Derbedeii şi Mungioaica (II)

 

Elena-Udrea

PARLAMENT CURAT
Când am scris despre ong-işti l-am omis, din neatenţie, pe cel mai pervers dintre ei, pe derbedeul de lux al societăţii „civile” româneşti.  Numele său este…Tatiana Alina Pippidi, cea cunoscută în anumite medii şi sub numele de Alina Mungiu-Pippidi.

Pentru că a ţinut recent capul de afiş al presei diversioniste, din România şi din străinătate, nevasta lui Pippidi merită câteva rânduri lămuritoare pe acest blog.

În ultima decadă a lui decembrie, mungioaica a pus la  cale un atac mediatic de proporţii la adresa ministrului  Dezvoltării Regionale şi Turismului, Elena Udrea (foto sus). Nu era primul, de acest tip, mungioaica fiind un denigrator constant al Elenei. De această dată însă, ea a mers în tandem cu nişte jurnalişti care scriu la comandă, sau după ureche, pentru diverse publicaţii occidentale.

Bojan Pancevski
Bojan Pancevski

E vorba despre specimene ce poartă nume precum Valentina Pop, Bojan Pancevski (foto stânga, cel care tastează, nu cel cu zgardă, care linge) sau Von Christoph B. Schiltz. Cei trei jurnalişti „urechişti” sunt corepondenţi la Bruxelles şi preiau unul de la altul orice prostie, fără o minimă verificare. Ultimul dintre ei a fost chiar bursier al fundaţiei liberale Neumann, după ce s-a jucat o vreme de-a misionarul la o şcoală privată unde se propăduia cuvântul divin.

TRUCAJUL cu Elena Udrea
TRUCAJUL cu Elena Udrea

Cum astfel de rebuturi profesionale (cand scrii după ureche nu poţi fi decât un rebut!)  sunt peste tot, nu e de mirare că declaraţiile aberante ale mungioaicei au fost preluate şi amplificate în publicaţii deservite precum EUobserver, The Sunday TimesDie Welt sau agenţia UPI. În Die Welt, graţie misionarului dinţos, a apărut chiar şi un trucaj cu Elena Udrea (vezi foto dreapta), derbedeii de la această publicaţie nefiind mai prejos decât ciutacii noştri.

E pur si simplu scandalos sa o imputernicesti pe doamna Udrea cu administrarea fondurilor de dezvoltare europene„, a afirmat mungioaica, fără să spună dacă ar fi preferat, în schimb, o împuternicire pentru bărbatu-său Pippidi, pentru Hrebenciuc sau, de ce nu, chiar pentru ea însăşi, că doar e o femeie de afaceri plină de succes. Afirmaţiile nedocumentate lansate de mungioaică sau preluate fără discernământ din mass media româneşti de „paraşutele”  citate mai sus, au fost împrăştiate în ţară, în ultimele zile ale lui 2009, de către ventilatoarele media ale lui Vîntu şi Voiculescu într-un desfrâu generalizat care nu se mai termină. Asta fără ca măcar să ceară un punct de vedere din partea Elenei Udrea, sau să-i dea acesteia dreptul la replică.

Alina_Muingiu_Mungiu_Pipi_di_Cristian_Pirvulescu_666

De ce s-a produs acest atac mediatic la adresa ministrului român? Dacă motivele mafioţilor Vîntu sau Voiculescu sunt cunoscute, ale mungioaicei sunt şi ele destul de vizibile. Pe de o parte e vorba de frustrare (mungioaica nu uită scoaterea de pe listele PDL Iaşi, în urma atacului declanşat la adresa Elenei Băsescu, la ultimele alegeri europarlamentare) , pe de alta de lăcomie (vor primi şi alţii fonduri europene, nu numai fundaţiile familiei Pippidi) şi, nu în ultimul rând, de interese din partea celor care-i plătesc serviciile (mungioaica a fost întotdeauna dependentă de fonduri externe).

Cum a ajuns Alina Mungiu-Pippidi o vedetă a societăţii civile?

Mai întâi a fugit de la Socola, pe unde trecuse ca medic psihiatru.

Apoi a avut fantezii sexuale cu Iisus Hristos, le-a transpus într-o piesă de teatru (Evangheliştii) şi, culmea!, a primit pentru asta premiul Uniter pentru cea mai bună piesă de teatru din 1992. Iată, mai jos, un comentariu făcut după punerea în scenă a piesei mungioaicei:

„Toate personajele masculine gravitează în jurul unicului personaj feminin, o prostituată (foto dreapta) prezentată drept „preoteasa zeiţei Artemis” şi asimilată, în subtext, cu Maria Magdalena (cu care Povestitorul-Iisus întreţine o perversă relaţie erotică: „Ai simţit natura divină din mădularul lui dumnezeiesc?”, întreabă sofistul; iar femeia răspunde: „Dimpotrivă… Atingerea lui e aproape imaterială. E un amant cu totul incapabil, dar un om fascinant…”). În scena spălării cu lacrimi a picioarelor lui Iisus, prefăcută de regizor într-un abominabil show erotic, Maria Magdalena începe de la tălpi şi termină între coapsele acestuia
Episoadele evanghelice sunt maimuţărite pe rând, de la naşterea până la judecata lui Iisus, Maica Domnului fiind batjocorită cu predilecţie: „Din câte am auzit, a fost o târfă!”, exclamă Pavel. Atunci când unul dintre „evanghelişti” pune ironic întrebarea: „Cum, o fecioară să dea naştere unui prunc?”, în fundal – ca „găselniţă” regizorală – apare mama lui Iisus despuiată, provocând un fel de hilaritate libidinoasă, în care autoare şi regizor se întâlnesc în acelaşi duh profanator” (Răzvan Codrescu, www.rostonline.org/rost/ian2006/mungiu.shtml)

evanghelistii alina mungiuTatiana Alina Mungiu s-a căsătorit, un an mai încolo, cu un bărbat mai bătrân cu 16 ani decât ea, şi şi-a asigurat astfel viitorul „academic”, bărbatul fiind istoricul Andrei Pippidi, cel cu vocea de fetiţă, adică piţigăiată (foto dreapta).
A înfiinţat apoi „Societatea Academică Română„, o asociaţie de subvenţionaţi prin care, cum vom vedea, s-au supt la greu fonduri europene. Mungioaica a primit apoi, la TVR, în 1997, şefia departamentului emisiunilor informative (DEI) unde avea fir direct cu Zoe Petre şi Emil Constantinescu.
În 1998, după ce declanşase doar scandaluri, părăsea Televiziunea Română nu înainte de a o „ciufuli” pe Lucia Hossu Longin într-o încercare disperată de a prelua controlul total al TVR. Mungioaica a demisionat după ce a acuzat-o pe Longin, printr-o emisiune realizată de departamentul (DEI) condus de ea şi de Anca Toader, că ar fi fost propagandista regimului Ceauşescu. S-a refugiat apoi pe la diverse instituţii, asociaţii şi fundaţii din ţară sau de aiurea.

