Dr. Liviu Turcu: România derbedeilor „cu ştaif“

Scandalul provocat de difuzarea publică a conversaţiei lui Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chirieac cu Cătălin Macovei, şeful Agenţiei Naţionale de Integritate (ANI), oferă opiniei publice, la aproape 20 de ani de la abandonarea fostului regim, ocazia de a evalua direct şi fără intermediari cam care este „starea de fapt“ a Romåniei de azi. Asta pentru că, în pofida aparenţei, nu este vorba doar de un scandal izolat, cu iz particular, ci de o „fereastră“ deschisă neintenţionat, prin care romånii au şansa de a înţelege mai bine ca niciodată modul în care „funcţionează“ mecanismul noii democraţii romåneşti.

Nu că marea majoritate a populaţiei, din naivitate sau ignoranţă, nu ar simţi instinctiv că este condusă/călărită de o clasă politică ce se chinuie să afişeze public masca ataşamentului pentru valorile sistemului politic democratic. O mască, ascunzând în realitate faţa hådă a fostei nomenclaturi, aflată în direct concubinaj şi complicitate cu segmentul lumpenar ce beneficiază masiv de experienţa condamnaţilor de drept comun.
Pentru comentariul de faţă, contextul politico-electoral în care înregistrarea a fost realizată contează mai puţin. Ea are însă darul de a furniza prin inducţie informaţii preţioase, la prima mână, cum se spune, cu privire la un „modus operandi“ cvasigeneralizat în sistemul politic actual. Un adevărat secret al lui Polichinelle pentru că, prin proporţiile metastazice ale corupţiei, traficul de influenţă, şantajul, scurgerea intenţionată de informaţii sensibile, actele ilegale de compromitere personală sau instituţională, delaţiunea şi sperjurul sunt doar cåteva dintre mijloacele practicate, asistate şi acceptate de voie sau de nevoie de mai toţi factorii decizionali. De aici alterarea la limite extrem de periculoase a însăşi substanţei şi funcţionalităţii structurilor instituţionale din Romånia de azi.

Marea famiglie

Şantajul încercat la adresa uneia din instituţiile-cheie îndrituite să investigheze elementele suspecte de corupţie din rândul clasei politice, respectiv Agenţia Naţională de Integritate, nu este o excepţie spectaculară, ci regula practicată în întregul sistem. Ca într-un domino sociopolitic de proporţii rar întâlnite, în ultimii 20 de ani s-au prăbuşit/alterat în raport cu însuşi statutul normal de funcţionare instituţie după instituţie, indiferent că aparţineau unei ramuri a puterii sau alteia. În acest mod, sistemul instituţional a trecut din poziţia de servant public (public servant) în cea de servant privat (private servant) al unui număr restrâns de grupuri de interese politice, economice şi financiare. Cele mai importante instituţii ale statului român au fost privatizate în folosul unor nuclee oculte de putere. Este situaţia clasică definitorie pentru statul mafiot ca stat captiv aflat sub controlul „marii famiglii“. Efervescenţa şi aşa-zisul dinamism al vieţii politice româneşti sunt cel mai adesea produsul competiţiei conflictuale între aceste grupuri de interese care controlează fiecare separat doar anumite sectoare ale sistemului instituţional. Aşa se explică toate convulsiile disfuncţionale din cadrul unor importante instituţii ale statului român şi unde se confruntă la modul tacit sau conflictual deschis structuri care în mod normal ar trebui să coopereze sau să se afle pe aceeaşi poziţie. Cel mai spectacular exemplu este oferit de scurgerea intenţionată de informaţii sensibile din cadrul unor servicii secrete ale ţării pentru compromiterea sau punerea în defensivă operaţională a altora. Sau când dosarele investigative întocmite de o instituţie sunt stopate sau blocate de altele în mod artificial, sub pretexte de ordin tehnico-birocratic. De aici ping-pongul cunoscut între poliţie, servicii de informaţii, Parchet şi justiţie.

Dar nu este numai atât. În originalul sistem „democratic“ românesc, criteriile de bază ale ocupării funcţiilor de conducere în structurile instituţionale sunt practic două: validarea apartenenţei directe la grupul de interese politic dominant al momentului şi fiabilitatea dependenţei candidatului faţă de grup prin deţinerea unui volum suficient de informaţii compromiţătoare despre acesta.
Primul criteriu, de altfel şi cel mai răspândit în România de azi, ţine de modelul sociologic al relaţiilor tribale de tipul rudeniei directe sau asociative. În această din urmă categorie se înscrie expansiunea fără precedent în perioada postdecembristă a relaţiilor de tipul naşi/fini care permit, din motive lesne de înţeles, expansiunea ca dimensiune şi pondere a „tribului“, adică a grupului de interese respectiv. Este metoda sporirii şansei de succes într-o lume în care competiţia între acestea a devenit în ultimii ani tot mai acerbă. Dacă o organizaţie nonguvernamentală serioasă şi-ar propune să alcătuiască harta acestui tip de relaţii la nivelul clasei politice româneşti, imaginea vă asigur că ar fi extrem de şocantă pentru o ţară altfel membră a Uniunii Europene. Ziarişti investigatori de mare valoare profesională şi morală, şi când spun asta mă gândesc în primul rând la un profesionist precum Dan Badea (http://badeadan.blogspot.com/- mutat pe www.danbadea.net) au defrişat deja la modul sectorial o parte a acestei configuraţii. Dar e doar începutul, iar efortul presupune resurse umane şi financiare mult mai mari pentru a putea fi finalizat în bune condiţiuni. Este clar nevoie de un sprijin financiar extern din partea unei instituţii europene de prestigiu.

Sarcini dificile

Dr Liviu Turcu in Romania
Dr Liviu Turcu in Romania

Odată configurată harta „marii famiglii“ româneşti, se pune evident problema sanitizării/deratizării sociopolitice a acesteia. O sarcină de mare dificultate având în vedere structura acestor grupuri de interese ce domină azi discreţionar viaţa politică, economică şi financiară a României. Relaţiile de rudenie şi de interes prin asociere ale acestei constelaţii de structuri de tip mafiot nu pot fi eradicate atâta timp cât elementele-cheie ale sistemului politic şi instituţional sunt sub controlul acestora. Reconstrucţia cadrului instituţional democratic se poate face doar prin două mijloace.
Primul presupune o amplă activitate de educaţie civică a marii mase a românilor, menită să-i scoată din condiţia de „captivi“ ai operaţiunilor actuale de manipulare şi dezinformare. În mod paradoxal, deşi după 1989 au fost înfiinţate sute de ONG-uri cu resurse financiare impresionante, mai nici una dintre ele nu şi-a câştigat, din păcate, notorietatea pe linia obiectivului amintit mai sus. Dimpotrivă, cele mai multe s-au transformat în anexe mercenare ale grupurilor de interese aparţinând „marii famiglii“. Revenind la procesul menţionat, odată realizat obiectivul renaşterii adevăratei conştiinţe civice şi morale, se impune crearea sub aspect organizatoric a unei formaţiuni politice al cărei principal obiectiv ar trebui să fie reformarea şi sanitizarea actualului sistem politic. În acel moment votul şi alegerile libere vor deveni poarta legitimă a accesului la pârghiile puterii şi vor permite finalizarea obiectivului propus: repunerea României în drepturile unui sistem democratic modern.

Al doilea mijloc de reconstrucţie şi sanitizare presupune o restructurare a sistemului de „sus în jos“ prin decizia curajoasă a unei facţiuni „luminate“ din cadrul actualei „famiglii“ de interese de a-şi asuma rolul sanitizării în detrimentul restului grupurilor de interese. Sună a canibalism politic, dar istoria cunoaşte destule cazuri reale care au finalizat cu succes obiectivele propuse. Un proces mai scurt sub aspect temporal care ar putea acompania pentru un timp procesul ridicării nivelului culturii politice a marii mase a alegătorilor. Este un tip de tranziţie pe care l-au cunoscut chiar şi regimurile posttotalitare indiferent de natura ideologică a acestora. Un regim democratic autoritar de tipul, să spunem, al celui din Singapore (şi e doar unul dintre exemple) poate contribui serios la accelerarea procesului educaţiei civice şi morale a populaţiei şi care, în cazul României, se află într-o serioasă derivă. Cei ce se vor opune unei asemenea idei confundă, din naivitate sau ipocrizie, conceptul libertăţii personale cu anarhia definită ca „mamă a controlului discreţionar“ de către „marea famiglie“. Pentru mine, ca şi pentru alţi analişti autohtoni sau occidentali, este clar că actuala Constituţie a fost de la bun început gândită pentru a proteja influenţa grupurilor de interese ce aveau să se instaleze la pârghiile decizionale ale statului român. Sistemul actual nu are menirea, aşa cum se pretinde, să asigure un echilibru rezonabil al ramurilor puterii, ci de a asigura mai degrabă blocajul instituţional atunci când una dintre ramuri ia măsuri ce nu convin grupurilor de interese ce controlează măcar una dintre ele.

