferit de patronii israelieni. Erno Rudas (este acelaşi personaj cu Eric Rudosh din lucrările noastre anterioare, nume cu care se prezenta ocazional la Bucureşti, promovând afaceri maghiaroisraeliene – n.a.) este posibilul răspuns al apropierii premierului Tăriceanu de israelienii de la Hotelul Bucureşti, un diplomat maghiar cu care liderul liberal vinde româ- nilor mărci sonore de motociclete străine, prin parteneriatul dintre Automotive Trading Services a dlui Tăriceanu şi acţionarul majoritar de la Outdoor Media, Erno Rudas, punându-se pe picioare firma lor, Clasic Motorcycles.

Este o afacere la care premierul chiar ţine, dacă ne aducem aminte de faptul că el, în calitate de premier, i-a cerut ministrului său de Finanţe, Vlădescu, să scadă taxele de înregistrare şi impozitele pentru motociclete în Codul Fiscal pentru anul 2007“.

Afacerea „Sovata“, controlată direct de la Budapesta

Implicarea firmei Danubius Hotels RT în afaceri hoteliere din Transilvania s-a făcut prin preluarea controlului societăţii Balneoclimaterica SA din Sovata. Ca şi în cazul afacerii penale de la Hotel Bucureşti, şi aici au existat acuzaţii privind privatizarea frauduloasă a staţiunii din Sovata.

Asta nu i-a împiedicat însă pe proprietarii ungari să-şi vadă de treabă şi să obţin profituri imense din exploatarea afacerii. Cum se ştie, în 2001, APAPS-ul condus de Ovidiu Muşetescu a vândut pachetul majoritar de acţiuni al societăţii Balneoclimaterica SA (82,17%) către societatea Salina Invest, controlată de afaceristul maghiar Ianos- Gyorgy Kurko, în tandem cu mai multe firme din Ungaria (vezi foto – Dr. Hetesy Zsolt, director general al serviciului de spionaj ungar, Információs Hivatal).

hetesy1
Dr. Hetesy Zsolt

Ca şi în cazul Hotel Bucureşti, când „la înaintare“ a fost plasat Ionel Ruse, privatizarea s-a făcut iniţial printr-un intermediar, Janos-Gyorgy Kurko, care avea să dispară ulterior din asociere. În cazul Balneoclimaterica, acţionarii iniţiali ai firmei care a preluat controlul pachetului majoritar de acţiuni (Salina Invest) au fost societăţile Corvinus Nemzetkozi Befektetesi (Ungaria) – 34,3%, Alfaterv – 2000 Epitoipari, Tervezo ES Fovallalkoza (Ungaria) – 8,04%, OCSI – Fuel (Miercurea Ciuc, controlată de Janos Kurko) – 24,39%, Civis Hotels (Ungaria) – 10,97%, Activ Konferencia Szolgaltato ES Tanacsado KFT (Ungaria) – 10,97, Danubius Szalloda ES Gyogyudulo RA (Ungaria) – 10,97% şi două pesoane juridice romane – 0,24%.

Astăzi controlul staţiunii Sovata este deţinut de Danubius Hotels RT, aceeaşi societate reprezentată în 2000 de Erno Rudas. Interesant este că fondul de investiţii Corvinus, care avea să vândă ulterior din acţiunile Balneoclimaterica SA chiar către Danubius, este controlat direct, în proporţie de peste 80%, de statul ungar. Conform informaţiilor publicate la mijlocul acestui an în „Budapest Business Journal“, grupul hotelier Danubius a ajuns să deţină 99,94% din acţiunile Salina Invest, proprietarul Balneoclimaterica SA Sovata, după ce a cumpărat un pachet de acţiuni de 43,5% (cu 6,4 milioane de euro), deţinut de societatea Corvinus (o subsidiară a Băncii de Dezvoltare ungare MFB).

tariceanuTranzacţia s-a făcut după ce, în 2006, Ovidiu Muşetescu a fost chemat să dea cu subsemnatul la Parchet pentru o acuzaţie mai veche lansată de Adrian Păunescu, personaj care afirmase încă din 2001 că Salina Invest este un „organism de creare de bani pentru agenţiile de informaţii de la Budapesta“. Este posibil ca implicarea autorităţilor române în aflarea identităţii reale a celor care stau în spatele afacerii Sovata să-i fi determinat pe oficialii de la Budapesta să-şi acopere mai bine intermediarii.

Cu toate acestea, nu poate fi trecută cu vederea implicarea directă a Guvernului Tăriceanu în favorizarea controversaţilor patroni de la Danubius Hotels RT, proprietarul Balneoclimaterica Sovata.

Nămolul de la Sovata, cadoul Guvernului Tăriceanu pentru Danubius
Societatea Danubius Hotels Group Rt., proprietarul staţiunii Sovata, a reuşit să obţină, anul trecut, un consistent cadou de la Guvernul Tăriceanu.

Astfel, în iunie 2006, prin intermediul Agenţiei Naţionale a Resurselor Minerale, a fost promovată o Hotărâre de Guvern, aprobată rapid de executiv, prin care s-a aprobat licenţa de concesiune pe o perioadă de 20 de ani, către societatea Balneoclimaterica SA a nămolului din Lacul Ursu (Sovata).Calin-PopescuTariceanu09

Cum se ştie, „Lacul Ursu şi arboretele de pe sărături“ sunt declarate monumente ale naturii, unicat în Europa el fiind unul dintre cele mai mari lacuri sărate helioterme din lume, temperatura acestuia ajungând în timpul verii până la 40-50 grade Celsius, la o adĺncime de 1,5 m. De asemenea, apele Lacului Ursu tratează cu succes bolile reumatologice şi ginecologice (sterilitate).

Deşi concesionarea activităţii de exploatare a nămolului de la Sovata a fost puternic contestată, inclusiv de Primăria Sovata, inclusiv datorită monopolului creat astfel, Guvernul Tăriceanu a declarat ritos, dar într-un limbaj de lemn, că afacerea „va contribui la dezvoltarea social-economică şi balneoturistică a zonei şi astfel se vor crea premisele de noi investiţii şi noi locuri de muncă, precum şi atragerea de venituri suplimentare la bugetul de stat“. Firma ungurească pentru care Rudos Erno făcea lobby în Bucureşti, a fost astfel servită.

Iată ce înseamnă să ai o relaţie de afaceri la vârful Executivului, dacă ştii să pierzi – în bilanţuri – când trebuie. Pentru că, nu-i aşa?, pierzi şi câştigi!

Dan Badea, Interesul Public, 28 octombrie 2007

Agentul VICTORIA (VIII): Operaţiunea „Washington”


Marius Oprea a desfăşurat o operaţiune anti-Băsescu, în capitala SUA

Liviu Turcu a dezvăluit recent, în cadrul emisiunii lui Marius Tucă, o interesantă operaţiune de dezinformare lansată la Washington de către un consilier al primului-ministru Călin Popescu Tăriceanu.Scopul operaţiunii a fost acela de a induce ideea că dezvăluirile făcute anul trecut de Liviu Turcu, referitor la relaţia penelistului Varujan Vosganian cu fosta Securitate, ar fi fost coordonate de la Cotroceni.Deşi fostul ofiţer CIE nu a oferit alte detalii concrete cu privire la „intoxicarea“ pusă la cale pentru cercurile politice de peste ocean, „Interesul Public“ l-a identificat rapid pe autorul diversiunii. Este vorba despre Marius Oprea, consilier personal al lui Tăriceanu şi preşedinte al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului din România.Concret, conform declaraţiilor televizate ale lui Liviu Turcu, un consilier al lui Tăriceanu s-a deplasat la Washington „la şapte luni şi jumătate“ de la scandalul din toamna trecută şi „a împrăştiat zvonul că Liviu Turcu a venit în România ca parte a unei conspiraţii organizate de Traian Băsescu, ca să-i dea o lovitură primului-ministru“.Pentru a argumenta această afirmaţie, consilierul lui Tăriceanu a afirmat că în perioada în care Turcu s-a aflat la Bucureş ti a locuit la unul dintre apropiaţii pre- şedintelui Băsescu. Conform declaraţiei lui Turcu, Marius Oprea a afirmat: „Şi, la urma urmei, ştiţi unde a locuit tot timpul ăsta? La unul dintre intimii preşedintelui Băsescu, un fost coleg de-al lui care a fost ofiţer de securitate la Serviciul de Informaţii Externe“.Liviu Turcu nu a precizat numele persoanei vizate, dar, conform surselor noastre, Marius Oprea l-a indicat astfel pe Silvian Ionescu, fost ofiţer CIE şi apropiat al lui Traian Băsescu din episodul „Anvers“.