Elena Basescu

A ieşit la suprafaţă în forţă, la începutul anului trecut, atunci când, propusă pe listele PDL Iaşi pentru un post de europarlamentar, a declanşat atacul împotriva Elenei Băsescu pe motiv că fiica preşedintelui Băsescu nu poate candida pe aceeaşi listă cu nevasta lui Pippidi. Atacul nu era, de altfel, decât un pretext pentru a-l lovi pe Traian Băsescu. Cum să vorbeşti de o candidatură pe principii de „integritate”, tocmai tu care ai progresat pe principii de…nevastă? Asta n-a fost însă tot.

I s-a pus apoi pata pe Elena Udrea. Frumoasă, deşteaptă (ma refer la Elena, nu la Tatiana), deci bună de „luat de păr”. Nu ştiu dacă asta are legătură cu faptul că un tânăr jurnalist (St.L.) pe care l-a cam „chinuit” cât a fost şefă la TVR, folosindu-l inclusiv pe post de şofer personal, este acum consilier al ministrului Udrea iar nevasta lui Pippidi are vreun regret din treaba asta…Mungioaica e oricum imprevizibilă şi colegii ei „academicienii” ştiu poate mai bine ce-o fi în capul ei. Cert e că atunci când faci o paralelă între Adrian Năstase şi Elena Udrea, de tipul celei încercate de mungioaică, e semn că ai o „big problem” pe care doar un medic psihiatru o poate descâlci.
Deocamdată, spune ea, e profesor prin Germania unde nu prea e clar cu ce se ocupă politoloaga specialistă în „naţionalism”, retrasă de ceva timp de la SNSPA.

Câteva rânduri, acum, despre afacerea vieţii ei de politoloagă stipendiată.

Adânc infiltrată în societatea civilă românească, graţie unei asociaţii (SAR) prin intermediul căreia a supt la greu din fonduri publice româneşti sau străine, mungioaica a făcut cea mai mare afacere a vieţii atunci când, cum am mai spus, s-a măritat cu Andrei Pippidi. Pentru că nu a putut intra altfel în lumea academică, ea şi-a înfiinţat apoi propria sinecură academică, numită pompos, pentru inducerea în eroare a fraierilor cu bani din exteriorul României, Societatea Academică din România. Adică S.A.R. E vorba, evident, de o asociaţie şi nu de o instituţie academică. De o maşină de făcut bani şi imagine pentru mungioaică (preşedinta SAR) şi apropiaţii ei.

SAR achizitii

Înfiinţată în 1996, asociaţia mungioaicei şi-a propus, printre altele, „să realizeze proiecte şi dezbateri cu caracter academic„, adică, traduse din limbajul academic, asta înseamnă, doar pentru perioada 2005-2007, exact 3,5 milioane de lei (830.000 euro). Bani frumoşi pentru ea şi cei câţiva angajaţi. Şi aici vorbim doar de banii încasaţi pentru contracte de cercetare din fonduri publice (1,49 mil lei) şi din fonduri private (2,0 mil. lei), obţinute în anii menţionaţi, fără să  mai socotim şi alte fonduri.

Asociaţia de bloc a mungioacei este, în plus, finanţată şi de la bugetul de stat, prin Academia Română. Cei care s-au obişnuit cu discursurile şi luările de poziţie ale nevestei lui Pippidi nu ştiu, aşadar, că toate astea sunt plătite din greu de către diverşi sponsori generoşi, interesaţi de prezentarea unei anumite imagini a realităţilor româneşti.

SAR srl

Ca să-şi mişte cum trebuie banii, mungioaica şi-a înfiinţat şi o căpuşă pentru asociaţie, un SRL cu acelaşi nume, adică S.A.R. Consult & Management SRL, firmă în care ea deţine 50% din capitalul social, iar Sorin Ioniţă (directorul economic al asociaţiei SAR şi fost administrator al firmei SAR, până în martie 2008) deţine şi el tot 50%. În martie 2008, când Sorin Ioniţă a predat ştafeta de administrator al firmei către Alexandra Buzatu, mungioaica şi-a introdus în obiectul de activitate al SRL-ului posibilitatea de a desfăşura activităţi comerciale în străinătate, că doar acolo sunt banii şi fondurile structurale. („Activitatile societatii comerciale sau parte din ele se pot desfasura in strainatate, in favoarea persoanelor fizice sau juridice romane si/sau straine, iar incasarile de orice fel se pot face in lei si/sau valuta„- a adăugat academicianca de asociaţie).

Să fie vreo legătură între atacurile furibunde ale femeii de afaceri Tatiana Alina Pippidi şi faptul că fonduri de 3,7 miliarde de euro vor fi gestionate de un minister la care ea nu prea are trecere pentru că în fruntea lui se află Elena Udrea?

deletant1Totul e posibil, dacă privim mai atent la modul în care s-a hrănit şi se hrăneşte nesătula preşedintă a asociaţiei SAR şi co-patroană a firmei SAR. Cum s-a văzut, mungioaica nu a lăsat, niciodată, nimic la întâmplare, sau netaxat. Toate rapoartele SAR (asociaţia) sunt contra-cost, deci toate afirmaţiile sunt plătite. Prin urmare, societatea civilă pe care o tot reprezintă „academicianca” de asociaţie e un loc de muncă extrem de confortabil pentru membrii SAR. Să faci un raport pe care să iei zeci, sau sute de mii de euro, e visul oricărui ong-ist. Sau, să iei din presă anumite dezvăluiri, să le pui una după alta, să le plasezi într-un proiect şi să le contabilitzezi apoi în euro, pe nota de plată a unui sponsor extern, e şi asta tot o afacere academică.

Coen Stork

…La fel cum a fost IRIR-ul, locul din care s-au hrănit cu informaţii de prin arhivele româneşti, alături de olandezul Coen Stork (dreapta) sau englezul Dennis Deletant (stânga), şi alţi reprezentanţi mai puţin cunoscuţi ai serviciilor secrete interesate de urmele proaspete, sau mai vechi, lăsate peste tot…

Cum spuneam, va fi un an greu, poate şi pentru că acum vor fi aruncaţi în joc şi derbedeii…acoperiţi, de tipul mungioaicei, sau cei asemenea paraziţilor intestinali de tip tapalagă. Îi asigur însă pe derbedei că se vor regăsi, aici, pe acest blog, cu toţii.