Faza critică

România este într-o fază critică în care, pentru reformarea profundă în spiritul valorilor democraţiei occidentale a sistemului actual, are nevoie de un sistem politic de tipul republicii prezidenţiale.
Cu aceasta ajungem la un sector ce exultă în prezent ca mijloc de manipulare şi dezinformare a opiniei publice: mass-media. Cu mai bine de 15 ani în urmă am afirmat profetic că invocarea libertăţii absolute în mass-media românească este un act manipulaţionist ce a avut rolul de a servi drept umbrelă psihologică în compensaţie pentru absenţa accesului la informaţii mediatice în fostul regim comunist. În realitate, mass-media postdecembristă a fost parazitată de la bun început de un complex proces diversionist având drept scop controlul percepţiei publice atât despre trecut, cât şi despre evoluţiile curente. Ele au fost totodată paravanul operaţiunilor de preluare a controlului politic, economic şi financiar de către grupurile de interese născute din fosta clasă politică a regimului comunist în deplină conivenţă cu fostul segment colaboraţionist al birocraţiei instituţiilor de stat.
Într-o fază ulterioară marcată de altfel evolutiv şi de caracterul conflictual acut al relaţiilor între nucleele principalelor grupuri de interese ce dominau deja sistemul mass-media au intrat în proces de cartelizare. O cartelizare ce a fost însoţită de epurarea jurnaliştilor care încă mai credeau că pot şi trebuie să fie fideli valorilor deontologice şi înregimentarea directă, fără perdea, cum se spune, a celor rămaşi la operaţiuni dictate direct de controlorii mass-mediei respective. Audio-vizualul a devenit în ultimii 20 de ani factorul preponderent în formarea sau, mai bine zis, deformarea sub control a percepţiei opiniei publice. Orice cercetare cu minime pretenţii ştiinţifice nu poate evita constatarea împingerii percepţiei publice generale cu preponderenţă spre zone triviale, vulgare, în detrimentul inculcării valorilor morale şi civice ce constituie în mod obiectiv fundamentul unei solide culturi politice individuale. Simpla intrare în contact direct cu alegătorii te face să constaţi efectul nefast al întărâtării manipulative la adresa unui candidat sau altul pe motive nu numai superficiale, dar pur şi simplu ilogice. Dan Badea şi alţii numesc marea masă a victimelor manipulate „bizoni“. Cred că alegerea termenului invocă spre neştiinţa multora finalul tragic al busculadei create artificial/manipulativ de către vânătorii de bizoni. Ideal ar fi ca odată „lămuriţi“, bizonii să redirecţioneze busculada pe direcţia manipulatorilor. E greu, dar nu imposibil… Până atunci nu-mi rămâne să constat decât că România se află nu numai pe mâna cui nu trebuie, dar şi la discreţia unor derbedei ce se vor cu „ştaif“. Discuţia dintre Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chirieac cu Cătălin Macovei este în acest sens de un simbolism excepţional pentru „starea de fapt“ a României actuale, cu un calificativ dur la adresa clasei politice şi a grupurilor de interese dominante.

Dr. Liviu Turcu

România derbedeilor „cu ştaif“
Curentul – vineri, 13 noiembrie 2009

Europa Liberă îmi recunoaşte statutul de fost disident anticomunist

Numele meu a apărut ieri, 13 octombrie, pentru prima oară după 22 de ani, pe o listă a foştilor disidenţi anticomunişti.

fragment din articolul apărut în Jurnalul național
fragment din articolul apărut în Jurnalul național

Este vorba despre lista publicată în suplimentul „Scânteia” al Jurnalului Naţional (vezi articolul „Cine sunt disidenţii români din arhivele Europei Libere„) şi elaborată de redactorii postului de radio Europa Liberă. Iată fragmentul respectiv:  

În viziunea redactorilor de la secţia română a Europei Libere, corespundeau definiţiei de „disident” următorii ce­tă­ţeni: P. Alexandrescu, Gabriel Andreescu, Dan Badea, F. Balint, Ferenc Barabas, Petre Mihai Băcanu, Ana Blandiana, Geo Bogza, Mihai Botez, I.C. Brătianu, T. Brişcan, Silviu Brucan, Ion Bugan, Cristian Butuşina, Liviu Cangeopol, Alexandru Călinescu, Liviu Cană, Mariana Celac-Botez, Doina Cornea, Mihai Creangă, Cs Gymesi Eva, Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Radu Enescu, Iuliu Filip, Radu Filipescu, Ion Fistioc, V. Hanu, Gheor­ghe Huţanu, Florentin Scaleţchi, Lucian Iancu, Mircea Iorgulescu, Dumitru Iuga, Leontin Iuhas, S. Kanyadi, Karoly Kiraly, Mariana Marin, Alexandru Mateescu, Dumitru Mazilu, Corneliu Mănescu, M. Mesmer, Teohar Mihadaş, Dumitru Mircescu, Aurel Dragoş Munteanu, Gheorghe Năstăsescu, Adrian Niculescu, V. Opriş, Bodor Pal, M. Pavelescu, Nelu Prodan, Vasile Paraschiv, Constantin Pârvulescu, Dan Petrescu, Andrei Pleşu, N.C. Popescu, Ion Puiu, Lucian Raicu, Nicu Stăncescu, Mihai Stănescu, N. Stoia, D. Streza, I. Suciu, Suto Andras, I. Tempfli, Sorin Toma, Laszlo Tokes, G. Tărlescu, E. Ujvarossy, P.V.M. Un­gu­reanu, Gheorghe Ursu, I. Vistea, Gheor­ghe Vasilescu.

mihai botez22

Motivul apariţiei numelui meu pe această listă, pentru că despre mine este vorba, îl constituie o scrisoare deschisă adresată, în iunie 1987, lui Mihai Botez, gest de solidaritate cu protestul său împotriva dictaturii comuniste. Scrisoarea i-am înmânat-o personal, eu fiind student, iar el matematician în cadrul aceleiaşi facultăţi. Deşi ceea ce spuneam eu atunci, destul de stângaci, pare astăzi de neînţeles pentru cei care nu au trăit acele vremuri, ele decupau un fragment de realitate.

Eram un puşti de 24 de ani, un student revoltat care refuza să se imbecilizeze alături de ceilalţi şi care se gândea la ce va zice fiul său, peste ani, în cazul în care nu va face ceva pentru a schimba în bine viitorul României. Aşa gândeam atunci şi habar nu aveam ce trebuia să fac.
Scrisoare Dan Badea_00

După citirea scrisorii (facsimil sus, avizarea documentului pentru apariţia pe post) la postul de radio Europa Liberă, de către Vlad Georgescu şi Ioana Măgură Bernard (foto jos), pe 6 decembrie 1987, a început „dansul”.

vlad georgescu si ioana magura bernard
Vlad Georgescu si Ioana Magura Bernard

 

Am fost anchetat şi supravegheat permanent vreme de doi ani de către Securitate, mi s-a declanşat atunci, pentru prima oară, poate de frică, poate de stress, un tremor al mâinilor de care nu mai aveam să scap niciodată, dar, tot atunci, am aflat ce înseamnă să fii liber. Să ai curajul să-i spui împăratului că e gol! E un sentiment care, dacă nu te ucide, te întăreşte pentru totdeauna, iar cei care l-au încercat ştiu foarte bine ce spun.

Alături de mine a fost anchetată, separat, şi soţia mea, singurul prieten care mi-a rămas alături şi nu m-a părăsit în ciuda tuturor presiunilor făcute asupra ei. Ea avea să rămână singurul meu sprijin în bătăliile care au urmat.

Revenind la „dansul” cu anchetatorul, n-am fost bătut, aproape deloc, la interogatorii. Am primit doar un pumn în ceafă, pe la spate, de mi-am auzit gâtul trosnind înainte de a cădea. Motivul a fost că i-am spus colonelului anchetator (Urucu) că nu discut cu sergenţii majori şi că am pretenţia să fiu anchetat de un ofiţer superior care a absolvit o facultate. Nu ştiam că e colonel, era civil şi avea o privire în care nu distingeam urme de inteligenţă. Mă înşelasem, iar adevăratul sergent major, un zdrahon care mă adusese şi stătea în spatele meu, s-a simţit jignit şi m-a izbit fără nici un ordin. Asta a fost tot. De atunci, nimeni nu m-a mai atins, fizic, deşi teroarea psihică a fost permanentă, până în 22 decembrie 1989.