În urma investigaţiilor noastre a rezultat că, într-adevăr, în iunie 2007, deci la peste şapte luni de la dezvăluirile lui Liviu Turcu (declanşate în octombrie 2006), Marius Oprea a făcut parte dintr-o delegaţie numeroasă de politicieni care s-au deplasat la Washington din diverse motive.

Din delegaţie au făcut parte, printre alţii, consilierul Marius Oprea, deputatul PNL Nicolae Popa, fostul preşedinte, Emil Constantinescu, şi ministrul de Externe, Adrian Cioroianu. Conform unei ştiri apă- rute pe 13 iunie 2007 pe site-ul PNL, vizita ar fi fost „de lucru“ şi ar fi vizat relaţiile bilaterale româno-americane Astfel, se arată în documentul citat, „În cursul acestei săptămâni, o delegaţie oficială a României, din care face parte şi deputatul PNL de Alba, Nicolae Popa, efectuează o vizită de lucru în Statele Unite.

În cadrul recepţiei organizate de Ambasada României în SUA, ministrul de Externe, Adrian Cioroianu, fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, consilierul premierului, Marius Oprea, precum şi alţi membri (sic! – n.n.) ai delegaţiei, au purtat mai multe discuţii cu oficiali americani. Temele abordate au fost acelea a (sic! – n.n.) relaţiilor bilaterale dintre cele două state, precum şi relaţiile României cu statele vecine, în vederea menţinerii siguranţei şi stabilităţii în zona Mării Negre“.

Pe de altă parte, pe 12 iunie 2007, în prezenţa unei numeroase asistenţe, consilierul Marius Oprea împreună cu fostul preşedinte Emil Constantinescu au participat la ceremonia dezvelirii unui monument ridicat în memoria celor ucişi de regimurile comuniste. Participarea „agentului Victoria“ la eveniment s-a făcut în calitatea sa de preşedinte al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului. Dacă toate aceste informaţii sunt exacte, nu ştim însă care dintre calităţile sale au fost invocate cu ocazia lansării zvonului că Liviu Turcu ar fi făcut jocurile lui Traian Băsescu atunci când a dezvăluit informaţii privind trecutul informativ al lui Varujan Vosganian. Noutatea nu era însă aceasta, deoarece presa românească a tocat mărunt acest subiect şi zvonul era lansat de susţinătorii lui Vosganian şi ai grupului de interese care-l promovase pentru ocuparea poziţiei de comisar european. Noutatea zvonului lansat de „oficialul guvernamental“ Marius Oprea era chiar argumentul folosit pentru a-l credibiliza, anume informaţia că Liviu Turcu fusese găzduit la Bucureşti chiar de către Silvian Ionescu, apropiatul lui Traian Băsescu.

Invenţia lui Oprea: Silvian Ionescu a fost gazda lui Liviu Turcu

Lansarea zvonului conform căruia Liviu Turcu a fost găzduit de Silvian Ionescu (foto stanga) pe perioada şederii sale la Bucureşti (începutul lui noiembrie 2006) a avut scopul de a justifica o legătură concretă Turcu-Băsescu, via Silvian. În realitate însă, informaţia era o pură invenţie, valabilă probabil doar la reuniunile GDS unde uneori „intelighenţia“ îşi probează, în grup, defulările. Conform informaţiilor obţinute de noi, nu numai că Liviu Turcu nu a fost găzduit de Silvian Ionescu, dar relaţiile dintre cei doi sunt definitiv compromise încă din 1989. Referitor la locul în care a fost cazat Turcu, putem spune doar că e vorba de o locuinţă ce aparţine familiei acestuia. Există însă o legătură între familia lui Turcu şi Silvian Ionescu, dar aceasta nu e deloc fericită.

Liviu Turcu
Liviu Turcu

Din investigaţiile noastre rezultă că, după ce conducerea Centrului de Informaţii Externe a aflat despre rămânerea în Occident a lui Liviu Turcu (foto dreapta), printre cei care s-au implicat în anchetarea şi intimidarea familiei acestuia rămase în ţară a fost şi fostul coleg, Silvian Ionescu.

El a participat direct la percheziţia, „exploatarea in orb“ şi intimidarea rudelor de gradul I ale lui Turcu. Aşadar e absurd să creadă cineva, cu excepţia lui Marius Oprea, că evenimentele descrise ar fi putut permite o apropiere între cei doi, chiar şi după atĺţia ani, de natură a-i aduce sub acelaşi acoperiş. Aşadar, tocmai am demonstrat că Liviu Turcu nu numai că n-a fost găzduit de Silvian Ionescu, dar nici măcar nu putea s-o facă chiar dacă ar fi dorit. A lansa însă un asemenea zvon la Washington de către consilierul lui Tăriceanu a avut, desigur, scopul de a-l compromite pe Turcu, în sensul asocierii lui cu un presupus grup de interese al foştilor ofiţeri din DSS. Nu ştim, totuşi, dacă cineva „a pus botul“ la dezinformarea „agentului Victoria“, sau dacă ea n-a fost făcută cu scopul de a fi preluată ulterior de presa favorabilă lui Tăriceanu de la Bucureşti. Faptul că aflăm abia acum despre manevra diversionistă a „agentului Victoria“ este o dovadă că „răspândacii“ de la Washington nu şi-au făcut treaba.

Antecedente diversioniste a la Oprea
Cum am mai arătat deja, Marius Oprea nu este la prima acţiune diversionistă lansată cu scopul de a abate atenţia de la problemele delicate cu care se confruntă grupul de interese din care face parte. Personajul este deja cunoscut pentru scoaterea de documente din arhive sau cancelarii şi plasarea lor, fără a ţine cont de interesul public, în diverse medii de interes. Referitor la „perdeaua de fum“ lansată pentru a acoperi „scandalul Vosganian“, ea a început chiar în acele zile, destul de grele pentru liderii PNL. Cel mai cunoscut caz este cel privind dezvăluirea presupusei implicări a Romĺniei în livrarea de armament („rachete solaer în valoare de 9 milioane de dolari“) către Iran, în 1995, operaţiune care ar fi încălcat flagrant embargoul impus Iranului de comunitatea internaţională. Documentul care ar fi probat această afacere şi care avea caracter confidenţial, a ajuns în presă, dar şi la Parchetul Militar, printr-o strategie bine pusă la punct de avocaţii săi din PNL. Aruncarea Romaniei într-un nou scandal internaţional, cu două luni înainte de intrarea în Uniunea Europeană, prin lansarea pe piaţă a unui document obţinut de Oprea în calitatea lui oficială de consilier al preşedintelui Emil Constantinescu, a fost primul efect al dezvăluirii. Iată cum a descris oficialul Oprea, pentru un cotidian central, justificarea acestei acţiuni: „Eu am primit documentele de la un ofiţer de informaţ ii de la MApN. El mi-a spus că urma să li se piardă urma. Ulterior, am verificat la Romtehnica şi conducerea fabricii mi-a spus că nu are în arhiva sa niciun document referitor la această tranzacţie. Atunci m-am decis să fac o copie, pentru că mi-a fost frică să nu dispară după încetarea mandatului preşedintelui Constantinescu“. Aşadar, i-a fost frică de faptul că Romĺnia s-ar putea să scape de condamnarea comunităţii internaţionale pentru o presupusă faptă comisă în 1995!

(foto: baricada.wordpress.com)
(foto: baricada.wordpress.com)

Ulterior însă s-a dovedit că opera- ţiunea a fost pusă la cale de capii PNL, aflaţi în criză acută de imagine ca urmare a scandalului generat de dezvăluirile lui Liviu Turcu. Însuşi Oprea a recunoscut apoi, într-un cotidian central, cu emoţie infantilă, legătura cu acel scandal: „M-a enervat situaţia în care e Varujan Vosganian. Am ieşit acum pentru că ieri el m-a rugat să vorbesc cu fiica lui şi să-i spun că tatăl său nu a fost informator“. Aceasta a fost explicaţia publică oferită atunci de Marius Oprea pentru diversiunea menită să pună batista pe ţambalul Vosganian. Cum se ştie, Vosganian a ajuns ulterior ministru, iar Marius Oprea, preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România şi coleg de consiliu cu Dennis Deletant, un alt personaj „de legendă“ inclus de noi în seria „Agentul Victoria“. Din aceeaşi galerie cazonă îi reamintim pe Erno Rudas, spionul ungar asociat în afaceri cu premierul Tăriceanu vreme de peste trei ani, şi, ultimul pe listă, dar nu cel din urmă „agent Victoria“, Dorel Şandor, fost căpitan de Securitate la şcoala de ofiţeri din Băneasa.