Dan Badea

P.S. Referitor la articolul „La moartea unui clovn, scris de mungioaică la patru zile după moartea lui George

Pruteanu, şi în care afirma că acesta nu a fost nici măcar jurnalist, vreau să fac o precizare. Am fost coleg de redacţie atât cu George Pruteanu, cât şi cu Alina Mungiu, deci îi cunosc destul de bine pe amândoi. Un amănunt face însă diferenţa între ei.

Când am ajuns eu, în 1990, la săptămânalul Expres, Pruteanu era secretar general de redacţie şi a pus titlul unuia dintre cele mai importante materiale de presă scrise atunci de mine: „Foşnetul sinistru al bancnotelor„. Titlul pus de el era pentru un material în care arătam cum, la adăpostul „revoluţiei”, anumiţi indivizi furau sume imense de bani şi obiecte de valoare din clădirile abandonate de nomenclaturişti. Rapiditatea cu care George Pruteanu surprindea, în cuvinte cât mai puţine, esenţa oricărei spuneri, era semnul unei mobilităţi intelectuale deosebite, ceea ce făcea diferenţa dintre el şi oricare altul. Nu mai vorbesc aici despre lucrul cu verbul, sau despre dansul cu limba română.

În colţul opus, aveam o provincială al cărei pronunţat accent moldovenesc îmi zgâria urechea precum creta pe o tablă bine ştersă. Mungioaica, pripăşită trei ani mai târziu la Expres, ca redactor şef, nu a fost capabilă să producă însă nimic mai bun nici chiar decât acel titlu pus de George. Mai mult, nici măcar nu pricepea chestiuni elementare de logică investigativă.

Spre exemplu, am obţinut la un moment dat copia unei note telefonice prin care, în decembrie 1989, i se ordona lui Vladimir Beliş, directorul Institutului de Medicină Legală, să nu autopsieze cadavrele rezultate în urma tragerilor cu arme de foc. I-am arătat documentul mungioaicei, i-am explicat ce presupunea un astfel de ordin şi n-a priceput nimic. I-am spus atunci că singura legătură care se putea face, de către anchetatori, între victimă şi cel care a tras, era aceea dintre glonţ şi arma folosită, iar ordinul de neautopsiere a cadavrelor era, de fapt, ordinul prin care se îngropau, odată cu victimele, toate aceste dovezi. Fusese vorba, deci, de o premeditare, iar cel care dăduse ordinul, Cherecheanu, trebuia trecut pe lista complicilor cu autorii crimelor din decembrie 1989. Mungioaica, redactorul şef, trântită ca o plăcintă în redacţia Expres,  n-a înţeles nimic. Asta m-a determinat să plasez documentul la Evenimentul Zilei, unde a şi apărut ulterior. Chiar şi numai din acest motiv, a spune despre Pruteanu că a fost un ratat, când pe tine te cheamă Tatiana Alina Pippidi, mi se pare o blasfemie la fel de mare ca aceea în care sugerezi că Maria Magdalena a făcut sex oral cu Iisus Hristos.

Dan Badea

Derbedeii şi Mungioaica (I)

Am tot ezitat, zilele trecute, să scriu câteva cuvinte despre derbedeii care s-au înghesuit să ocupe spaţiul public în ultimele zile ale lui 2009.

Două articole mizerabile (aici şi aici) semnate de o „paraşută” frustrată şi apărute pe 1 şi 3 ianuarie a. c., în Evenimentul Zilei, mi-au confirmat însă temerea că ei ne vor invada şi anul ăsta vieţile, alături de proşti, paraşute şi manipulatori bine plătiţi.

Încăpăţânarea cu care se reiau vechile teme de atac (EBA, Elena Udrea, Ridzi, Boc) folosite de mafioţii PSD-PNL în războiul anti-Băsescu este fie semnul imbecilităţii, fie al frustrării, fie al calculului politic. E, aşadar, ceva nesănătos şi merită amendat.

jurnaliştii
mogulii1
Despre derbedeii din presă, am tot scris pe acest blog, fie că le-am spus tonomate, fie moguli. Din fericire, ei au fost relativ uşor de identificat deoarece au fost grupaţi, cu generozitate, în trusturile Realitatea-Catavencu şi Intact. În frunte cu Sorin Vîntu şi Dan Voiculescu, şi coborând pe aceste vrejuri, i-am găsit agăţaţi pe toţi cei care din prostie sau interes, dar întotdeauna contra unor mari sume de bani, au încălcat regulile profesiei de jurnalist şi au dezinformat continuu opinia publică.
Rosca Nistorescu Hurezeanu

 

tonomat ciutacu

Cele mai faimoase exemplare din zona pestilenţială a presei sunt,

pe canalul Vintu,

Emil Hurezeanu, Cornel Nistorescu, Adrian Ursu, Răzvan Dumitrescu, Corina Drăgotescu, Doru Buşcu, Cosmin Prelipceanu, Laura Chiriac, Alecu Racoviceanu, Dan Bucura, Lidia Mitchievici, Cristian Tudor Popescu, respectiv,

pe canalul Voiculescu,

Mircea Badea, Victor Ciutacu, Mihai Gâdea, Andrei Bădin, Gabriela Vrânceanu Firea, Radu Tudor, Dana Grecu şi Valentin Stan. Lor li s-au alăturat şantajiştii Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chirieac, excluşi deja din breaslă.