Din perioada acelor interogatorii ştiu că se putea refuza colaborarea cu Securitatea. Cei care, după 1990, au fost dovediţi ca şi colaboratori sau informatori ai fostei Securităţi ca poliţie politică şi au invocat faptul că au fost forţaţi la colaborare, mint pentru a-şi ascunde slăbiciunea, sau lipsa de caracter. Eu unul am refuzat şi n-aveau ce să-mi mai facă.

Protestul meu de atunci, care avea să mă urmărească şi mai încolo, a fost însă aproape inutil. Am intrat ca berbecul în malaxorul unui aparat de măcinat creiere, crezând că voi schimba lumea. Un fost coleg de atunci, Răsvan Popescu (actualul şef al CNA), chiar mi-a zis, cu reproş, înainte să nu mă mai cunoască: „ce bă, crezi că schimbi tu lumea?”. Avea dreptate. N-am schimbat-o…

Primul care m-a trădat atunci, dincolo de colegii sau cunoscuţii de tipul arătat, a fost chiar Mihai Botez. Deşi discutasem cu el, de mai multe ori, şi convenisem că un protest este eficient doar dacă este făcut de români care trăiesc în România şi nu de anonimi sau de români plecaţi peste hotare, mai mult, deşi am primit asigurarea lui că va rămâne în ţară, a plecat în SUA la 2-3 luni după ce primise scrisoarea mea de protest. Fusese repartizat la un Centru de Calcul de la Tulcea, iar apoi primise viza penru Statele Unite. Aşadar, mă solidarizasem cu un laş. Evident, mi-am asumat protestul, dar tot timpul am simţit gustul amar al inutilităţii. Pentru că nimeni nu s-a mai alăturat, atunci, gestului meu.

Ulterior, în 1988, a apărut ca disident şi Mircea Dinescu, fostul scribălău de la Ştefan Gheorghiu (foto sus, notând conştiincios versurile lui Ceauşescu), dar el făcea deja parte din lotul lansat şi protejat de KGB. Cum aveam să aflu după 1990, şi Mihai Botez făcuse parte din acelaşi lot.

Culmea, anchetatorul meu (colonelul Nicolae Urucu, de la Direcţia a III-contraspionaj de la compartimentul Cercetări penale al SMB) a fost convins până la moarte că făceam parte dintr-o reţea a CIA, iar asta am aflat-o în 1994 când l-am reîntâlnit şi am discutat cu el de pe alte poziţii: eu ziarist, el pensionat, dar tremurând amândoi – eu ca urmare a stressului şi fricii din nopţile cu interogatorii, iar el de şocul reîntâlnirii uneia dintre victimele sale…Discuţia a fost însă raţională şi aşa am aflat că el avea convingerea că fac parte dintr-o reţea. Anchetatorul Urucu (nume legendat  „Mircea Ionescu”) a murit cu această convingere, falsă, deoarece cu excepţia lui Botez nu avusesem nici o altă conexiune pe linia protestului meu.

Protestul a mai fost inutil şi pentru că, deşi riscasem totul pentru viitorul fiului meu, nenăscut atunci, aveam să constat ulterior, după două decenii, că n-aveam să reuşesc să-i ofer un alt viitor decât cel pe care singur şi-l poate face. Băiatul meu are astăzi aproape 18 ani, ieri tocmai a aflat că a fost admis în comunitatea MENSA (adică a celor cu un IQ destul de ridicat), a fost olimpic la fizică şi engleză, e în ultimul an la cel mai bun liceu din Capitală, e şeful clasei, iar la anul va pleca să studieze la o Universitate din Anglia în cazul în care va prinde o bursă. Dacă ar rămâne în ţară ar ajunge şomer, ca taică-său, sau ar trebui să suporte presiunea zilnică a unei societăţi bolnave, călărite de politicieni mafioţi.

coperta Averea Presedintelui

După 1990, am încercat să schimb ceva în ţara asta şi am renunţat la postul de profesor de matematică pentru acela de ziarist.

Am scris sute de anchete, am făcut mai multe filme şi reportaje de televiziune, am fost nominalizat de trei ori la faza finală a APTR (Asociaţia Profesioniştilor din Televiziunea Română), am fost nominalizat şi am participat cu un film („Puşcărie la domiciliu”) la Festivalul Internaţional al Producţiilor Audiovizuale de la Biarritz-Franţa (foto dreapta), am scris singura carte de pe piaţă pe tema conturilor fostei securităţi (Averea Preşedintelui. Conturile Ceauşescufoto sus), iar de mai multe luni am devenit freelancer, un fel de şomer nerecunoscut ca atare.

FIPA biarritz_puscarie la domiciliu

De multe ori am fost indus în eroare şi vândut chiar de şefii mei, pentru bani sau alte avantaje. Am rămas însă jurnalist de investigaţii, chiar dacă ziarele centrale, dar şi televiziunile private au încăput pe mâna mafiei politico-financiare autohtone, poate cu două excepţii notabile: Evenimentul Zilei şi Emisiunea Naşul a lui Radu Moraru de la B1TV.

Nu m-am lăudat niciodată cu activitatea mea de disident anti-comunist, am invocat-o doar aluziv, în câteva rânduri, ca argument pentru buna mea credinţă, pusă, de tot atâtea ori, sub semnul întrebării.

banda2.JPG (2)

M-am mai justificat o dată, în urmă cu mai multe luni, atunci când fiţuica Ziua a lansat un document atribuit SRI, dar nerecunoscut de instituţia invocată, din care rezulta că aş fi fost membru al unei reţele de influenţă a CIA compusă din persoane precum Adrian Severin, Sorin Roşca Stănescu, Dan Pavel, Mihai Pacepa, Liviu Turcu, Mircea Răceanu, Radu Ioanid etc. Am amintit acolo, pe scurt, despre anchetarea mea din perioada 1987-1989.

Asta a coincis, oarecum, şi cu disponibilizarea mea de la Gardianul, ziarul aceluiaşi paravan Liviu Luca, în fapt fiind vorba despre o formulă de concediere deoarece linia ziarului era subordonată intereselor mafiei politico-financiare, concentrată pe atacul continuu împotriva lui Traian Băsescu, iar eu neputând accepta să mai scriu – pentru a-mi câştiga existenţa – împotriva convingerilor mele.

Kimura-Toshiro-Japan

Am fost lăudat, înjurat, dat în judecată, jignit, numit „securist”, „agent CIA”, „omul lui SOV”, bătut, ameninţat, disponibilizat etc. etc. Până şi pe acest blog, cu un număr redus de cititori, m-au ajuns ameninţările unora…Am trecut însă peste toate. Personal, deşi am cam obosit predicând în pustiu, n-am renunţat încă şi nu cred că voi renunţa.

Sunt un jurnalist obişnuit, care nu apare la televizor, nu are exerciţiul retoricii, nu face jocuri politice şi se străduieşte să rămână cât mai anonim posibil pentru un om dedicat presei de investigaţii.  Deocamdată m-am refugiat pe acest blog unde imi mai dau, din când în când, cu presupusul despre ceea ce ni se întâmplă. Sper că va veni o vreme în care opinia publică va exclude tonomatele din presă, iar patronii vor fi obligaţi să-i lase pe profesionişti să-şi facă meseria.

Iată, mai întâi textul Protestului meu din 1987:

DOMNULE BOTEZ

Vin la dv-stră deoarece este necesar să vin. Starea de fapt existentă înţara noastră a devenit de nesuportat. Suntem, în revolta noastră, solidari cu fiecare fibră a acestui neam de victime, de exploataţi: Poporul român. Acest popor se află azi într-un punct critic al existenţei sale: e pe cale de a fi mutilat; e vorba de conştiinţa lui hărţuită, sărăcită, deformată. Această conştiinţă este azi redusă la o singură dimensiune: a supravieţuirii necondiţionate, a supravieţuirii oricum.

Cultura, arta, literatura, ştiinţele, hrana spirituală a acestui popor a încetat de mult să mai fie o coordonată a vieţii. Totul este kitch, pentru că totul stă sub semnul nonvalorii. Spiritualitatea românească se află într-o criză teribilă, de neînchipuit.

Generaţia de schimb, de mâine, a cărei impotenţă se pregăteşte azi ca şi ieri în creşe, grădiniţe, şcoli, această generaţie va primi ca pe o moştenire criza şi o va adânci, o va amplifica.

Mergem cu paşi repezi, planificaţi spre sinucidere, spre sinuciderea spirituală, spre mutilarea naţiunii române.