Dan Badea

Interesul Public, 18 octombrie 2007

Bileţele „scuipate“ la ordin de „Agentul Victoria“

Premierul Călin Popescu Tăriceanu nu este primul demnitar român care a declarat „porţi deschise“ pentru spioni la Palatul Victoria.

Cele câteva exemple „clasice“ dezvăluite de noi în seria publicistică „Agentul Victoria“, dintre care se detaşează net Dennis Deletant şi Erno Rudas, sunt doar vârful aisbergului.

Presa centrală, controlată în proporţie covârşitoare de interese politico-financiare, a preferat să evite subiectul lansat de noi şi să slujească interesele unor patroni, aflate în conflict flagrant cu interesul public. Cei vizaţi însă n-au reacţionat cum era firesc, ci s-au pripit să caute în altă parte sursa dezvăluirilor. Şi-au spus că informaţiile publicate de noi, e drept, de primă mână, nu pot fi cunoscute şi „lansate“ decât de SRI sau SIE. Şi au atacat SRI, cu toate „tunurile“ din dotare.

Au declanşat, ca replică, dar şi ca pe o perdea de fum, scandalul bileţelelor, folosindu-se de o „răpitoare de noapte“ cu numele „Glaucidium passerinum“ („ciuvica“).

(foto: baricada.wordpress.com)
(foto: baricada.wordpress.com)
CIUVICA
CIUVICA

Asta se întâmpla pe 23 septembrie, iar noi prezentaserăm doar cazurile „Marius Oprea“ şi „Dennis Deletant“.
A doua zi după „atac“, pe 24 septembrie, s-au trezit însă cu ditamai spionul ungar în ogradă şi, complet năuciţi, au luat-o de la capăt, neştiind de unde li se trage. Dacă în spatele dezvăluirilor s-ar fi aflat SRI-ul, cum îngăima unul dintre cei vizaţi de noi, atunci, în mod logic, după „ghiuleaua“ cu desconspirarea „Grupului de Evidenţă“, ar fi trebuit ca SRI-ul să dea „la loc comanda“ şi să-şi adune „răniţii“. Asta în caz că ghiuleaua nu era una de manevră.

Or, „Interesul Public“ şi-a continuat dezvăluirile, ceea ce însemna, la fel de logic, că tartorul era altul. Şi atunci? Cine să fie adevăratul autor? SIE? E posibil să fi zăbovit o vreme şi asupra acestei noi variante de răspuns deoarece, după „episodul Rudas-Tăriceanu“, în SIE a apărut la un moment dat îngrijorarea că s-ar putea ca de la ei să fi fost o scurgere necontrolată de informaţii. Şi unii, şi alţii s-au lămurit însă rapid că nici SIE nu era vinovatul.

Adresa falsificata de CIUVICA
Adresa falsificata de CIUVICA

Să fie atunci Asociaţia Morală a Foştilor Securişti, anunţată public de Talpeş, ca paravan pentru sifonarea unor documente cu care a plecat de la Cotroceni? Le-a luat ceva vreme, o săptămână întreagă!, până au găsit o nouă explicaţie, din păcate la fel de falsă, şi, după ce s-au repliat, au rostit în cor numele preşedintelui. Au recurs aşadar la varianta de serviciu. A fost ca în bancul cu cei doi miliţieni care, găsind un mort pe strada Edgar Quinet şi neştiind cum să scrie numele străzii în procesul-verbal, l-au mutat pe Academiei, ca să-şi uşureze munca.

Era 1 octombrie, iar noi dezvăluiserăm deja „afacerea Rudas-Tăriceanu“, o poveste care îi dădea frisoane celui din urmă. Aşadar, şi-au spus „dalmaţienii“, cine decât Traian Băsescu putea să ştie ceea ce nici ei nu ştiau, luaţi separat? Şi, printr-o nouă şarjă de bileţele, au mutat accentul de pe SRI, dovedit ca „mână moartă“, pe Traian Băsescu, transformând totul într-un joc de ping-pong Victoria-Cotroceni. Evident, au avut grijă să atragă de partea lor şi atenţia PSD-ului, introducându-l în scenă, gratuit, şi pe simpaticul Ponta. Această categorie de indivizi care au uitat că mai există şi un al treilea combatant, „Interesul Public“, merită toată atenţia noastră.

Pentru astăzi le-am pregătit o „poveste“ din care nu se ştie dacă vor înţelege mare lucru. Mizăm însă pe inteligenţa cititorilor noştri care s-au săturat de conduita duplicitară a unor persoane cocoţate pe baricadele societăţii civile, de unde s-au erijat în moraliştii naţiunii, tocmai pentru a încerca să se desprindă de tenebrele trecutului care le dau frisoane, tulburându-le conştiinţa şi impingându-i la excese periculoase, de negare a propriei matrice identitare naţionale.

Continuăm dezvăluirile, cu „Micul nostru Pino“, în scopul de a atrage atenţia contraspionajului naţional asupra mizei pe care Guvernul o reprezintă pentru serviciile de informaţii străine, oricare ar fi acestea, deoarece statele responsabile îşi fundamentează politica lor externă pe o profundă cunoaştere, îndeosebi prin mijloace secrete, a membrilor guvernelor actuale şi viitoare, a liderilor şi personalităţilor proeminente din partidele cu şanse de a accede la putere, neezitând să încline şi balanţa puterii, atunci când interesele le-o cer.

Dan Badea

Interesul Public (înainte de a fi preluat de generali rezervişti din SIE), 08 Octombrie 2007

Agentul VICTORIA (VI): Micul nostru PINO

Personajul central al poveştii noastre este Pino, chiar dacă el este introdus în scenă într-un mod mai puţin obişnuit, printr-o altă poveste cu spioni sovietici, germani sau englezi. Cunoscut din numeroasele apariţii la televizor, sau pe marile ecrane, Pino s-a intersectat în trecut cu o „fantomă“ căreia îi datorează foarte mult.
pino1

Orice asemănare dintre Pino şi Faust este exclusă, cel puţin deocamdată, din motive lesne de înţeles: accesul la contractele confidenţiale din arhive este interzis pentru mai multe decenii. Lipsa din biografia oficială a lui Pino, a oricărei referinţe despre întâlnirea cu „fantoma“ de odinioară, i-a intrigat pe unii martori ai întâmplării şi i-a determinat să spună câte ceva despre ceea ce aflaseră.

Un ofiţer nazist a fost ascuns, vreme de peste 30 de ani, de o familie de aromâni din Bucureşti. Nu era un ofiţer oarecare, ci chiar şeful Grupului de Filaj al serviciilor secrete germane, atât dinainte cât şi din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Se numea Johan Elter. Deşi fusese localizat de contraspionajul româ nesc ca fugar german, iniţial s-a considerat că fusese lăsat în conservare, ca viitor agent ilegal, şi s-a aşteptat „activarea“ lui pentru devoalarea întregii activităţi.

Supravegherea discretă a acestuia a dat roade abia în momentul în care ofiţerul neamţ a intrat în legătura unui agent KGB. De aici încolo a fost demantelată, cu discreţia specifică, o întreagă operaţiune de spionaj sovietic în care era prins, alături de cei doi, şi un important diplomat britanic de la Bucureşti. Abordarea lui Johan Elter, de către un ofiţer român de contraspionaj, a scos la iveală însă şi un alt nume care avea să devină extrem de popular în deceniile următoare.
Era vorba de PINO, diminutivul de la Pinochio, un puşti părăsit de părinţi şi „adoptat“ de aceeaşi familie care-l găzduia pe bătrânul spion. Graţie educaţiei primite şi de la Elter, Pino a devenit un foarte apreciat actor dar, după primul succes în carieră, l-a părăsit brusc pe cel care-i fusese şi tată şi mamă în anii grei de după război.

pino

Aşa se face că în operaţiunea de spionaj din anii ‘70, instrumentată de ofiţerii români, a apărut foarte des, mai întâi în mărturisirile lui Johan Elter, numele puştiului care-l părăsise. „Pino… Pino… cum a putut Pino?“ era întrebarea pe care o tot repeta obsesiv bătrânul spion, în timpul discuţiilor cu ofiţerul român care coordona cazul. „Cum a putut Pino să mă părăsească?!…“ – era tot ce mai conta pentru cel care fusese, vreme de mai multe decenii, o adevărată maşinărie de spionaj.