Cei de mai sus reprezintă, in corpore, limita sub care nu se mai poate coborî pe scara valorică a profesiei de jurnalist, mizeria care se depune, de regulă, pe tălpile oricărui lucrător onest din mass media.

liderii de sindicat

Am scris şi despre derbedeii din fruntea sindicatelor (aici, aici, aici şi aici). Unul dintre ei, epsilon pe doi, a fost fabricat special de echipa lui Sorin Vîntu pentru a-i manipula pe bizonii cu un IQ inferior. El a ţinut, dealtfel, cu zbieretele specifice, capul de afiş al televiziunii lui Vîntu, la începutul acestui an. Un altul, Gheorghe Isvoranu, disperat că va fi scos din fruntea bucatelor, prin pensionare, a vociferat şi el în ultimele zile ale anului trecut, doar o impresiona pe cineva. Isvoranu ăsta, care a depăşit de multă vreme limita de pensionare, riscă să-şi piardă privilegiile şi face totul să mai sugă la ţâţa lui tat’su, că la derbedeii de acest tip funcţia în sindicat pare a fi moştenită genetic.Toate aranjamentele acestor manipulatori de profesie, de la cei cumpăraţi de Sorin Vîntu şi plasaţi strategic în consiliul de administraţie al RTv, la cei cumpăraţi direct de mafia PSD, au eşuat prin  realegerea lui Traian Băsescu, dar ei vor fi utili în continuare, pentru hărţuirea guvernului Boc.


societatea „civilă”
Perversul MIRCEA TOMA, cu "societatea civilă" fluturând în VÎNT
Perversul MIRCEA TOMA, cu „societatea civilă” fluturând în VÎNT
Cei mai interesanţi dintre derbedei, deoarece nu ştii niciodată cine-i plăteşte mai bine, sunt anumiţi ONG-işti care s-au remarcat prin activitatea lor pusă exclusiv în slujba mafiei PSD-PNL. Am scris şi despre ei (aici) în momentul în care au depăşit orice limită a bunului simţ. I-am amintit deja pe celebrii diversionişti Cristian Pârvulescu, Victor Alistar, Mircea Toma şi Georgiana Iorgulescu, derbedei de opinie implicaţi activ, unii chiar şi „pasiv”, în atacul fără precedent declanşat asupra instituţiilor fundamentale ale statului român.

Finanţaţi de Soroş, de guverne şi instituţii străine de toate tipurile, dar şi de mogulii Vîntu Voiculescu sau Patriciu, cei amintiţi au suferit şi ei aceeaşi mare decepţie în faţa consecinţei de bază a votului popular. Asta nu înseamnă însă că ei nu-şi merită arginţii pentru care au transpirat împotriva intereselor naţionale.

Când am scris despre ong-işti l-am omis, din neatenţie, pe cel mai pervers dintre ei, pe derbedeul de lux al societăţii „civile” româneşti. Numele său este…Tatiana Alina Pippidi, cea cunoscută în anumite medii şi sub numele de Alina Mungiu-Pippidi. Pentru că a ţinut recent capul de afiş al presei diversioniste, din România şi din străinătate, nevasta lui Pippidi merită câteva rânduri lămuritoare pe acest blog.

(Urmează MUNGIOAICA)

Dan Badea

Agentul VICTORIA (I): Alchimia metamorfozei lui Marius Oprea

Marius OPREA
Marius OPREA
UPDATE (sept. 2013):
La aproape un an de la apariția acestui articol, lui Marius Oprea – Consilier de stat al premierului Tăriceanu – i se eliberează o adeverință din care rezultă că n-a fost colaborator al fostei Securități ca Poliție politică. Sigur, decizia a fost luată conform algoritmului politic, deci subiectivă, ceea ce face ca ea să fie pusă sub semnul întrebării. Mai mult, a existat o opinie separată a unuia dintre membrii CNSAS, prof univ dr. Corneliu Turianu, în care se dezvăluie faptul că Marius Oprea este suspectat, pe baza unei declarații date cu mânuța lui, pe 12 august 1988, că a fost turnător/informator/sifon. Că și-a turnat colegii pentru că ”ascultau Europa Liberă” sau ”făceau comentarii denigratoare la adresa politicii interne și externe de stat și partid” sau ”comentarii denigratoare la adresa situației d ela noi din țară (criza de alimente, energia electrică, nerespectarea drepturilor omului)”. Dl Turianu a cerut, prin formularea unei  opinii separate, ca situația lui Marius Oprea, suspect și pentru faptul că deși era Consilier de stat pe probleme de securitate națională i se refuzase accesul la documente clasificate, neeliberându-i-se certificatul ORNISS solicitat, să fie sesizat Tribunalul Municipiului București, Secția de Contencios Administrativ, pentru ”a aprecia asupra posibilei calități de colaborator al Securității al domnului OPREA MARIUS GHEORGHE”.
get_img (1) get_img (2)
Opinia Separata din care rezulta MARILE SEMNE DE INTREBARE asupra "vânătorului de securişti" (p.1)
Opinia Separata din care rezulta MARILE SEMNE DE INTREBARE asupra „vânătorului de securişti” (p.1)
Opinia Separata din care rezulta MARILE SEMNE DE INTREBARE asupra "vânătorului de securişti" (pag2)
Opinia Separata din care rezulta MARILE SEMNE DE INTREBARE asupra „vânătorului de securişti” (pag2)
Așadar, celebrul ”vânător de securiști” era, conform documentului depus la dosarul său, un posibil turnător ordinar al Securității, fapt trecut cu vederea de membrii interesați ai CNSAS. Documentul descoperit în arhiva CNSAS nu face decât să confirme parte din afirmațiile făcute de mine în textul de mai jos despre un personaj extrem de dubios al tranziției…
Marius-Oprea-cautat-si-deconspirat-Securitate-IICCMER-CNSAS-Civic-Media-Voci-Curate
Un personaj cu trecut întunecat ocupă, de mai multă vreme, spaţiul public şi, în numele aşa-zisei societăţi civile, intenţionează să controleze discreţionar Securitatea Naţională a României. Se numeşte Marius Oprea şi este consilierul personal al Primului Ministru Călin Popescu Tăriceanu. Bine plasat în stânga premierului, personajul, coborât parcă din dosarele Securităţii, beneficiază azi de o mare putere de influenţă decizională în stat, motiv pentru care suntem obligaţi să supunem atenţiei opiniei publice toate suspiciunile care planează asupra adevăratelor intenţii ale acestuia. Interesul public ne obligă la un asemenea demers jurnalistic, cu atât mai mult cu cât personajul vizat se bucură de o oarecare credibilitate în ochii unor intelectuali naivi, dar oneşti.Trecutul lui Marius Oprea este, cum spuneam, unul întunecat. Conform propriilor declaraţii, dosarul său de urmărire de la Securitate a dispărut din arhivele SRI. Rămâne, ca un mare semn de întrebare, motivul dispariţiei acestui dosar din arhivele SRI, dar şi data evaporării acestuia: înainte sau după intrarea în arhive a lui Marius Oprea. Date şi documente disparate au fost descoperite însă în dosarele unor prieteni de-ai acestuia. O declaraţie dată la Securitate şi semnată de Marius Oprea, în august 1988, a fost descoperită în dosarul lui Caius Dobrescu, un prieten de-al lui Oprea şi a fost publicată recent de presa centrală. Din document rezultă că Marius Oprea a oferit cu generozitate date şi informaţii despre colegii săi cu care asculta posturile de radio ale capitaliştilor. Declaraţia a fost luată în timpul anchetei, posibil sub ameninţ are, deci, teoretic, Oprea nu poate fi numit turnător sau, cum îi place să se exprime public, „securist împuţit“. Chiar dacă ofiţerul de la contraspionajul din Braşov care l-a avut în legătură pe Marius Oprea, colonelul Nicolae Sălăjan, a ales să tacă, poate şi datorită unor relaţii de afaceri derulate ulterior, alţi foşti ofiţeri de Securitate care au avut acces la acest caz preferă să vorbească. Aşa s-a ajuns ca, de pildă, în mai 2006 liderul Partidului Conservator, Dan Voiculescu, să-i trimită o scrisoare lui Marius Oprea în care să-l acuze că ar fi „informator de securitate acoperit“ şi „agent străin“. Acuzat el însuşi că a fost informator al Securităţii sub pseudonimul „Felix“, şi deranjat de dezvăluirile lui Oprea, Dan Voiculescu poate părea însă subiectiv.
Relaţia cu Securitatea
Numai că, din discuţiile purtate de noi cu persoane din fosta Securitate, altele decât cele care l-au informat pe Dan Voiculescu, am aflat că Marius Oprea şi-a început colaborarea cu Securitatea din Braşov încă de pe băncile liceului. Conform unui ofiţer de informaţii a cărui identitate o vom dezvălui la timpul potrivit, „un profesor de ştiinţe sociale de la liceul la care învăţa Marius Oprea era în atenţia noastră pentru legături cu anumiţi cetăţeni străini. Elevul Oprea, care era mai apropiat de acel profesor, a fost contactat de noi pentru a da informaţii despre profesor. În timpul colaborării însă, ne-am dat seama că nu e cinstit, dar a fost totuşi menţinut în contact pentru dezinformare. S-a stabilit totuşi că profesorul respectiv era în legătură cu spionajul german. De asemenea, s-au obţinut informaţii că şi Marius Oprea are contacte suspecte cu ofiţeri de informaţii ai spionajului german“.Recrutat de germani?
Conform unei alte surse, Marius Oprea ar fi fost în atenţia contraspionajului din Braşov deoarece ar fi fost recrutat de un serviciu de spionaj al statului în care a fost bursier. „Ulterior recrutării a cerut protecţie şi consultanţă din partea serviciului de contraspionaj de la Braşov unde a fost luat în legătură ca agent dublu. El a spus când, cum şi de cine a fost contactat, precum şi ce i s-a propus. Spusele sale au fost evaluate, la acea dată, pe două planuri: pe de o parte ca o tentativă a serviciului advers de a iniţia un joc operativ şi, pe de altă parte, ca un gest sincer, motivat şi de o oarecare teamă. Evoluţiile ulterioare ale lui Oprea au confirmat însă prima ipoteză, aceea a jocului operativ. Totuşi, partea română fie nu a dorit, fie nu a putut prelua iniţitiva în jocul iniţiat de adversar, care a fost permanent cu o mutare înainte. Dealtfel, în aceste cazuri, practica a demonstrat că dacă agentul este nesigur dispare interesul de a prelua şi menţine iniţiativa. Se ţine doar agentul sub control si se crează doar nişte aparenţe care să permită descifrarea scopului vizat de partea adversă şi protecţia ţintelor vulnerabile. Totul ţine însă, azi, de istorie, deoarece serviciul de informaţii în cauză precum şi altele care „cochetează“ cu Marius Oprea, cu o singură excepţie, sunt ale unor state aliate“, afirmă un alt ofiţer superior din fostul DSS.