E timpul să facem ceva, cât nu va fi prea târziu, pentru această naţiune, pentru copiii care-şi aşteaptă rândul la sterilizarea culturală, pentru viitorul patriei noastre.

Cauza …alienării omului şi a muncii sale, cauza nivelului inuman de scăzut al vieţii materiale şi spirituale, cauza răului –într-un cuvânt – din ţara noastră, nu este decât aceasta: Puterea. Puterea dictatorială, iată ce a generat criza materială şi spirituală în care ne aflăm.

E un adevăr incontestabil, aceasta, pentru că poate fi demonstrat, argumentat în cele mai mici amănunte, aşa încât să poată fi înţeles şi de cei mai fanatici adepţi ai regimului. În ceea ce mă priveşte, personal, sunt dispus să fac orice sacrificiu ar fi nevoie pentru ca poporul român să aibă parte de o viaţă mai bună. Pentru ca românii să fie dezrobiţi material şi spiritual, să fie liberi.

Consider că e de datoria mea ca român să mă angajez în lupta pentru dobândirea pâinii şi a libertăţii neamului meu. Şi pe mine mă priveşte starea de lucruri din ţară şi dacă eu nu fac nimic pentru a o schimba, atunci nimeni nu va face ceva pentru asta. Dacă eu, care sunt direct implicat ca obiect al acestui regim şi al politicii sale, dacă eu ca victimă conştientă mă resemnez, acceptând această condiţie fără a mă revolta, atunci nu fac altceva decât să încurajez regimul în activitatea sa destructivă.

Analizând „Dimensiunea românească a existenţei” a lui Mircea Vulcănescu, Eugen Simion sublinia: „Românul nu este aplecat spre lucrul practic, românul nu este un spirit imperativ, starea lui normală e lipsită de sentimentul gravităţii existenţei, dar din când în când, are un sentiment „kairotic”,  în el se aprinde ideea unei prefaceri bruşte şi intră sub dominaţia lui „acum ori niciodată”, după care recade în somnul marilor cicluri, redevine surâzător şi indiferent la evenimente. (E.S., Jurnal german – 85, pp 199-200).

A sosit timpul lui „acum ori niciodată”, domnule BOTEZ. Teroarea îndelungată care a apăsat asupra poporului român i-a dat acestuia o nouă dimensiune: frica. Poporul nostru nu a fost un popor fricos, ne-o spune istoria. El a devenit fricos. El a avut parte de dominaţie străină, dar a ştiut să se menţină, să se organizeze, să lupte şi să-şi capete independenţa, să realizeze Unirea, să devină singur stăpân pe destinele sale.

Iată însă că din mijlocul acestui popor s-au ridicat (trădătorii) asupritorii. Au fost poate, revoluţionari, au fost poate animaţi de idei revoluţionare, dar n-au fost consecvenţi cu ei înşişi, cu idealurile pe care le reprezentau, n-au ştiut să se ridice la  nivelul încrederii acordate de cei simpli, de cei sărmani, de cei care s-au aflat în primele linii  pe fronturile tuturor războaielor ce le-au purtat.

Reprezentanţii poporului, fii acestui popor, s-au transformat în vampirii care au supt sângele naţiunii. Toţi au început prin a fi cu poporul şi au terminat prin a trăda acest popor. Meschini, venali, inculţi,aceşti vârcolaci au invadat fotoliile puterii şi de acolo au dirijat distrugerea ţării, a culturii şi a valorilor sale. Clasa conducătoare a devenit o clasă de privilegiaţi. E o clasă nouă aceasta: nu sunt nici muncitori, nici ţărani,. Nici intelectuali. Se numesc privilegiaţi, o pătură  nouă socială, pătura superioară. Ea a perpetuat puterea şi ea o va menţine. Din mijlocul ei s-a ridicat dictatura, regimul dictatorial. Totul a fost pus de acum în slujba puterii şi sub controlul ei. A fost întărit aparatul poliţienesc intern- Securitatea;populaţia a sfârşit prin a deveni cobaiul Securităţii. Orice act de revoltă al oamenilor este reprimat cu cruzime, orice revoltă este înăbuşită. Frica s-a generalizat, a devenit o constantă a vieţii.

Frica a îngenunchiat poporul român. Frica de duşmanul din umbră, de cel care te vinde şi primeşte bani pentru asta, de iuda care a supt ca şi tine de la acelaşi sân, de victima inconştientă – căci până şi trădătorul acesta este o victimă, care adulează regimul. Trebuie găsite cât mai grabnnic soluţii prin care acest popor să-şi învingă frica, să se unească, să se scuture şi să-şi strivească lipitorile sub călcâie.

Această frică trebuie înţeleasă în primul rând, trebuie conştientizată. Adică fiecare om să înţeleagă de ce îi este frică, ce i se poate întâmpla „dacă”.

E un paradox  cum poate să-i fie frică unui om care suferă de foame, de frig, care vede în jur numai corupţie şi birocraţie, care munceşte şi nu este plătit pe măsură, care este înjosit, maltratat, umilit, care simte asupra lui ochii întrebători, nevinovaţi şi acuzatori ai copiilor înfometaţi, micşoraţi de frig, ochi pe care  nici un părinte nu ar dori să-i vadă astfel; e paradoxal cum nu-şi dau seama aceşti oameni că nu-şi pot salva copiii, dacă la ei nu se gândesc, decât ridicându+se şi luându-şi singuri – dacă altfel nu se poate – drepturile lor fundamentale. E paradoxal cum de  nu înţeleg că sunt victime şi să acţioneze în consecinţă.

Dar ce li se poate întâmpla mai rău?

Să fie bătuţi, schingiuiţi, omorâţi? Nu vor fi omorâţi pentru că nu poate fi omorât un popor întreg. Dacă nu se va găsi o cale de a se dialoga cu puterea, atunci vor fi şi victime. Doar lipsa sacrificiului face irealizabilă victoria. Deci sacrificiile sunt în firea lucrurilor, sunt necesare.

Oricum, dacă pe mine mă vor omorî, va rămâne fratele meu care să continue lupta, dacă şi pe el îl vor omorî, va continua fiul surorii mele, dacă ne vor omorî pe toţi, vor rămâne copiii care să ne răzbune, sau să ne continue spiţa. Conştiinţa celor din jur a suferit şi suferă în continuare mari transformări.

Oamenii sunt îndobitociţi, înrăiţi, sunt asmuţiţi unii împotriva altora, şi din învălmăşeala încăierării lor nici unul nu se alege cu ceva, sau dacă vreunul câştigă, atunci acel câştig e iluzoriu: o victimă nu poate câştiga nimic de la o altă victimă. Câştigul încăierării nu poati fi decât al călăului, al regimului-călău căci astfel, demolându-se una pe cealaltă, victimele uşurează munca gâdelui (călăului) care, neconştientizat ca fiind cauza încăierării, rămâne mascat, absolvit adică, aparent, de vină.

În fine, iată ce trebuie să cunoască oamenii: cauza răului. Această cauză este, după cum spuneam, Puterea Dictatorială. Şi cei care nu ştiu încă, trebuie să afle acest adevăr, pentru că mai sunt încă oameni, care îşi închipuie că Preşedintele nu ştie ce se întâmplă în ţară: nu numai că ştie, dar este şi principalul vinovat, principalul răspunzător de această situaţie.

Acest geniu – cum îi place să i se spună – al întunericului, care doar cu HITLER sau STALIN se poate compara, acest om diabolic care a ştiut să înşele aşa de uşor încrederea poporului n-a făcut în acest timp decât să-şi întărească regimul dictaturii personale şi să-şi ducă la îndeplinire cele mai extravagante idei megalomanice. În timp ce oamenii suportau cele mai inumane restricţii alimentare şi de combustibili, regimul finanţa construcţia canalului, canalizarea Dâmboviţei, construcţia Centrului Civic etc. etc.

Cultul personalităţii, împins până la paroxism, până dincolo d elimitele umanului, ne-a secătuit vocabularul de superlative, ne-a foorţat să inventăm sintagme imposibile, să spargem tiparele – altfel, atât de flexibile – gramaticale, acest cult i-a dat preşedintelui NICOLAE CEAUŞESCU convingerea că, pentru el, totul este posibil! Dar ce este imposibil când dispui de un popor de sclavi? (mă mir că nu a a vut curajul să-l ia pe GORBACIOV de guler şi să-l dea afară din Sala Palatului când acesta din urmă a început să vorbească despre om şi democraţie!).