Johan Elter, şeful filajului german, devenise „unchiul Hans“, un rol din care nu ştia să mai iasă. „Nepotul“ Pino se afla, în schimb, la primele sale roluri pe scenele teatrelor bucureş- tene. Cel mai important dintre acestea s-a consumat în decembrie 1989 când a ordonat bombardarea Bibliotecii Centrale Universitare, pentru a-i ucide pe „terorişti“.

Iată cum arăta atunci Biblioteca Centrală Unniversitară din Bucureşti:

Revolutia_in fata BCU distrusa

Staircase at Burned Romanian State Library

 

La acea dată însă, „unchiul Hans“, la fel ca şi ultima lui întrebare obsesivă, nu mai reprezentau decât nişte consemnări ascunse într-un dosar secret şi bine păzit. Astăzi, cei care mai ştiu câte ceva despre povestea lui Johan Elter sunt mai puţini decât degetele de la o mână. Unul dintre ei, fostul ofiţer de contraspionaj „Iacobescu“, a avut totuşi disponibilitatea parţială şi atent calculată de a ne relata câte ceva din incredibila confruntare a marilor servicii secrete străine pe teritoriul României, precum şi rolul jucat de nerecunoscătorul Pino în această afacere.

„Pinochio“ şi „unchiul Hans“, alias colonelul nazist Johan Elter

Născut la începutul anilor ‘40, într-o familie de aromâni, Pino – „Pinochio“ a avut neşansa să rămână de mic fără părinţi, dar şi fără bunic, pentru o lungă perioadă de timp. Imediat după terminarea războiului şi venirea comuniştilor la putere, bunicul lui Pino a fost arestat de Securitate.

Părinţii i-au fost şi ei arestaţi şi acuzaţ i de activitate legionară: tatăl fusese „comandant legionar“, iar mama, „şefă de cetăţuie“. Rămas singur, Pino a fost luat în îngrijire de o altă familie de aromâni, tot foşti legionari, dar care reuşiseră să scape de prigoana Securităţii. Într-un astfel de mediu, de puternic naţionalism extremist, s-au pus bazele personalităţ ii viitoare a lui Pino.

Curând, în familia de aromâni, domiciliată pe o stră- duţă perpendiculară pe Calea Călăraşilor din Bucureşti, a mai apărut un nou personaj. Este vorba despre „unchiul Hans“, un domn înţelegător şi manierat, de care Pino avea să se apropie din prima clipă.

Puştiul n-a ştiut, şi nici nu avea cum să afle, faptul că în spatele privirii blânde a „unchiului Hans“ se afla, bine ascunsă, o altă lume, secretă, care nu voia să dispară şi care avea să continue un lung război început cu decenii în urmă. Este posibil ca Pino să afle chiar azi, odată cu cititorii noştri, cine era în realitate cel care avea să-i lumineze copilăria.

„Unchiul Hans“ era nimeni altul decât colonelul Johan Elter, fost şef al Grupării de Filaj a numeroaselor servicii secrete naziste care au acţionat în România, anterior şi în timpul razboiului. Ofiţerul nazist nu s-a retras la vreme din România, odată cu administraţia germană, ci s-a refugiat, pentru o vreme, undeva prin împrejurimile Sibiului.

Ulterior, printr-o veche reţea legionară, el a ajuns în Bucureşti şi a fost găzduit clandestin de noua familie a lui Pino. Deşi se părea că noul refugiu va fi temporar, colonelul Elter avea să rămână la noua adresă, departe de vânătorii de nazişti (dar nu şi de serviciile de informaţii străine sau autohtone) până la sfârşitul vieţii, adică până pe la începutul anilor ‘80.

Pino îşi părăseşte maestrul de scenă

Provenit dintr-o bună familie germană, Johan Elter a beneficiat şi de o educaţie aleasă, incluzând aici şi o deosebită aplecare spre artele interpretative. Spionajul, meseria în care avea să se consacre ulterior, nu putea fi imaginat fără stăpânirea perfectă a tainelor actoriei. Influenţa exercitată asupra carierei artistice a tânărului Pino a fost, din acest motiv, covârşitoare. Viitorul actor a avut în „unchiul Hans“ un adevărat maestru.

Cum familia nu s-a putut ocupa de educaţia lui Pino, „unchiul Hans“ i-a fost şi pedagog, şi meditator, şi mentor spiritual, şi confident. I-a fost, de asemenea, „maestru de scenă“, repetând cu el rolurile şi dezvoltându-i registrul de abordare a personajelor. Neavând o altă familie, „unchiul Hans“ s-a ataşat atât de tare de Pino încât, spre sfârşitul anilor ‘70, când discipolul a primit o nouă locuinţă şi l-a părăsit, ruptura i-a produs un adevărat şoc.

1201545999-1

Dedublarea personalităţii, firească în cazul oricărui spion, îi jucase lui Johan Elter o festă destul de urâtă în ultimii ani ai vieţii. Marele spion german, ascuns în haina „unchiului Hans“ devenise brusc un bătrân bolnav şi neajutorat. Într-un asemenea moment însă, în viaţa lui a intervenit un nou personaj, care nu mai avea legătură cu Pino. Este vorba despre contraspionul român „Iacobescu“.

Agentul KGB bate la uşa lui Elter

Fugarul german Johan Elter fusese localizat şi identificat de mai mult timp de către Securitate, dar nu fusese deranjat, deoarece s-a considerat că a fost lăsat special „în conservare“ şi „naturalizare“ ca viitor „agent ilegal“. S-a mers deci pe ipoteza că este o „cârtiţă“ în conservare a BND şi se aştepta trecerea sa în poziţie activă şi interceptarea întregii activităţi.

Ipoteza presupunea o supraveghere permanentă a spionului neamţ, fapt care n-a adus, pentru multă vreme, nimic nou în plan operativ. Numai că, la un moment dat, o secţie a contraspionajului român a intrat în alertă. „Iacobescu“, un perseverent şi zelos ofiţer român de contraspionaj, care monitoriza „Antena Albionului“ la Bucureşti a descoperit legătura cu fugarul german.

Lui Johan Elter i s-au depistat contacte cu un agent de legătură al KGB-ului folosit pentru realizarea întâlnirilor impersonale cu agenţii din România, printre care şi cu diplomatul britanic „Lord“. Este foarte probabil că agentul KGB care l-a contactat pe Johan Elter să fi avut informaţii despre existenţa lui în România din interiorul serviciilor secrete vest-germane.

Otto John, fost şef al contraspionajului vestgerman (BfV) în perioada 1950-1954, a lucrat pentru KGB, el fiind recrutat de sovietici prin intermediul lui Kim Philby, şeful secţiei iberice din MI6, care l-a ajutat să se refugieze în Marea Britanie după 20 iulie 1944. De asemenea, englezul, la rândul său, fusese recrutat de KGB în timpul misiunii diplomatice anterioare la Moscova. El îşi continua activitatea de spionaj pentru sovietici de pe teritoriul României.

Legătura în Bucureşti se realiza atunci prin sistemul clasic al căsuţelor poştale impersonale. Astfel, agentul de legătură al KGB-ului se folosea de o ieşire pe terasa blocului la parterul căruia se afla cinematograful „Patria“, pentru o semnalizare optică, la intervale şi ore prestabilite, care era vizualizată de diplomatul „Lord“ de la o fereastră de la etajul clădirii Ambasadei Marii Britanii, unde, la câteva minute după lansarea semnalului optic, trebuia să-şi facă apariţia, timp de câteva secunde, ceea ce semnifica recepţionarea mesajului.

„Respectivul „semafor vizual“ indica diplomatului, conform instructajului primit de la Moscova, să se deplaseze la „căsuţa poştală impersonală“, care consta într-o ascunzătoare naturală în care se depunea şi, respectiv, ridica, după caz, un obiectcontainer conţinând documente ori microfilme suport de informaţii şi instrucţiuni, precum şi banii pentru plata informaţiilor.