SIGLA BND
SIGLA BND

După 1990, Marius Oprea a continuat să întreţină relaţii în spaţiul german, soţia sa fiind stabilită, în clipa de faţă, în Germania unde lucrează ca medic. De altfel, el a beneficiat de o bursă Soros pentru studierea istoriei Securităţii şi de un stagiu de pregătire la Autoritatea Federală germană pentru studierea arhivei fostei Securităţi est-germane, STASI. Posibilul interes al serviciilor de informaţii germane faţă de subiectul preocupărilor „istorico- ştiinţifice“ ale lui Oprea poate fi justificat, printre altele, şi de nevoia identificării eventualelor surse informative ale fostei Securităţi din rândul minoritarilor germani repatriaţi în perioada comunistă. Revenind la posibila colaborare a lui Marius Oprea „cu agenţi sub acoperire, inclusiv sub steag străin, ai unui serviciu de spionaj deosebit de activ în Transilvania şi cu o bună pentrare şi acoperire în mediile tineretului şi intelectualilor din Braşov“, am constatat că această suspiciune revine cu obstinaţie pe buzele unora dintre sursele noastre. Mai mult chiar, suntem informaţi şi „respectivul serviciu s-a ocupat şi de perspectivele „academice“ ale lui Marius Oprea“. Dacă ultima dintre aceste afirmaţii ar fi adevărată, ar însemna că toată cariera lui Marius Oprea a fost migălos construită în scopul obţinerii unor beneficii informative de către posibilii păpuşari din spatele acestuia. Poate prezenta însă Marius Oprea interes pentru un serviciu străin de informaţii? Privind cu mai multă atenţie în jurul lui Oprea, vom constata că răspunsul la această întrebare este afirmativ.