Un om bătrân remarca odată, într-o noapte, mergând pe străzile unui orăşel din provincie: „Puţină lumină să mai fi fost şi era exact ca în timpul războiului!”. Românul găseşte timp să mai şi râdă.

„Construim socialismul cu poporul şi pentru popor”, iată ce ne spune secretarul general al PCR-ului. Cine „construim”? Noi privilegiaţii, noi partidul, noi NICOLAE CEAUŞESCU? Noi, aceştia care construim de la tribuna oficială, noi, din moment ce construim cu poporul înseamnă că suntem parte separată de acest popor, că adică, în ţară, există două tabere: NOI şi poporul. Aşa rezultă, aşa şi este: poporul de-o parte, privilegiaţii de cealaltă. Altfel ar fi fost dacă ni s-ar fi spus de la înalta tribună: Noi, poporul, construim socialismul pentru noi înşine! CU, această prepoziţie a dat totul pe faţă. Ea este bine pusă acolo, pentru că exprimă un adevăr ascuns, refulat (Freud avea ceva bun în teoria lui).

Domnule BOTEZ, iertaţi-mi această ieftină incursiune în teoria refulării, nu mi-o luaţi ca pe un act de neseriozitate, dar m-am gândit că dacă mă vor omorî după ce aceste rânduri vor vedea lumina tiparului sau vor fi citite pe calea undelor, n-ar fi rău ca românul să mai schiţeze şi un zâmbet…

Căci iată, românului i-a fost luat totul pentru a i se da în schimb – chipurile – totul. Ce a primit în schimb? Pâine pe cartelă, ulei pe cartelă, zahăr pe cartelă, benzină pe cartelă, cultură pe cartelă, dragoste pe cartelă, copii pe cartelă, viaţă pe cartelă? De ce să ne fie ruşine că suntem români? De ce suntem arătaţi cu degetul de ultimul şomer din capitalism, de întreg Occidentul? De ce suntem supranumiţi „Etiopia Europei”? Unde-i mândria nopastră de români? Unde sunt oamenii noştri de cultură, de ştiinţă, de bine? De ce pleacă oamenii din ţară şi preferă exilul, moartea, chiar, pe frontieră, vieţii din România de azi?

Unde ne este cultura? Unde ne sunt valorile? Unde ne sunt copiii şi bătrânii bolnavi şi flămânzi care n-au putut trece pragul atâtor restricţii impuse de regim?

Unde este tinereţea pe care orice om trebuie s-o aibă la 24 de ani şi care mie mi-a fost refuzată?

Cine va răspunde la aceste întrebări şi la multe altele, în faţa omului, în faţa istoriei? Şi cine va fi făcut răspunzător pentru ele?

De  ce trebuie să mori, sau să te aştepţi să fii omorât după ce rosteşti adevărul?

Sunt pentru socialism, domnule Botez, dar pentru adevăratele idei socialiste, pentru egalitatea în drepturi şi îndatoriri, pentru democraţie, pentru umanism, pentru promovarea valorilor, pentru cultură, pentru bunăstare, pentru pace. Până şi pacea, această necesară condiţie a menţinerii vieţii pe Terra, până şi aceasta a fost transformată într-o mască a regimului de la noi. Această mască ascunde dorinţa regimului de „neamestec în treburile interne”. Pentru a exista, pentru a putea tăia şi spânzura după bunul său plac în ţara noastră, regimul are nevoie de acest „neamestec”. Vrea siguranţa păcii dincolo de hotare căci dacă şi-a întărit atât de mult armătura interioară, singura cale pe unde s-ar mai putea face presiuni asupra lui, ar fi din exterior. Dar iată, între graniţe nu există deloc pace, se duce un război surd, rece, între regim şi populaţie, între călăi şi victime, între victime şi victime.

S-a ajuns în aşa hal încât foarte mulţi sunt aceia care-şi doresc o invazie a ungurilor(!) sau ruşilor (!), un ajutor de la Gorbaciov, pentru că, îşi spun ei, aceasta ar fi singura cale spre normalizarea vieţii, spre răsturnarea regimului dictatorial de la Bucureşti. E timpul ca oamenii să înţeleagă că nu va veni nimeni din afară să le rezolve problemele, că ei înşişi sunt  interesaţi şi în măsură a le rezolva.

Am pornit de la a ne vinde între noi şi am ajuns la a ne vinde altora… Ne vindem altora: omul, viaţa, liberatea sunt convertite în dolari, în mărci, şi se exportă. Statul exportă copii în schimbul a câtorva sute de dolari, statul român îşi exportă etnicii germani pe câteva mii de mărci! Cine dacă nu sclavii sunt trataţi ca o marfă? Cum de s-a putut ajunge aici?

Domnule Botez, eu nu sunt decât unul dintre cei mulţi, un reprezentant al victimelor, eu însumi sunt o victimă, un reprezentant al generaţiei de sacrificiu pe care aş dori-o a fi ultima generaţie de sacrificiu. Pe umerii notri apasă povara reconstrucţiei acestei ţări, a reparării pagubelor pricinuite de holocaustul dictatorial, iar pe umerii celor din generaţia d-voastră mai mult apasă povara răspunderii. Căci aţi fost generaţie de sacrificiu şi, iată, ne-aţi sacrificat şi pe noi. Şi aşa cum noi acuzăm generaţia d.voastră, tot aşa generaţia mea va fi acuzată de generaţia copiilor noştri în cazul în care ne va fi frică să acţionăm hic et nunc!

Trebuie să ne solidarizăm, să ne organizăm, să organizăm poporul, să-l punem în mişcare, să ne recăpătăm drepturile noastre fundamentale, căci poporul suntem noi, victimele de azi, fiecare-n parte şi toţi laolaltă. Avem nevoie de dezrobirea morală şi spirituală, avem nevoie să fim cu adevărat liberi!

Avem ceva care ne uneşte: revolta!

Pasiunea revoltei – spunea Nicoale Balotă – analizând Omul Rvoltat al lui Camus – izvorăşte dintr-un preaplin al iubirii, al nevoii de unire. Aparent negativă, revolta e profund pozitivă, căci ea revelează ceea ce la om e întotdeauna de apărat. De apărat e o valoare. Ceea ce se apără e o solidaritate. Şi, tot el, în acelaşi studiu, scria: „omul revoltat este cel care spune Nu, cel care refuzând o adeziune, nu renunţă la acţiune. Negaţiei sale îi e complementară o afirmaţie la fel de netă. Revoltatul e convins că are dreptate, ceva ce presupune încredere în propria raţiune, opunându-se unei nedreptăţi ca unui dat iraţional. Revolta implică încrederea în sensul acţiunii, în valoarea pe care o urmăreşte, ca şi afirmarea nonsensului, a nonvalorii care trebuie eliminată. În lumea revoltei omul îşi dă seama că există în el un dat cu care merită să te identifici, că orice mişcare de revoltă invocă tacit o valoare. Între solidaritate şi revoltă există o condiţionare reciprocă: solidaritatea oamenilor se întemeiază pe mişcarea de revoltă şi aceasta, la rândul ei, nu găseşte o justificare decât în această complicitate. Orice revoltă care distruge solidaritatea încetează de a fi o revoltă. Conceptul însuşi al revoltei se întemeiază pe dorinţa de a nu-şi reglementa voinţa numai pe plan individual, de a nu te mântui singur. Mă revolt, deci suntem!- declară omul revoltat”.

Despre frică nu poţi vorbi decât după ce tu însuţi ai cunoscut-o, tu însuţi ai fost hărţuit de ea. Te-ai luptat cu ea şi ai învins-o, sau dacă nu ai învins-o, ai înţeles-o cel puţin şi eşti în felul acesta pe cale de a o învinge. Când poţi spune că ţi-ai depăşit frica? Cred că numai atunci când poţi spune, pe drept cuvânt, că nu mai ai ce pierde, când după ce ai pierdut totul, după ce ai văzut că toate drumurile îţi sunt barate, că nu există nici o cale dreaptă, curată, spre a te afirma ca om, după ce te-ai convins că eşti deposedat de tot şi de toate, că eşti o victimă nevinovată, că eşti forţat să intri în hora trădătorilor împotriva voinţei tale, ei bine, după toate acestea ţâşneşte în tine revolta. Revolta împotriva nedreptăţii, împotriva adulării, a zeificării, , revolta părţii împotriva întregului intrat în putrefacţie.

În dezordinea totalizatoare se aprinde scânteia unei ordini, a unei rostuiri, a unei puneri în rost a lucrurilor, cum spune domnul Noica. După ce te-ai pus pe tine însuţi sub legea lui „nu mai am ce pierde”, după ce ai înţeles necesitatea unei ordini în haosul acesta, nu mai ai de a face cu frica pentru că, oricum, nu-ţi mai aparţii. Ai devenit un om al ideii, vei lupta de acum pentru transformarea ei din potenţă în act.