Căsuţele poştale erau şi ele prestabilite, fiecare utilizându-se, de regulă, o singură dată, sau prin alternanţă. Semaforul optic putea indica şi ordinea de folosire a căsu- ţelor poştale impersonale. Despre „Lord“ însă şi evoluţia sa ulterioară, cu altă ocazie. Toate aceste informaţii iniţiale ale cazului fuseseră furnizate de către un informator al contraspionajului infiltrat în mediul suspecţilor de legături cu KGB-ul şi aveau să fie supuse, pas cu pas, procedurilor de verificare extrem de complexe, anevoioase şi de lungă durată.

Lipsa de cooperare dintre români şi ruşi, în acţiunile acestora din urmă împotriva occidentului, pare tot mai evidentă. Apariţia în „câmpul operaţional“ a diplomatului britanic a impus decizia ca situaţia lui Johan Elter să fie lămurită de secţia de contraspionaj pentru Marea Britanie. Se impunea aşadar, contactarea directă a lui Johan Elter de către „Iacobescu“.

Pentru a nu complica şi mai mult situaţia din teren, ofiţerul „Iacobescu“ a preferat să realizeze contactul cu Elter „sub steag străin“, aşa încât bătrânul spion să nu ştie că are în faţă un ofiţer al contraspionajului României.

Ofiţerul Iacobescu intră în scenă, sub steag străin

Varianta aleasă pentru contact presupunea transmiterea unor informaţii despre ultimele evenimente informativ-operative în care fusese atras bătrânul spion pe teritoriul României. Prima reacţie a lui Elter, la întâlnirea lui Iacobescu, a fost de a se asigura şi de prezenţa, la nevoie, a unui medic, deoarece se afla într-o stare precară de sănătate, cu o gravă insuficienţă cardiorespiratorie.

Conform lui Iacobescu, „bătrânul spion s-a dovedit cooperant, dar povestea greoi, cu întreruperi, iar amintirile neplăcute îl congestionau. A adus confirmă ri ale datelor iniţiale, ceea ce a indus suspiciunea că ar fi putut rămâne în România din raţiuni dictate de spionajul sovietic. Agentul de legătură, la rândul său, fusese recrutat de KGB în perioada detenţiei ca prizonier“.

Vârsta înaintată şi boala, cei aproape 35 de ani de la terminarea războiului, privaţiunile implicate de clandestinitatea existenţei sale, disponibilitatea totală pentru un interviu de securitate ce nu se mai încheia şi care a rămas deschis, datorită sănătăţii precare, până la decesul acestuia, toate acestea au făcut ca fostul şef al filajului serviciilor secrete germane la Bucureşti să nu mai suporte vreo consecinţă pentru activitatea sa trecută.

În plus, el nu intra nici sub incidenţa legilor internaţionale privind criminalii de război nazişti. „Naraţiunile veteranului spionajului nazist“, spune „Iacobescu“, el însuşi aflat azi la o vârstă înaintată, se întrerupeau adesea pentru scurte paranteze în care, cu ochii în lacrimi, îşi vărsa năduful nevenindu-i să creadă că a fost abandonat fără niciun ajutor şi definitiv uitat de cel pe care l-a considerat propriul fiu.

„Pino… Pino… Pino… cum a putut Pino…?“ era întrebarea ce întrerupea monologul bătrânului spion. „Cum a putut Pino să mă pără- sească?“. O vreme, lui Elter i-a purtat de grijă „Iacobescu“, care-l vizita cu regularitate, ducându-i medicamente, alimente şi chiar bani. Toate erau însă din cota lunară de „cheltuieli informative pentru securitatea statului“, prevăzute la „articolul bugetar 52“ şi care, în anumite limite, puteau fi efectuate fără niciun fel de documente justificative, dacă erau acoperite în „aport informativ“, ori asigurau susţinerea unor „necesităţi operaţionale“ cuantificabile.

Promovarea ofiţerului Iacobescu, într-un alt sector de activitate, i-a impus întreruperea definitivă a legăturii cu Elter şi azi el nu mai ştie nici dacă mica străduţă laterală din Calea Călăraşilor, unde se afla casa izolată, la propriu şi la figurat, a familiei de aromâni, mai există. Iacobescu a fost destul de impresionat de avertismentele „unchiului Hans“ în legătură cu „tarele caracteriale ale «nepotului», cu predispoziţiile sale anarhist-nihiliste şi un suflet sec, rece şi indiferent“.

„Când aud de cultură, îmi vine să scot pistolul!“

pino2

Interesantă în toată această poveste este poziţia Albionului, adică a lui MI6. Aceasta deoarece ofiţerul Iacobescu, cel care l-a descoperit pe Elter în relaţia cu agentul KGB, era şi cel care monitoriza Antena Albionului la Bucureşti. Este, prin urmare, sigur faptul că ofiţerul MI6 de la Bucureşti a aflat din vreme de ascunzătoarea şi găzduitorul ofiţerului german, dar nu s-a conformat procedurilor standard, preferâ nd să valorifice situaţia pentru o „elegantă“ punere în dependenţă a tânărului şi promiţătorului actor Pino.

Omul Albionului a avut grijă de remarcarea lui Pino, actorul uneia dintre primele scene ale Bucureştilor, de către critica britanică de specialitate, care urmărea în întreaga lume apariţia şi evoluţia interpreţilor principalelor personaje ale lui Shakespeare. Au urmat adulaţ iile, succesul şi invitaţia în ţara marelui Will.

Pino s-a dus la Consulatul britanic pentru viză, dar, spre stupefacţia lui, britanicii l-au refuzat. A apelat apoi la omul Albionului, iar acesta i-a dat de înţeles că el este cel care l-a descoperit şi recomandat ca un foarte bun interpret al lui Hamlet, iar Consulatul are dispoziţie să-i acorde viza doar la acordul său personal. Ceea ce avea să se şi întâmple.

Este însă sigur că Pino nu ştie şi nici nu va afla vreodată ceea ce ascunde dosarul său în relaţia cu Albionul. Pentru „a semnala“ totuşi, discret, Albionului faptul că intenţiile sale sunt cunoscute la Bucureşti, contraspionajul român a adoptat o tactică interesantă şi gustată la adevărata ei valoare de serviciul rival de atunci. Astfel, ofiţerul român „Flavius Marinescu“, cel care păstra cu Pino un contact relativ „amical“, dar şi la „derută“, îl chema pe acesta la întâlniri chiar în părculeţul dintre sediul MI şi Grupul de Pompieri, ceea ce însemna că se dorea expunerea şi, deci, devalorizarea sa. Cu toate acestea, relaţia cu Albionul a continuat.

„L-au dorit şi au reuşit să creeze din el un filoenglez, în măsură să contribuie la promovarea valorilor patrimoniului culturii Imperiului Britanic. O investiţie sigură pentru totdeauna, care permite utilizarea ca agent de influenţă, fără ca măcar să-şi dea seama şi fără a i se putea imputa săvârşirea vreunei fapte prohibite. Se pare că englezii au lucrat de o manieră în care el s-a oferit fără să i se ceară“ – spune „Iacobescu“.

Oricum, prestaţia i-a fost apreciată şi răsplătită prin acordarea, la începutul anilor ‘90, a unui înalt ordin al Imperiului Britanic. Este însă oare posibil ca antecedentele germano-sovietice în spionaj ale mentorului său din tinereţe să-l fi expus şi altor riscuri? La această întrebare, Iacobescu ne-a răspuns cu o alta: „Îmi puneţi o întrebare la care deja ştiţi răspunsul?“. Cert este că accelerarea istoriei de la sfârşitul anilor ‘80, spune „Iacobescu“, a făcut ca Albionul să-l folosească pe Pinochio şi în unele operaţiuni „mai la vedere“, pentru a i se contura şi imaginea de persoană publică, dincolo de scena teatrului şi ecranul cinematografelor.

Evoluţia sa până la poziţia de comandant de baterie de artilerie, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, când „omul de cultură“ din el a pus tunurile pe Biblioteca Centrală Universitară, îl face pe Pino demn discipol al celui care exclama: „Ah, când aud de cultură îmi vine să scot pistolul!“. Povestea de mai sus, cu legionari, spioni, hamleţi şi copii nerecunoscători ajunşi moraliştii neamului, poate fi considerată ceea ce este. Cum se observă, singurul nume real este al autorului. Restul e legendă.