Valoarea informativă a „sursei“ Oprea

Marius Oprea
Marius Oprea

Primul dintre argumentele care confirmă valoarea „sursei“ Oprea este accesul acestuia la arhivele SRI. Cum se ştie deja, Marius Oprea a declarat că el a fost „primul civil“ care a pătruns în arhivele SRI încă din 1994, dată la care alţi istorici cu experienţă n-au avut norocul să beneficieze de sprijinul lui Virgil Măgureanu pentru consultarea arhivei fostei Securităţi. Conform propriilor declaraţii, intrarea în arhive i-ar fi fost aprobată de Virgil Măgureanu după ce, în calitate de corespondent al postului de radio Europa Liberă, i-a prezentat acestuia o temă de cercetare pe subiectul Securitate în vederea elaborării unei teze de doctorat. Şi Măgureanu a semnat. Posibil. Cert este că, la acea dată, cei mai cunoscuţi cercetători ai arhivelor SRI erau Cristian Troncotă, Mihai Pelin şi cetăţeanul britanic Dennis Deletant. Dacă Oprea are dreptate şi el a fost „primul civil“ intrat în arhive, atunci ar însemna că ceilalţi trei erau militari. Profesorul Cristian Troncotă era într-adevăr ofiţer SRI, Mihai Pelin nu ştim să fi fost ofiţer, el având totuşi o legătură recunoscută deja cu fosta Securitate, iar Dennis Deletant fusese şi el în atenţia Securităţii, ca spion englez. Ce informaţii existente în arhivele SRI puteau interesa serviciile străine de spionaj, având în vedere că fondul documentar pus la dispoziţia lui Oprea viza perioada 1948-1964? Surse, agenţi, reţele, conexiuni. Ca o menţiune de culoare, sursele noastre ne-au dezvăluit şi faptul că, „după documentarea în arhivele Securităţii, Marius Oprea a conferenţiat la Academia Diplomatică a MAE, cursul fiind destinat învăţării viitorilor diplomaţi cum să se ferească să nu fie racolaţi de noile servicii de informaţii naţionale“. Al doilea dintre argumente îl reprezintă poziţiile importante ocupate de acesta de-a lungul timpului: consilier personal al senatorului Constantin Ticu Dumitrescu (1995-1997), consilier de stat al preşedintelui Emil Constantinescu (1999-2000), director al IRIR (2002), consilier de stat pe probleme de securitate naţională la cabinetul Primului Ministru Tăriceanu (2005-2006), preşedinte al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului. Oricare dintre aceste funcţii reprezintă, din punct de vedere informativ, o mină de aur pentru orice serviciu de informaţii cu interes în partea asta de lume.

 

Dennis Deletant, agent MI6?

DENNIS DELETANT
DENNIS DELETANT

Un personaj interesant aflat în legătura directă (sau invers) a lui Marius Oprea este cercetătorul britanic Dennis Deletant. Pasionat de filologie, la fel ca şi Marius Oprea în tinereţe, englezul Deletant a ajuns să-şi descopere, după 1990, chemarea către secretele arhivei SRI şi să-şi schimbe meseria. Evident, şi el a fost în atenţia fostei Securităţi, ca agent al serviciului de informaţii britanic SIS sau MI6. În urmă cu câteva luni, el chiar a ţinut să aducă la cunoştinţa publicului românesc de la Sighetul Marmaţiei, cu ocazia unei conferinţe ţinute în cadrul şcolii de vară din localitate, „surprizele“ descoperite în dosarul său de securitate. Astfel, Deletant a afirmat că în timp ce-şi făcea doctoratul în istorie în România, Securitatea îl bănuia că ar fi fost spion englez, aceeaşi bănuială planând şi asupra soţiei sale, Andreea, originară din România. Într-adevăr, Securitatea l-a bănuit (şi anumiţi ofiţeri superiori din fosta Securitate îl bănuiesc încă) de această îndeletnicire. Iată, spre exemplu, ce ne declară o sursă bănuitoare din fostul DSS: „Dennis Deletant este cadru al MI6 specializat pentru operaţiuni în România, sub acoperirea Institutului britanic de Studii Slavonice şi Est Europene (School of Slavonic and East European Studies).În buna şi respectabila tradiţie a spionajului britanic, pentru a avea o pătrundere în mediile de interes din România, a perfectat o casătorie cu fata profesorului Caracostea, Andreea“. Nu ştim pe ce se bazează sursa noastră, deoarece n-am avut acces la dosarul lui Deletant, de la Securitatea britanică, dar trecutul lui este extrem de interesant din perspectiva derulării unei astfel de meserii păcătoase. Până în 1990, Dennis Deletant a vizitat destul de des România, prima sa vizită făcută aici datând din 1965. Student la o facultate de filologie din Marea Britanie, Deletant s-a arătat interesat de limba şi literatura română. Conform propriilor declaraţii, după un curs de limba română de şase luni, pe care l-a urmat la London University, el a participat apoi, „sub auspiciile“ British Council (Consiliul Britanic), la cursurile de vară de la Sinaia, din iulie 1965. El a revenit în România în 1967, la aceleaşi cursuri de vară, dar „securiştii“, abil deghizaţi în „şefi de grupă“, l-ar fi împiedicat să stabilească „relaţii fireşti“ cu locuitorii şi n-a putut asfel să-şi exerseze cunoştinţele dobândite. Doi ani mai târziu însă, British Council i-a acordat o bursă postuniversitară de nouă luni şi Deletant a putut călători în voie prin România, fără „ghid“, cu toate că „filatorii erau permanent pe urmele sale. La acea dată, el stăpânea bine limba română şi, în august 1969, a fost solicitat de o echipă a postului american de televiziune ABC să fie interpret pe toată durata vizitei preşedintelui Nixon în România. Ulterior, a cunoscut-o pe fiica unui profesor universitar (fost deţinut politic, ca şi tatăl acestuia), Andreea Caracostea, pe care a cerut-o în căsătorie şi, în 1972, a solicitat aprobarea din partea autorităţilor române. Căsătoria cu un cetăţean străin era, la acea vreme, o operaţiune extrem de sofisticată, atât datorită verificărilor la care erai supus, dar şi a semnăturii finale care trebuia dată personal de Nicolae Ceauşescu. Logodnica lui Dennis Deletant a obţinut însă aprobarea cu două luni mai devreme decât termenul obişnuit, datorită unei „pile“ care ar fi intervenit la secretarul Consiliului de Stat, Constantin Stătescu. „Pila“ era istoricul Virgil Cândea, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene. După căsătoria cu Andreea Caracostea, Dennis Deletant şi-a continuat vizitele în România. A avut însă anumite probleme, în 1975, 1979 sau 1983, cu obţinerea paşapoartelor şi a vizelor pentru socrii săi, invitaţi în Marea Britanie. Deoarece iniţial cererea le-a fost refuzată, Deletant a intervenit la vârf, fie scriindu-i lui Ceauşescu, fie solicitând intervenţia pe cale diplomatică şi a obţinut aprobările solicitate. Curios din fire, fostul „filolog“ Deletant l-a vizitat în 1986 pe Corneliu Coposu, cu care a avut un schimb interesant de informaţii. Pentru cei care nu ştiu, vizita unui cetăţean străin la domiciliul lui Corneliu Coposu era un eveniment extrem de important pentru lucrătorii de la Securitatea Municipiului Bucureşti. Deletant, interesat, spune el, „de documentarea pe tema contactelor pe care le-a avut Iuliu Maniu, fostul lider al PNŢ, cu personalităţi politice britanice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial“, a obţinut de la Corneliu Coposu lămuririle necesare. După 1987, datorită unui sentiment de revoltă, el s-ar fi decis să spună Occidentului, cu voce tare, adevărul despre politica lui Ceauşescu. În cartea sa, „Ceauşescu şi Securitatea“, apărută în 1998 la editura Humanitas, Deletant mărturiseşte următoarele: „La prima solicitare, în 1987, a serviciului Mondial al BBC, cu privire la opiniile mele despre politica lui Ceauşescu, nu am mai avut nici o ezitare: am spus exact ce aveam de spus, mi-am repetat afirmaţiile şi în alte interviuri, convins fiind că nu voi mai avea nicio şansă de a mai căpăta viza de intrare în ţara. Mare mi-a fost surpriza când Ambasada României de la Londra mi-a acordat-o pe loc, în septembrie 1988; mam folosit de prilej pentru întrevederi cu Pippidi, Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Ştefan Augustin Doinaş. A fost ultima mea vizită înainte de Revoluţie“. A fost ultima vizită deoarece la scurt timp după aceasta el ar fi fost declarat „persona non grata“ şi a fost informat de un funcţionar din Ministerul Britanic de Externe, prin intermediul unui „amic“, să nu mai revină în România deoarece s-ar afla „pe poziţia şapte“ a unei liste întocmite de Securitate. A revenit însă în 29 decembrie 1989, în calitate de consultant al unei echipe de televiziune a BBC.