Moartea nu mai prezintă importanţă, tu eşti muritor, vei muri oricum. Ideea este cea care trebuie să trăiască. Pentru că, iată, majoritatea are nevoie de ea, căci chiar dacă fiecare om din această majoritate moare oricum  odată şi odată pentru că este muritor, asta nu înseamnă că poate să şi trăiască oricum.

Eu unul nu pot trăi oricum, nu mai pot trăi oricum. Şi sunt convins că nu numai eu.

Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a trăi, pentru a mă menţine în orizontul cinstei, al drptăţii, al omeniei. N-am pactizat până acum şi nu voi pactiza niciodată cu Puterea, cu această putere dictatorială.

Nu cred în Dumnezeu, dar respect credinţa părinţilor şi a strămoşilor mei, a neamului meu. Dacă ea, credinţa, va trebui să dispară, atunci va dispărea de la sine, nu trebuie demolate cu forţa lăcaşurile de cult pentru asta. Nu poţi intra cu buldozerul în sufletul oamenilor. Cum de n-au înţeles reprezentanţii puterii că omului, celui care trăieşte într-un crez, îi poţi lua totul, chiar şi carnea i-o poţi smulge, dar nu-i poţi lua credinţa?!

Populaţia nu trebuie văzută şi tratată ca o turmă, căci ea este alcătuită din persoane concrete, din individualităţi distincte. Omul nu trebuie tratat ca o vită socială, el nu trebuie depersonalizat într-atât încât să fie confundat cu animalele de povară şi manipulat asemeni lor. El nu trăieşte ca să muncească, ci munceşte ca să trăiască. Munca este o necesitate a supravieţuirii. Ea nu trebuie confundată cu viaţa, ea nu este şi suficientă. Există trebuinţe, necesităţi, aspiraţii nu numai de ordin material, ci şi de ordin spiritual, căci omul are şi viaţă spirituală.

Acestea sunt adevăruri elementare de care regimul nu catadicseşte să ţină cont. Pentru el, omul din popor nu are viaţă spirituală căci din politica pe care o duce nu rezultă aşa ceva. Pentru el probabil intelectul sălăşluieşte numai în vilele partidului şi este tapiţat cu lemn de trandafir.

Însuşi Kant dacă ar mai trăi ar face greva foamei în faţa ambasadei române din Berlin, dacă ar afla părerea regimului de la Bucureşti despre intelect. Chiar şi Erasmus s-ar sinucide.Îţi vine să te dai capul de toţi pereţii, să le plângi de milă celor din jur când vezi în ce hal au fost aduşi.

Auzi: savant de renume mondial la Pluguşor! Romantism revoluţionar! La cererea oamenilor muncii, duminică se lucrează! Trebuie să recuperăm munca patriotică! Cel mai iubit fiu al poporului, Întâiul erou, cel mai erou dintre eroi!  etc. etc. Se aude că începând de la anul ziua de naştere a preşedintelui Nicolae Ceauşescu va fi decretată cea mai mare sărbătoare a României! Asta ca o încununare a…

E sfârşitul lumii, domnule Botez! Ori facem ceva pentru oameni, ori dacă nu, ne călugărim! Dăm bisericii dreptate, găsim imediat explicaţia, nu ne mai batem capul cu monstruozităţi, vom spune că e voia Domnului, vom sta liniştiţi şi ne vom aştepta sfârşitul. Cale de mijloc nu există, cel puţin pentru mine. Arhimede avea  nevoie de un punct de sprijin, eu am nevoie de d.voastră, de oameni ca d.voastră, de cât mai mulţi astfel de oameni.

Trebuie să protestăm. România nu poate, nu trebuie să se sinucidă. De aceea am considerat că este necesar să vin la d.voastră, să fac cunoscute public aceste opinii, să mă declar om şi să  lupt pentru oameni. Încă nu este totul pierdut.

Mă numesc DAN BADEA şi sunt student în anul al treilea al Facultăţii de Matematică a Universităţii Bucureşti. Stau în Complexul Studenţesc Grozăveşti, strada Splaiul Independenţei nr.204, Bloc D, camera 302, am domiciliul stabil în localitatea Petreşti, comuna Coşeşti, judeţul Argeş, nr.216. Sunt român şi nemembru de partid. Am 24 de ani.

Acestea mi-au fost opiniile, acesta crezul, acesta sunt. Sufăr pentru această biată Românie şi mă voi sacrifica pentru ea. Ceea ce nu ştiu prea bine este cum să mă fac util cu adevărat acestui popor de victime. N-am încă experienţa luptei destul de bogată. De aceea am venit la d.voastră.

Dan Badea

2 iunie 1987

Bucureşti

Deşi nu are decât valoare pur istorică, prezint, mai jos, în facsimil, scrisoarea trimisă de mine postului de radio Europa Liberă şi citită chiar de ziua lui Ceauşescu (Sfântul Nicolae), pe 6 decembrie 1987.  Menţionez că textul a fost corectat şi adnotat de Vlad Georgescu, iar documentul mi-a fost pus la dispoziţie în 1991, la cererea mea, de către unul dintre redactorii acestui post de radio.

Scrisoare Dan Badea_00 Scrisoare Dan Badea_01
Scrisoare Dan Badea_1 Scrisoare Dan Badea_1_1 Scrisoare Dan Badea_2 Scrisoare Dan Badea_3 Scrisoare Dan Badea_4 Scrisoare Dan Badea_5 Scrisoare Dan Badea_6 Scrisoare Dan Badea_7 Scrisoare Dan Badea_8 Scrisoare Dan Badea_9 Scrisoare Dan Badea_10 Scrisoare Dan Badea_11 Scrisoare Dan Badea_12 Scrisoare Dan Badea_13 Scrisoare Dan Badea_14

Dan Badea

Atacat din nou de Dorin Tudoran, Liviu Turcu ripostează (Ultima parte)

Domnule Dorin Tudoran,

Ca sa nu ramin la nivelul aprecierilor generale haideti sa revedem impreuna fie si sumar ce ati postat recent pe blogul dvs. sub titlul „Tismaneanu vs. Basescu – dirlogii umilintei”. E zic eu, un exercitiu cu utilitate multipla.

Mai intii imi permit sa observ ca titlul creaza de la bun inceput anumite confuzii semnalate chiar si de unii dintre comentatorii blogului dvs. Da, marturisesc ca am avut rabdarea, cam greu pusa la incercare, dar am citit cele peste 200 de comentarii la adresa textului si am constatat din nou ceea ce remarcasem din parcurgerea comentariilor specifice mass mediei romanesti: exista si la specia blog categoria cititorilor pro X si anti X care isi dau cu presupusul indiferent de gradul de cunoastere a subiectului si carora indiferent ce argumente logice le-ai aduce e un efort inutil intrucit ramin pe pozitiile inculcate de „centrul ideologic coordonator” precum stinca Gibraltarului. O alta categorie este a celor care nu intra in celelalte doua dar se impart in subcategoria oamenilor de buna credinta informati si neinformati si care simt nevoia sa-si exprime opiniile in spiritul libertatii de exprimare dobindite dupa atita amar de vreme. E un fel de terapeutica recuperatorie. In sfirsit, mai exista o categorie total aparte si anume a celor care folosesc spatiul comentariilor pentru a se pronunta pe subiecte ce-i intereseaza dar care nu au absolut nici o legatura cu subiectul postarii. Batalia cea mai apriga se duce evident intre taberele pro si contra iar nivelul argumentatiei ma face inca o data sa conchid ca implementarea democratiei reale in societatea romaneasca va fi un proces extrem de dureros si indelungat. Vorbeam asadar de confuzia creata de insusi titlul ales: el lasa sa se inteleaga prin particula vs. (versus) ca ar fi vorba de o contrapunere de pozititii intre V. Tismaneanu si presedintele T. Basescu. Ca nu e vorba de asa ceva cititorul educat stie deja sau intelege din parcurgerea textului. Ziceti dvs. in deschiderea materialului
precum la o partida de sah simultan cu aprinderea luminii verzi pentru pornirea roller-coaster-lui intelectual mentionat mai sus, pe un ton imperativ: „NU Vladimir Tismaneanu este marea problema a Romaniei„. Dixit. Chiar asa dle Dorin Tudoran? Aveti chiar sentimentul, ca observator obiectiv al evolutiei politice din Romania ca tara a intrat la ananghie datorita unei imaginare perceptii privindu-i pe cei doi? Sau e doar o „deschidere” manipulativa menita sa-l aseze pe V. Tismaneanu ab-initio pe piedestalul cel mai inalt in ierarhia ordinii valorice romanesti spre multumirea/anestezierea insatiabilei sale sete de a fi oriunde si oricind adulat ? Eu daca as fi un simplu cetatean si as fi citit materialul v-as fi scris imediat: dle Tudoran nu fiti ingrijorat de loc la acest capitol, noi romanii avem alte necazuri si inca mari de tot fie si daca amintesc criza economica. Dupa aceasta introducere declansati sarja intii de cavalerie: „…marea problema a Romaniei este Traian Basescu”.