Spre exemplu, cei care vor căuta în evidenţele publice numele lui Johan Elter vor avea surpriza să constate că nu există. Asta deoarece agenţii ilegali sau „fantomele“ poartă nume de împrumut şi biografii în întregime bine elaborate. Un Johan Elter a existat totuşi, în Germania, dar s-a născut pe 11 februarie 1866 şi a decedat cinci luni mai târziu, pe 24 iulie acelaşi an. El era unul dintre cei cinci fii ai soţilor Mathias şi Cunigunda Elter.

Dan Badea
Text apărut în Interesul Public din 08 octombrie 2007

Agentul VICTORIA (V): Trecutul spionului Rudas Ernö, partenerul de afaceri al premierului Tăriceanu

Călin Popescu Tăriceanu a recunoscut, săptămâna trecută, că a fost asociat în afaceri vreme de doi ani, în timp ce era patron al firmei Automotive Trading Service, dar şi prim-ministru al României, cu un spion ungar.Rudas Ernö, fostul şef al spionajului ungar în România, a intrat în atenţia Securităţii încă din 1982, când folosea valiza diplomatică pentru a introduce în România materiale antiromâ neşti pentru o revistă samizdat, coordonată de Laszlo Tokes şi Szocs Geza.În 1988, spionul cu acoperire diplomatică a avut misiunea să verifice credibilitatea lui Stelian Tănase în vederea folosirii acestuia ca sursă pentru Occident. Retras în acelaşi an de la post, pentru a nu fi expulzat, el a fost retrimis în 1989 în România, pe o funcţie inferioară, în locul unui alt coleg care fusese prins în flagrant răspândind manifeste în Bucureşti.Numit ambasador al Ungariei în România, după 1990, Rudas Ernö şi-a continuat activitatea de spionaj, iar în 1993, ministrul de Externe, Teodor Meleşcanu, a prezentat omologului său ungar, la Gyula, un dosar cu faptele ofiţerului.

Bunicul stalinist Laszlo RUDAS
Bunicul stalinist Laszlo RUDAS

 

"Meritele" bunicului, au fost recunoscute public, la nivel national!
„Meritele” bunicului, au fost recunoscute public, la nivel national!

Bunicul său, Laszlo Rudas (vezi foto), a fost membru de frunte al Cominternului încă din anii ‘20 când s-a refugiat la Moscova. În 1941, el a fost acuzat de spionaj în favoarea Ungariei, iar după ce a revenit la Budapesta, a fost numit preşedintele Tribunalului Poporului.

Din punct de vedere al originii socio-politice, spionul Rudas Ernö, partenerul de afaceri al premierului Tăriceanu, este ceea ce sunt Volodea Tismăneanu, Petre Roman, Bogdan Olteanu, Horia Radu Patapievici, Bujor Sion şi alţi fii sau nepoţi de comunişti pur-sânge.

Prezentăm astăzi câteva dintre faptele „de arme“ ale lui Rudas Ernö, partenerul de afaceri al premierului Tăriceanu vreme de mai bine de patru ani. În loc să renunţe la colaboarea cu spionul ungar, dezvăluită de noi, premierul Tăriceanu a continuat legătura otrăvită cu Rudas Ernö cel puţin doi ani după ce a devenit primul-ministru al României.

Deşi astăzi spune că a renunţat de câteva luni la asocierea flagrantă dintre firma sa, Automotive Trading Service SRL, şi fostul ambasador al Ungariei la Bucureşti, Rudas Ernö, asta nu schimbă cu nimic conflictul de interese (ca să nu spunem trădarea) în care s-a aflat până la „ruperea“ legăturii. Şi nu e vorba de interesul său financiar, ci de interesul public.

Nu ştim încă în ce a constat această colaborare otrăvită. Nu ştim nici dacă asta a influenţat în vreun fel mariajul la guvernare dintre partidul condus de Tăriceanu şi UDMR. Ceea ce ştim cu certitudine este faptul că premierul României are mari probleme la capitolul morală. Evident, când vorbim de morală, nu ne referim nici la celebrul bileţel prin care a încercat să intervină pentru magnatul Dinu Patriciu, şi nici la obiceiul său de a-şi schimba nevasta după cum îi filează farul de la motocicletă.

Ne referim la morala specifică unui şef de guvern obligat să-i slujească exclusiv pe români şi interesele lor naţionale. Cât de inspirată a fost asocierea lui Tăriceanu cu Rudas Ernö rezultă şi din cele de mai jos, unde am încercat să „culegem“ aspecte din trecutul glorios al asociatului său şi al neamurilor acestuia.

Urma oficială, prin România, a lui Rudas Ernö
Rudas Ernö s-a născut la Cluj, în 1951, deşi în actele de la Registrul Comerţului figurează că s-ar fi născut la Budapesta. Când Ernö avea opt ani, familia sa a fost nevoită să se întoarcă în Ungaria, iar el şi-a continuat acolo studiile, beneficiind de privilegiile presupuse de „calitatea“ înaintaşilor săi.

A revenit însă în România la terminarea facultăţii, a stat în Bucureşti vreo 2-3 ani şi apoi s-a întors la Budapesta. Imediat a fost angajat în Ministerul de Externe din Ungaria şi, după un stagiu de pregătire în munca spionajului, a fost repartizat în funcţia de consul general la Consulatul maghiar din Cluj.

A fost avansat apoi la rangul de consilier, respectiv ministru consilier, în cadrul Ambasadei Ungariei la Bucureşti. În 1988 a fost retras de la post, „ca sancţiune pentru nedelimitarea activităţii diplomatice oficiale de acţiunile ostile României, implicate de calitatea sa de ofiţer al Securităţii Republicii Populare Ungaria“.

În 1989, Rudas Ernö revine la Ambasada ungară din România pe o poziţie inferioară celei deţinute anterior, anume de secretar cu probleme economice şi comerciale. L-a înlocuit astfel pe predecesorul său, tot ofiţer al securităţii ungare, prins însă în flagrant în timp ce răspândea manifeste pe traseul Grădina Icoanei-Piaţa Rosetti-Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti.

Spionul ungar înlocuit de Rudas fusese documentat ca la carte de Securitate: după ce l-au prins în flagrant i-au înregistrat video recunoaş- terea faptei, pentru a putea fi dată Televiziunii Române şi agenţiilor de presă internaţionale, în cazul în care Guvernul Ungariei ar fi negat ori protestat. N-a fost însă cazul. El a fost înlocuit cu un alt ofiţer.

Cu revista samizdat în valiza diplomatică

Presedintele Consiliului National Maghiar din Transilvania (CNMT), episcopul Eparhiei Reformate de Piatra Craiului, Laszlo Tokes (stanga) discuta cu presedintele UDMR, Marko Bela (dreapta), la sediul organizatiei judetene Cluj a UDMR, in Cluj-Napoca, vineri, 3 noiembrie 2006. LORAND VAKARCS / MEDIAFAX foto
Presedintele Consiliului National Maghiar din Transilvania (CNMT), episcopul Eparhiei Reformate de Piatra Craiului, Laszlo Tokes (stanga) discuta cu presedintele UDMR, Marko Bela (dreapta), la sediul organizatiei judetene Cluj a UDMR, in Cluj-Napoca, vineri, 3 noiembrie 2006. (LORAND VAKARCS / MEDIAFAX foto)

În primăvara lui 1982, pe când era consul general la Consulatul maghiar din Cluj, Rudas Ernö a intrat în atenţia Securităţii deoarece aducea materiale din Occident pentru o publicaţie samizdat, coordonată de Laszlo Tokes (foto) şi Szocs Geza. Publicaţia, tipărită în limba maghiară, se numea „Contrapuncte“.

Dacă Laszlo Tokes este un nume deja celebru, despre Szocs Geza ştim că prin 1983 a fost expulzat din România, a deţinut apoi funcţia de redactor-şef al Secţiei Maghiare a postului de radio Europa Liberă, iar după 1990 a fost secretar general al UDMR, funcţie deţinută până prin 1993.

Rudas Erno
Rudas Erno, spion ungar

Iată ce consemna atunci o publicaţie tipărită în Franţa, în 1983, Caiete Maghiare: „Referitor la implicarea autorităţilor de la Budapesta în apariţia publicaţiei samizdat „Ellekpontok“ („Contrapuncte“), anchetatorii securităţii au fost interesaţi în primul rând de activitatea prim-consulului din Cluj al Republicii Ungare, Ernö Rudas, cel care primea prin poşta diplomatică materialele ce urmau să fie publicate în revista samizdat.