Penetrarea arhivei SRI
După 1990, Deletant şi-a continuat, nestingherit, activitatea din România şi a găsit soluţii eficiente pentru înlăturarea dificultăţilor birocratice. El a fost, de altfel, primul cetăţean străin care a primit aprobarea lui Virgil Măgureanu (foto) pentru a studia documente din arhiva fostei Securităţi. Într-un interviu apărut în săptămânalul „Prezent“, Dennis Deletant descrie contextul în care a pătruns în arhivele respective. „La o parte a arhivei Securităţii am ajuns datorită d-lui Virgil Măgureanu. Eram membru al unei comisii pentru transfer de know-how în Ministerul britanic de Externe şi am fost numit în acel Consiliu în ‘90, pentru a mă ocupa de România. În ‘93, dl Măgureanu a făcut o cerere către ministerul nostru, să ajutăm cu materiale privind situaţia tinerilor infractori din România. Era o problemă cu pedepsele, tratamentul aplicat lor şi toată concepţia instrumentării cazurilor. Ministerul nostru nu avea legătură cu această problemă dar, pentru că eu eram membru al Comisiei, ministrul nostru adjunct m-a rugat, personal, să duc d-lui Măgureanu un material de la Ministerul nostru de Interne, care se ocupa de problema tinerilor infractori, evident cu aprobarea Guvernului britanic. Iar dl Măgureanu, că să-mi mulţumească, m-a întrebat: «Ştiu că vă interesează istoria Securităţii. Cu ce vă pot ajuta?». Nici nu concepeam ca voi avea acces la arhive, dar la sugestia lui Virgil Măgureanu am solicitat în scris şase teme, din care cinci mi s-au aprobat“. În opinia lui Dennis Deletant marile mistere, care continuă să învăluiască istoria Securităţii, şi care trebuie să fie developate opiniei publice, şi nu numai, se referă la: 1) stabilirea influenţei pe care a avut-o KGB la începuturile Securităţii, în 1948; 2) care a fost politica de cadre a Securităţii înainte de 1965 şi după; 3) care au fost ţintele UM 0110; 4) unde sunt banii din conturile fostului DSS şi 5) care sunt politicienii din Occident şi din partidele socialiste vesteuropene care au primit bani de la regimul Ceauşescu sau au întreţinut relaţii cu Securitatea română. Revenind la pătrunderea în arhiva istorico-operativă a SRI, la acea dată, în 1993, existau informaţii suficiente privind activitatea derulată de istoricul britanic în perioada 1965-1988 pe teritoriul României, concluzia fostei Securităţi fiind că el este agent britanic. În aceste condiţii, accesul unui presupus agent străin în arhivele Serviciului Român de Informaţii pare un act de trădare din partea directorului SRI, Virgil Măgureanu. Numai că, în contextul postrevoluţionar, era un titlu de glorie să serveşti un serviciu secret străin, chiar şi dacă te chema Virgil Măgureanu, sau poate cu atât mai mult. Un an mai târziu, în aceleaşi arhive avea să intre şi Marius Oprea, în numele aceleiaşi curiozităţi istorico-ştiinţifice. Între cei doi avea să se stabilească ulterior o lungă şi fructuoasă relaţie de colaborare. Numai că, afirmă sursele noastre „relaţia Deletant-Oprea este numai aparent de „interes istorico-ştiinţific“. Această aparenţă acoperă interesul MI6 pentru investigarea unor fonduri arhivistice în legătură cu care statul român nu trebuie să ştie că le-au accesat britanicii, deoarece folosesc datele obţinute în scopuri operaţionale secrete. Prin urmare, relaţia dintre cei doi este una specială şi este puţin probabil ca Marius Oprea să nu-şi dea seama de tipul activităţii pe care o desfăşoară“.Interesul pentru baza de date a IRIR poate fi şi unul dintre motivele pentru care, în 2002, în contextul apariţiei unor informaţii cu privire la verificările demarate de CNSAS cu privire la posibila colaborare cu Securitatea a lui Andrei Pippidi, directorul Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR), Dennis Deletant, aflat în Consiliul de conducere al institutului, a intervenit pentru înlocuirea acestuia cu „amicul“ Marius Oprea. Institutul Român de Istorie Recentă (IRIR) a fost înfiinţat în septembrie 2000, la iniţiativa fostului ambasador al Olandei la Bucureşti, Coen Stork. Oficial, fondurile iniţiale pentru acest proiect, de aproximativ 400.000 de dolari, au fost avansate de Ministerul de Externe al Olandei. Neoficial însă, există informaţia că IRIR este creaţia mai multor servicii secrete străine. În acest sens, afirmă sursele nostre, „o explicaţie a rocadei Pippidi-Oprea poate fi aceea că MI6 a ţinut să-şi asigure primatul în faţa mai puţin importantului serviciu de spionaj olandez, dar care a avut totuşi, prin intermediul lui Coen Stork (legatura superioară, printre alţii, şi a lui M. Dinescu) o mai mare contribuţie la infiinţarea şi finanţarea institutului. De menţionat că fostul ambasador Stork îl prefera pentru acest post pe Stejărel Olaru“. Prezenţa britanicului Deletant alături de Marius Oprea, în diferite formule, a devenit apoi una obişnuită. El a apărut astfel în Consiliul ştiinţific al Memorialului de la Sighet, a fost pentru doi ani chiar şi rectorul şcolii de vară din acea localitate, iar în decembrie 2005 a devenit, prin decizie a premierului Tăriceanu, membru în Consiliul de Onoare al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCR). Înfiinţată de Guvern, noua instituţie este găzduită, deloc întâmplă tor, chiar în fostul sediu al IRIR, locul de muncă al grupului compus din Oprea, Olaru şi Deletant.