Tudoran ofera varianta de exit pentru Tismaneanu

Apoi aplicati un aparent impecabil silogism. Prima premiza, citez: „Dl Tismaneanu se bucura in acest moment de increderea Presedintelui…”; a doua premisa:oamenii sint deceptionati de prestatia din primul mandat” si deci il urasc mai mult sau mai putin pe presedinte; concluzia irefutabila: V. Tismaneanu e urit si atacat in prezent pe nedrept pentru ca este identificat cu persoana presedintelui T. Basescu. Actul intii de serviciu manipulativ indeplinit! V. Tismaneanu este asadar victima involuntara a relatiei sale apropiate cu presedintele T.Basescu. Iar pentru cei care banuiti ca s-ar putea sa nu va accepte prea usor silogismul simtiti nevoia unei augmentatii laudatorii gratuite suplimentare dar cu tinta precisa dupa cum urmeaza: „Pentru unii imaginea analistului obiectiv (sic) s-a topit si a fost uzurpata de imaginea agentului electoral”. Si mai adaugati filozofic spre luminarea celor care fiind mai grei de cap nu au inteles cum e cu „obiectivitatea marelui analist” perceput pentru moment pe post de agent electoral: „Analiza obiectiva (sic) poate parea plicticoasa unora; propaganda electorala este iritanta mai pentru toti”. Adinc. Chiar pentru toti? Inclusiv sustinatorii presedintelui T.Basescu? Sau poate pentru majoritea intelectualilor mai putin cei din grupul de interese politice din care face parte V.T? In plus, in acest context cele doua asocieri pe care intr-un fel le contrapuneti au tot atita legatura cit cele din celebra conversatie purtata intre faimosul matematician Grigore Moisil cu un june hitru ce a vrut sa-l puna in incurcatura intrebindu-l public: ‘domnule profesor care este legatura intre metru si parametru?’ La care profesorul a raspuns zimbind: ‘tinere intre metru si parametru este cam tot atita legatura cit este intre stass si parastas……..’.

„Buletin de Cotroceni”

Intrucit parcurgerea per paragraf desi este foarte interesanta si relevanta depaseste spatiul blogosferic prezent voi selecta pentru logica discursului momentele mai importante in care observatorii imaginarului roller-coaster intelectual traiesc momentele cheie ale pasagerilor la schimbarea brusca de directie asociate firesc cu binecunoscutele exclamatii de rigoare. Ziceti deci in continuare:

– si dusmanii dlui T. Basescu si ai dlui V.Tismaneanu (observati in continuare elementul cheie al asocierii) „savirsesc” erori ce le auto submineaza propriile interese; la primul caz tragind in V.T. ii dau ragaz lui T.B; la al doilea caz „sporesc sansele agresatului de a deveni o victima inocenta”. Ce oroare Doamne si cum vor mai sari cu mic si mare romanii de la opinca la vladica sa corecteze aceasta nedreptate…si ca sa fie si mai limpede acest lucru afirmati imperativ: „Nici un om de buna credinta nu poate saluta asemenea executii josnice”. Ca sa fie clar pentru toata lumea: nu numai ca cei care l-au atacat pe V.T. (unde cind si cum nu stim din simpla parcurgere a textului) sint niste netrebnici dar daca cei 21 de milioane romani nu iau atitudinea specificata mai sus atunci conform unui simplu rationament cei ce nu vor lua atitudine numai ca nu sint oameni de buna credinta dar si complici la „executia josnica” a lui V.T. Tare. Dur. Asta nu va impiedica in acelasi pasaj – ca de pe virful maxim al loialitatii de grup atins de roller costerul nostru intelectual sa porniti senin la vale dindu-i o „copita zdravana” (expresie folosita cu predilectie in cercurile literare) afirmind sententios „si sunt putini cei atita iute de picior ca dl. Tismaneanu cind este vorba de a se declara victime”. Ca sa fie si mai limpede le mai reamintiti, citez din nou „celor ce-l urasc visceral pe V.T” ca in afara faptului ca isi bat singuri cuie in talpa subminindu-si atingerea propriilor obiective strategice (si atunci la ce bun tot recursul, dle Tudoran?), „Cei ce practica aceasta gherila anti-Basescu via anti-Tismaneanu nu pot cistiga partida”. De ce? Pentru ca cei doi, citez din nou: „sint oameni cu un talent extraordinar la a folosi oameni. Pina cind unul din cei doi (din nou a se remarca sensul matematic al egalitatii) nu se va satura de cit l-a folost pe celalalt, un Basescu vs. Tismaneanu este exclus. Mai mult, la ce-ar fi bun, daca respectul si colaborarea intre cei doi pot determina pasi de care societatea romaneasca are nevoie ca de aer?”

Grupul piramidal de interese nocive al noilor comisari ideologici

Acesta este pasajul care, dle Tudoran, a declansat cel de al treilea motiv de a va trimite aceasta scrisoare. El pune in discutie una dintre cele mai dureroase probleme ale societatii romanesti: responsabilitatea intelectualitatii romanesti pentru esecul reconcilierii nationale ca urmare a unei pasivitati incredibile fata de confiscarea de catre un grupuscul de interese pur private, prin monopolizare, a centrului decizional in problematica ideologica din sistemul politic romanesc. Cu consecinte nefaste in primul rind pentru procesul de modernizare al tarii. Nu vreau sa fiu gresit inteles. Sunt constient ca ar fi o eroare sa blamez in corpore pe tot cei angajati, foarte multi, cu cele mai bune intentii in activitatile ce intra sub umbrela mai larga a societatii civile. Absenta insa a unui curent de opinie care sa reactioneze ferm la monopolul abuziv al grupului de interese din care facteti parte este deprimanta.

Un grup de intelectuali si pseudo-intelectuali reuniti de un oportunism rarisim si un trecut ideologic si cultural extrem de similar s-a insinuat in cel mai pur stil machiavelic in structurile institutionale romanesti ce au un rol educational profund pentru generatiile care nu au cunoscut la nivelul propriei experiente fostul regim comunist. Organizati piramidal dupa reguli intilnite doar in cadrul regimurilor totalitare noii comisari ideologici incearca sa rescrie zi de zi si ceas de ceas istoria politica a Romaniei in deplina complicitate cu factorii politici corupti care ii finanteaza din bani publici (CNSAS, Institutul Cultural Roman, Centrele culturale din strainatate, ministerul culturii dar si alte institutii sponsorizate de stat) sau surse private (politrucii infiltrati in mass media). Factorii politici mentionati ii folosesc la rindul lor ca vitrina ideologica in raporturile cu societatile democratice occidentale si grilele evaluative utilizate de acestea. Un quid-pro-quo dupa modelul o mina spala pe alta in cel cel pur stil mafiot. Daca totul s-ar fi redus doar satisfacerea setei de vizibilitate publica si parazitarea desantata temporara a bugetului public ar fi fost cum ar fi fost, ca de, traim in Romania,nu? Dar grupul acesta care s-a erijat fraudulos in postura de Gini pentru noua constiinta politica si morala a Romaniei a desacralizat in realitate rind pe rind si sistematic procese moral politice esentiale pentru iesirea tarii din marasmul ideologic mostenit.

Masluirea prezentului, trecutului si viitorului

Tocmiti ca la tirgul de vite de samsari cu resurse financiare obtinute prin mijloace ilegale pe care pina si un copil de pe strada le cunoaste, noii comisari si mandarini ideologici au masluit rind pe rind finalizarea unor obiective cu adinca semnificatie in constiinta ceteanului de rind precum epurarea clasei politice de fostii colaborationisti (a se citi din nou monopolul triajului selectiv la CNSAS) si condamnarea la rece in termeni credibili si obiectivi a comunismului ca specie de regim politic. Sint doua teme care m-au preocupat in mod deosebit luind de altfel si pozitie publica. Restul oamenilor de bine, adica a intelectualilor seriosi au preferat sa se retraga de pe scena confruntarii unii fiind intimidati la scena deschisa altii de sila si lehamite.