Odată cu aceste materiale au venit şi diferite sume de bani, din care autorităţile au reuşit să depisteze 2.727 de forinţi şi diferite documente cu vize în alb, necompletate. În timpul anchetei, toţi cei trei redactori ai gazetei „Ellekpontok“ (Kovacs Attila, Szocs Geza şi Toth Karoly) au fost întrebaţi obsesiv despre legăturile lor cu Ernö Rudas“. Cu menţiunea că din grup mai făcea parte şi filosoful orădean Augustin Molnar, sursele noastre confirmă cele de mai sus.

Mai mult, aflăm că grupul responsabil cu editarea revistei „Ellekpontok“ era denumit „Biroul de presă pentru Transilvania“. De asemenea, ni se spune, după ce activitatea lor a fost descoperită şi documentată, „membrii grupului, cu excepţ ia lui Tokes, au acceptat să primească paşapoarte şi să se stabilească în străinatate.

Copleşiţi de „politeţea şi generozitatea“ Securităţii, care se conforma, de fapt, dispoziţiei lui Nicolae Ceauşescu , ei au acceptat să dea şi nişte angajamente olografe că se vor abţine de la manifestări ostile României“.

Misiune: verificarea credibilităţii lui Stelian Tănase


La sfârşitul lui 1988, Rudas Ernö a primit ordinul să întocmească un dosar despre activitatea lui Stelian Tănase (foto), după ce acesta a redactat un protest anticomunist care a ajuns şi la Ambasada maghiară din Bucureşti.

Misiunea lui Rudas a fost aceea de a documenta gradul de credibilitate a lui Stelian Tănase, dacă nu este cumva un provocator, precum şi oportunitatea folosirii sale ca sursă pentru Occident. Informaţia a fost făcută publică de un disident maghiar, Peter Banyai, odată cu lansarea uneia dintre cărţile lui Stelian Tănase. Mai aflăm că în elaborarea dosarului despre S. Tănase, cele mai multe informaţii i-au fost furnizate lui Rudas de istoricul Lajos Demeny.

Revoluţionarul Rudas din Studioul 4 al TVRL

În decembrie 1989, conform mărturiei unui lucrător din Televiziunea Română, secţia maghiară, Rudas Ernö a fost în Studioul 4 al Televiziunii, împreună cu Domokos Geza şi ambasadorul de atunci al Ungariei în România, Szucs Pal.

Deşi acesta din urmă nu intenţiona să intervină pe postul naţional românesc de televiziune, Rudas Ernö a fost cel care l-a determinat pe ambasador să ia cuvântul şi să salute alungarea dictatorului şi instaurarea democraţiei originale.

Rudas Ernö a fost pârât de Meleşcanu, la Gyula

Surse diplomatice ne-au informat că la întâlnirea ministrului de Externe român (Teodor Meleşcanu) cu omologul sau ungar, la Gyula, cu prilejul dezvelirii bustului lui Liviu Rebreanu (20 martie 1993), ministrul român a avut un consistent dosar documentar asupra gravelor şi repetatelor încălcări de către Rudas Ernö şi alţi diplomaţi unguri, a prevederilor „Convenţiei cu privire la relaţiile diplomatice încheiată la Viena la 18 aprilie 1961“.

Erau vizate concret încălcări ale prevederilor care cer personalului diplomatic să-şi îndeplinească funcţiile numai prin mijloace licite şi să nu se amestece în treburile interne ale statului acreditar (art.4), precum şi ignorarea dispoziţiilor art.3 lit.d. din Convenţie, care stipulează că diplomaţii trebuie „să se informeze prin mijloace licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar(…)“.

Ministrul de Externe, Geza Jeszenszky a luat act cu îngrijorare de faptul că România ar putea cere măsura retragerii diplomaţilor în cauză de la post. I s-a explicat că nu există o asemenea intenţie, dacă Ungaria va debloca negocierea Tratatului de bază şi îşi va atenţiona diplomaţii să acţioneze în limitele normelor dreptului internaţional şi în respectul legilor naţionale ale României.

Ministrul ungar de Externe a dorit să se revanşeze, cerând serviciilor de informaţ ii pentru securitate un dosar similar privind diplomaţi români aflaţi la post în Ungaria. A constatat surprins că un asemenea dosar nu exista. Cu sau fără umor, poate chiar uşor ironic, Geza Jeszenszky a avut o replică memorabilă: „Voi nu aveţi spioni în Ungaria, sau ei sunt atât de buni, ori contraspionajul nostru atât de slab, încât nu-i simţim?“

După ce a fost deconspirat, Rudas a fost retras

Pentru Rudas Ernö, 17 iulie 1995 a fost ultima zi petrecută în calitate de ambasador al Republicii Ungare în România. Asta s-a întâmplat după ce, în acelaşi an, într-un cotidian maghiar („Pesti Hirlap“) au fost pezentate informaţiile publicate în nr. 25 al revistei „Spionaj-Contraspionaj“, care apărea la Bucureşti, şi în care se vorbea despre activitatea de spion a lui Rudas Ernö, pe atunci ambasador plenipotenţiar, a şefului biroului de presă MTI (Otto Oltvanyi) şi a lui Arady Sandor, fost ataşat militar al Ungariei în România.

Diplomaţi ungari implicaţi în afaceri
Rudas Ernö nu este singurul diplomat maghiar care s-a implicat în afaceri cu România. De altfel implicarea în afaceri a foştilor diplomaţi unguri face parte dintr-un plan mai amplu de preluare a puterii economice, cu precădere în Transilvania, de către cetăţeni unguri sau de etnie maghiară. Din categoria diplomaţilor, cei mai vizibili au fost Ernö Rudas, Laszlo Konya, Laszlo Alfoldi, fost consul general la Cluj, iar apoi ataşat de presă la Ambasada ungară de la Bucureşti. Ei au înfiinţat mai multe societăţi şi au preluat altele, chiar de la FPS, acoperind mai multe domenii, unele dintre ele strategice.

Cazul cel mai flagrant, care confirmă graba de a îndeplini misiunea de la Budapesta, este cel al lui Karoly Bitany, fost prim-consul al Ungariei la Cluj. Acesta a cumpărat de la FPS o societate de construcţii montaj din Zalău chiar în timp ce deţinea funcţia diplomatică de la Consulatul maghiar din Cluj. În presa de limba maghiară au apărut apoi declaraţii ale lui Bitany Karoly, conform cărora regreta atunci că s-a implicat în afaceri înainte de a părăsi calitatea oficială de diplomat.

El a fost implicat şi într-o poveste de spionaj de la Duna Epszer RT, o societate unde consilierul juridic şi directorul reprezentanţei din România era un anume Laszlo Koji, fost ofiţer de securitate din Cluj. Alături de oficiali unguri, la misiunea trasată de Budapesta a răspuns pozitiv şi Verestoy Attila, cel mai bogat dintre maghiari.

Declaraţii ale unor lideri de la Budapesta confirmă fără echivoc miza „bătăliei“ economice din Transilvania, ca parte a revizionismului ungar. Astfel, Lukacs Miklos, ex-consilierul pentru probleme politice al fostului premier ungar, Antal Jozsef declara: „Ungaria are un plan de integrare treptată a Transilvaniei, atrăgând-o în sfera sa de influenţă prin amplificarea legăturilor în domeniile economic, politic, cultural şi religios, aceasta fiind strategia cea mai indicată în actuala conjunctură internaţională“.

De asemenea, fostul ataşat militar al Ungariei la Bucureş ti, Arady Sandor, dovedit ca spion ungar înainte de 1990, a declarat scurt: „Autorităţile budapestane vor acţiona lent, dar precis în sfera economicului, considerâ nd această cale cea mai sigură pentru a penetra şi acapara Transilvania“.

Ataşatul Alfoldy, racola ziarişti prin bodegile Bucureştiului
Conform declaraţiei unui coleg de breaslă, fostul consul general la Cluj şi, ulterior, ataşatul de presă al ambasadei ungare la Bucureşti, Laszlo Alfoldy avea un apetit exagerat pentru „racolări“ din rândul ziariştilor români. El avea un obicei „bizar“: invita ziarişti prin cârciumi şi bodegi rău famate, le făcea cinste cu băutură şi le propunea colaborări „reciproc avantajoase“.