Relaţia Bukovski

oprea Bukovski1

În 2001, la cursurile de vară de la Sighet, Marius Oprea îl cunoaşte pe disidentul rus Vladimir Bukovski, un vechi adversar al KGB şI protejat al Intelligence Service datorită informaţiilor extrem de valoroase aflate în posesia lui, date şi informaţii sustrase din arhivele PCUS şi KGB după 1991. Ulterior, legătura Oprea-Bukovski devine extrem de apropiată, mai întâi printr-o corespondenţă electronică, iar apoi prin vizitele reciproce pe relaţia Londra-Bucureşti. Încrederea de care s-a bucurat Marius Oprea din partea lui Bukovski, dar şi a Intelligence Service-ului, a făcut ca acesta să-l cunoscă personal pe Alexander Litvinenko, un fost ofiţer FSB refugiat în Marea Britanie şi aflat, până în momentul asasinării sale, sub protecţia SIS. Relaţia lui Oprea cu Bukovski este atât de importantă încât, atunci când presa a dezvăluit informaţii privind colaborarea lui cu Securitatea, Oprea a cerut reprezentanţilor ONG-ului intitulat Centrul Rezistenţei Anticomuniste să intervină pe lângă Bukovski, unul dintre susţinătorii acestui ONG, pentru a-l asigura de faptul că prietenul de la Bucureş ti nu a fost colaborator al fostei Securităţi.

Misterul vulnerabilităţii consilierului guvernamental
Confruntat pentru prima dată cu accesul oficial la secrete de importanţă deosebită, Marius Oprea, consilierul de stat pe probleme de securitate naţională, n-a trecut testul ORNISS. Asta a fost o mare lovitură pentru cel care a avut pe mână la discreţie, ani de-a rândul, documente şI informaţii cu caracter secret. Motivul refuzului SRI de a-i permite lui Oprea accesul la documente clasificate a rămas învăluit în mister. Deşi refuzul n-a fost motivat oficial, Marius Oprea a declarat că la mijloc ar fi vorba de „o răzbunare din partea SRI“, instituţie care ar fi invocat articolul 160, litera F din Legea 582/2002. Conform paragrafului de lege invocat, Oprea ar fi „demonstrat lipsă de loialitate, necinste, incorectitudine sau indiscreţie“. Mai mult, consilierul Oprea a legat refuzul şi de anumite acuzaţii aduse de preşedintele Traian Băsescu conform cărora istoricul ar fi dat informaţii despre Securitate, contra cost, unor fundaţii din Israel şi Germania. Conform surselor noastre, lui Marius Oprea i-ar fi fost refuzat certificatul ORNISS „pentru nesinceritate în completarea chestionarului de securitate. A ascuns relaţiile sale de notorietate cu servicii străine, precum şi ca urmare a valorificării abuzive, dacă nu ilicite, a unor documente accesate în arhivele Securităţii, chiar cu mult înainte de înfiinţarea C.N.S.A.S. Astfel, împreună cu nişte foşti (unii şi actuali) membri ai C.N.S.A.S. ar fi fost implicat în trafic cu documente, contra unor sume destul de mari. În plus, are foarte serioase probleme cu alcoolul, ceea ce constituie vulnerabilitate pentru deţinătorii de secrete“. Lipsa certificatului de securitate a dus la trecerea lui Marius Oprea pe postul de consilier personal al premierului Tăriceanu, funcţia ocupată de el până atunci fiind dată amicului său de la IRIR, Stejărel Olaru. Astfel, consilierea pe probleme de securitate a şefului Guvernului a rămas în grupul Oprea.

Bulversarea serviciilor de informaţii
Implicarea lui Marius Oprea în elaborarea legislaţiei privind securitatea naţională a României, a avut scopul de a crea o stare de haos legislativ cu efecte imediate asupra activităţii serviciilor secrete, dar şi a imaginii acestuia în percepţia opiniei publice interne şi internaţionale. O analiză a proiectelor de legi propuse de grupul lui Oprea relevă amatorismul într-o chestiune de o extremă importanţă pentru intereseul naţional. Fără a consulta specialişti în domeniu, Marius Oprea a încercat şi încearcă să impună legi care pot bloca pentru totdeauna munca ofiţerilor de informaţii din România, invocând sprijinul unei societăţi civile care este ca şi inexistentă. În plus, figuri marcante ale aşa-zisei societăţi civile s-au dovedit a fi fost într-o relaţie mai mult decât dubioasă cu fosta Securitate, ceea ce contribuie la scăderea credibilităţii şi la mascarea adevăratelor intenţii ale lui Marius Oprea. Numirea şi menţinerea lui Marius Oprea în cadrul cancelariei Primului Ministru, în pofida informaţiilor furnizate de SRI, precum şi a suspiciunilor care îi însoţesc activitatea, ridică mari semne de întrebare cu privire la adevăratele intenţii ale lui Călin Popescu Tăriceanu. Se permite astfel menţinerea unei influenţe la cel mai înalt nivel decizional al grupului reprezentat de Marius Oprea, în chestiuni sensibile ce privesc Securitatea Naţională. Mai mult, nesocotirea informărilor serviciilor secrete pune sub semnul întrebării rolul şi locul lor în raport cu beneficiarii de informaţii, dar şi fidelitatea acestor beneficiari faţă de interesele de securitate naţională. Mai nou, sloganul atât de drag lui Marius Oprea, „moarte securiştilor“ s-a transformat astfel într-unul înfricoşător: „Moarte Securităţii Naţionale“. Răspunsul la întrebarea „Cum şi de ce s-a produs această schimbare în preocupă rile lui Marius Oprea?“ este de fapt ceea ce ne interesează. Pentru aceasta însă era nevoie de o privire atentă asupra trecutului şi relaţiilor speciale create de acesta începând de pe băncile liceului până la fotoliul din cancelaria primului ministru.

Dan Badea şi
Constantin Corneanu

Text aparut in Interesul Public (înainte ca ziarul sa fie preluat de generali rezervişti din SIE), 10 septembrie 2007