„Am fost şi eu invitat, deci cunosc metoda, ne-a declarat un confrate ziarist. L-am întrebat cu ce ocazie dă de băut. Zice, ştiţi, să colaborăm în viitor, să vedem cu ce ne putem ajuta reciproc etc. El când mă invita era diplomat, a fost şi consul şef la Cluj, prin 1998.

Are şi afaceri cu Verestoy Attila. De regulă prefera jurnalişti cunoscători de limba maghiară, dar care îşi desfăşoară activitatea în redacţii româneşti. De regulă, pentru că există şi o excepţie, un cunoscut „moralist“ al presei româneşti care este bun prieten de-al lui Alfoldy şi cu care l-am văzut în câteva cârciumi din Bucureşti.

Alfoldy prefera pentru întâlniri cârciuma de drogaţi de pe 1 Mai, cea care se află vizavi de spitalul de acolo, precum şi o cârciumă aflată undeva, între Şcoala Iancului şi Baba Novac, cum faci dreapta spre Baba Novac, pe o străduţă la stânga, pe linia de tramvai. Ideea era să ne ajutăm reciproc (îţi dă un subiect, sau tu scrii despre activitatea lui, iar el face «cinste»)“.

Dan Badea
Constantin Corneanu

Text apărut în Interesul Public din 01 Octombrie 2007

AGENTUL VICTORIA (IV): Nume de cod „IFRIM“

premierul Calin Popescu Tariceanu
Premierul Calin Popescu Tariceanu (2007)

Dosarele serviciilor secrete româneşti cuprind în cazul operaţiunii Rudas Erno-Călin Popescu Tăriceanu numele de cod „IFRIM“. Acest indicativ este atribuit unuia dintre cei doi. Sursele noastre ne-au dezvăluit că metoda prin care sunt alese indicativele pentru persoanele dintr-o operaţiune informativ-operativă cuprinde neapărat un indiciu, atunci când este cazul, că persoana respectivă este de o altă naţionalitate, chiar dacă are cetăţenie română.

Astfel, cum IFRIM nu poate fi asociat cu identitatea lui Rudas Erno, ar rezulta că actualul premier are acest nume de cod. Toate datele unei astfel de operaţiuni, după o analiză a serviciului specializat din cadrul CNI, ajung numai pe masa preşedintelui României, acesta fiind destinatarul privilegiat al tuturor informaţiilor serviciilor secrete. Este incredibil cum a ajuns un premier să aibă nume de cod într-o acţiune de contraspionaj. (M.E.)

Dezinformarea premierului
Asocierea în afaceri a premierului Călin Popescu Tăriceanu cu Rudas Erno, fostul şef al rezidenţei de spionaj a Ungariei în România, este un adevăr de necontestat. Documentele publicate în numărul de azi al cotidianului nostru confirmă această afirmaţie. Deşi au trecut patru zile de la dezvăluirea noastră privind legătura pe cât de vizibilă, pe atât de suspectă, dintre primul-ministru al României şi spionul ungar Rudas Erno, cei vizaţi au aplicat teoria struţului şi au refuzat să dea orice replică.

Premierul se află într-un mare impas: nu poate să infirme legătura cu Erno, pentru că există probe care l-ar contrazice, dar nu poate nici să confirme, pentru că, în acest caz, ar recunoaşte că s-a asociat cu un spion, ceea ce ar conduce rapid la suspiciuni de trădare. Se pare însă că premierul a găsit totuşi o soluţie, evident, provizorie, să ne aburească.

După ce a întors problema pe toate părţile, soluţia găsită este de a afirma că numele său nu apare, direct, în firma H-D Clasic Motorcycles SRL (H-D), alături de cel al lui Rudas Erno. Prin urmare, el nu este DIRECT, implicat în afacere. În acest mod, crede el, a închis gura „detractorilor“.

Numai că, un asemenea răspuns, dacă ar fi oficial, ar depăşi limitele bunului simţ, ca să nu spunem ale prostiei. Asta deoarece nici noi n-am afirmat că Tăriceanu este direct implicat în firma H-D, ci indirect, prin intermediul societăţii Automotive Trading Services SRL (ATS), al cărei patron, cu 85% din capitalul social, este Călin (Constantin Anton) Popescu Tăriceanu, premierul de azi al României.

980-entree

Dacă nu apare numele lui Tăriceanu în firma H-D (iniţialele provin de la de la Harley Davidson), asta nu înseamnă că el nu este implicat în afacerea cu Rudas Erno, câtă vreme firma sa, ATS, deţine jumătate din afacerea cu spionul ungar. Altfel spus, banii rezultaţi din această relaţie suspectă se duc jumătate la Rudas Erno şi jumătate la ATS, deci la Călin Popescu Tăriceanu şi la asociatul său Răzvan Valeriu Bucurescu. Este exact ceea ce am arătat deja în articolul nostru din 25 septembrie.

O mică particulă care a ascuns secretul lui Tăriceanu
Ceea ce n-am spus atunci, din lipsă de spaţiu, a fost faptul că, în opinia noastră, a existat o oarecare premeditare a ascunderii acestei asocieri dubioase de ochii curioşilor. Este vorba despre o chestiune tehnică, utilizată des de cei care vor să-şi ascundă urmele.

Astfel, la înregistrarea acţionarilor firmei H-D la Registrul Comerţului s-a comis o „greşeală“ privind numele firmei lui Tăriceanu care intra în asocierea cu ungurul Rudas: firma a fost trecută în acte, ca acţionar, cu particula „SC“ în faţă, adică „SC ATS“ SRL şi nu „ATS“, cum era normal.

Asta face ca, la o căutare pe serviciul electronic al ONRC, după criteriul „acţionari persoane juridice“, dacă vrei să afli în ce firme apare acţionarul „Automotive Trading Services“, să nu ajungi la H-D Clasic Motorcycles, motorul de căutare fiind reglat să găsească toate firmele care încep cu primul cuvânt („Automotive“).

Prin urmare, în cazul nostru, în care firma lui Tăriceanu a fost înscrisă cu particula „SC“ înaintea denumirii reale, existau toate şansele să nu dăm peste panamaua cu spionul ungur. Numai că experienţa îndelungată în depăşirea acestor tipuri de şmecherii tehnice, ne-a fost utilă şi ne-a dus exact în centrala de spionaj de la Budapesta.

Am afirmat mai sus că a existat „o oarecare premeditare“ a ascunderii asocierii otrăvite cu spionul ungar. Tăriceanu nu este la prima astfel de şmecherie „tehnică“ utilizată în afaceri. Recent, o revista mondena a publicat un document din care rezultă că, în 1992, înainte de înregistrarea firmei ATS la Registrul Comerţului, o anume Cornelia Trântescu a declarat că este verişoara lui Tăriceanu şi că este de acord cu stabilirea sediului firmei „vărului“ în apartamentul său din strada str. Rovine nr.3 Bucureşti.

Conform aceleiaşi publicaţii, la puţin timp de la această declaraţie, cei doi „verişori“ au devenit soţi: Cornelia s-a căsătorit cu Călin. Dacă relaţia lor de rudenie, anterioară căsătoriei, este reală, atunci Tăriceanu are apucături cel puţin ciudate, în raport cu canoanele Bisericii Ortodoxe Române, ai cărei enoriaşi sunt majoritari în ţara în care Tăriceanu se simte grec.

declaratie trantescu tariceanu1

Guvernul României dezinformează

Ultima oră. Printr-un comunicat de presă, Guvernul anunţă că acţionarii firmei ATS, care distribuie motociclete, sunt Călin Popescu Tăriceanu şi B.Bucurescu. La fel, se spune, „unele cotidiene au prezentat informaţii potrivit cărora premierul Călin Popescu- Tăriceanu ar fi partener de afaceri, în cadrul firmei respective, cu fostul ambasador al Ungariei la Bucureşti, Rudas Erno, considerat ca fiind spion“.

Nu ştim cine a prezentat „informaţiile“ la care se referă comunicatul. Ziarul nostru a dezvăluit altceva: Călin Popescu Tărticeanu este asociat în afaceri, prin firma Automotive Trading Service SRL (ATS), cu spionul ungar Rudas Erno. Altfel spus, firma lui Tăriceanu, ATS, apare în acte ca asociat al lui Rudas Erno. E chiar atât de greu de priceput de către scribii de la Palatul Victoria? Vor să le mai desenăm o dată schema relaţională a relaţiei otrăvite a şefului lor?

Dan Badea
Text apărut în Interesul Public, 28 septembrie 2007