Pe acest „teren” m-am intersectat si confruntat de pe pozitii de idei cu grupul vostru de interese si mai ales cu prietenul tau „Volo”. Oportunismul, veleitarismul, duplicitatea, labilitatea morala si obsesia megalomanica de a deveni noul Jdanov al Romaniei sau macar un Leonte Rautu al ingineriei socio-psihologice romanesti simultan cu pozitia de impiegat de miscare al relatiilor romano-americane le cunosc de mult.

Scrisoarea catre Ion Ratiu

Cu toate acestea, poate paradoxal pentru unii eu nu am abordat subiectul in mass media decit de doua ori in 20 de ani. Nu s-ar spune ca am facut-o prea des. Prima interventie am facut-o printr-o scrisoare adresata public dlui Ratiu care recent finantase instituirea unei catedre de istorie si civilizatie romaneasca la prestigioasa Georgetown University. Atunci mi-am exprimat opinia ca dl. V. Tismaneanu nu indeplineste nici pe departe conditiile impuse de specialitatatea de profil pentru a ocupa o pozitie demna de eruditia unui Nicolae Iorga sau Vasile Pirvan. Mi se pare si azi aberant ca o atare pozitie cheie in perceptia culturii si civilizatiei romanesti pe un spatiu geografic atit de important precum Statele Unite sa fie incredintata altcuiva decit unei personalitati cu recunoastere internationala in domeniul respectiv. Am atras de asemenea atentia la momentul respectiv despre aranjamentele de culise incorecte ce se faceau de catre candidat pentru a-si vedea scopul dus la bun sfirsit. Nu am fost singurul care si-a exprima opozitia in mod public si am si azi credinta ca nu am fost factorul decisiv in decizia colectiva luata la Georgetown University de a oferi postul unui alt candidat universitar. Azi, imi zic, mai in gluma sau mai in serios bine ca V. Tismaneanu nu l-a plasat in acea pozitie pe prietenul sau apropiat Sorin Antohi sau pe Mihnea Berindei. „Popularitea” de care se bucura in mass media romaneasca cei doi prieteni apropiati ai dlui V. Tismaneanu ma scuteste de a intra in detalii.

Fata in fata cu Traian Basescu

A doua oara, interventia mea s-a produs mult mai tirziu cind se discuta deja public numirea sa ca sef al Comisiei prezidentiale pentru studierea comunismului. Nu trebuie sa fii mare expert ca sa intelegi ca abordarea in maniera credibila a unei teme atit de importante pentru trecutul dar si viitorul Romaniei trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii minimale:

– sa aiba sprijinul neconditionat al clasei politice si a ocupantilor principalelor ramuri ale puterii de stat; deci sa existe vointa politica pentru succesul unui asemenea proiect;
– elaborarea Raportului sa fie incredintata unei structuri (in cazul discutat unei Comisii) din care sa faca parte doua categorii de oameni: personalitati cu o reputatie profesionala si morala impecabila care se bucura de respectul marii majoritati a populatiei; cetateni, care prin experienta nemijlocita in raport cu fostul regim politic reprezinta in mod echilibrat dincolo de orice dubiu la nivelul perceptiei publice un punct evaluativ de referinta obiectiv; evident ca in orice alta structura similara, comisiei urmind a-i fi augmentata un aparat tehnic de prelucrare a informatiilor;
– evaluarile si recomandarile Comisiei sa fie elaborate intr-o maniera care sa aiba efecte practice nemijlocite in viata publica, inclusiv de ordin legislativ;
Nici una dintre aceste conditii nu aveau cum sa fie indeplinite din start numindu-l pe V. Tismaneanu la sefia acesteia indiferent cit de prezidentiala s-a dorit a fi aceasta decizie.

Basescu incoltit de grupurile de interese politico-economice

Si acum e momentul sa lamurim citeva lucruri cu privire la geneza deciziei presedintelui T. Basescu. O decizie luat in circumstante speciale dictata de raportul de forte pe scena politica romaneasca. In acel moment presedintele T. Basescu intrase deja in conflict acut cu principalele grupuri de interese politice, economice si financiare ce dominau copios Romania post-decembrie 1989. Baza sa de sustinere la categoria acestor grupuri desi semnificativa nu puteau egala puterea si influenta celor dintii. Principala baza de sprijin raminea o parte insemnata a opiniei publice care a si facut posibila alegerea sa in fruntea tarii. Ca in orice sistem politic factorii politici au nevoie si de sprijinul intelectualitatii sau ma rog a partii celei mai vizibile in spatiul public. Tributar ca mai toti politicenii romani ideii ca vectorul extern occidental este una din cheile asigurarii succesului si sprijinului regimului respectiv presedintele T. Basescu a acceptat o alianta ad-hoc cu gruparea zgomotoasa a celor ce s-au erijat in promotorii de virf a valorilor democratice liberale, recte grupul de interese ce face obiectul prezentei discutii. In schimbul activismului deschis pro-TB (ca profesionisti ai propagandei politice) presedintele le-a dat la schimb pozitiile de conducere solicitate in institutiile mentionate anterior. Grupul respectiv avea sa puna mina pe pirghiile institutionale la care au rivnit de ani de zile prilej de a-si instala si largi sub aspect organizatoric reteaua. Un obiectiv strategic neatins nici macar in perioada administratiei Constantinescu, primul presedinte adus la putere avind ca forta motrice organizatiile societatii civile.
Cind am citit afirmatia ca V. Tismaneanu se bucura de increderea presedintelui T. Basescu m-a bufnit instantaneu un ris homeric.

Nefastul Plesu

Personajul a fost introdus pe usa din spate a scenei politice de catre dl.Plesu si alti intelectuali cu staif ai regimurilor post-decembrie 1989. Ideea dlui. presedinte de a institui Comisia prezidentiala si a o da pe mina prietenului dvs. a avut un singur scop: de a capitaliza politic masiv pe plan intern si mai ales extern pe un subiect atit de delicat. Un subiect care atirna greu in traista politicii externe romanesti si nu putea fi scos cu nici un chip de pe agenda internationala. Nu voi merge pina acolo incit sa afirm ca in mod intentionat cunoscind foarte bine situatia raporturilor de forte din Romania presedintele T. Basescu prin nominalizare a compromis intentionat intregul proiect la capitolul credibilitate. Ce insa a devenit extrem de vizibil dupa prezentarea de catre el insusi a unei extrem de sumare formule a Raportului final in parlament este totala lipsa de apetit pentru a forta aplicarea in practica a recomandarilor menite sa aiba forta legislativa.

Presedintele T. Basescu avea sa fie supus pe drept ulterior si unui tir mass media nu numai din partea celor interesati la modul personal (membrii fostei nomenclaturi) sa boicoteze Raportul dar si a celor care prin definitie ar fi trebuit sa fie in tabara sustinatorilor acestui Proiect (militantii anti-comunisti, victimele fostului regim, conducerea Bisericii Ortodoxe, etc.). Inclin sa cred ca presedintele a tras invataturile din greseala savirsita si unde cum se spune planul de acasa nu s-a potrivit cu cel din tirg. Cit despre anti-comunismul feroce in plan ideologic al presedintelui, invit pe toata lumea sa-i reciteasca declaratiile publice. Nu este un sustinator al comunismului dar nici un militant al anti-comunismului. E un om cu orientari politice absolut pragmatice. Ultima greseala ar fi sa-l considerati dle Tudoran pe presedintele T. Basescu un naiv in evaluarea lui V. Tismaneanu. Chestia cu increderea reciproca e o gluma si inca nu una de buna calitate.

Presedintele T. Basescu stia foarte bine caracterul traseist politico-ideologic al prietenului dvs. care ca sa va folosesc expresia „crosetase” deja in cel mai pur stil mercenar pe rind „loialitati’ succesive fata de Nicolae Ceausescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu si acum venise rindul lui. Si era sa uit, V. Tismaneanu a mai fost la inceputul anilor 90, e drept putin mai discret din cauza circumstantelor politice si …monarhist!, participind ca balon de incercare la lansarea campaniei cunoscute de reintoarcere in tara a fostului monarh.

Hopa-marxisto-comunisto-leninisto-ceausisto-social-iliescian-liberalo-tapo-popularo-neoconservator de stramba-dreapta

In plus, acceptarea tezei atit de vehiculata cu aplomb de cercul prietenilor dvs. ca orice intelectual are dreptul sa-si corecteze la un moment dat in viata optiunile politico-ideologice intimpina in cazul prietenului dvs. o mare problema: mai intii a fost marxist si comunist infocat; apoi a trecut la social democratie cind l-a cultivat de dl. Ion Iliescu; apoi s-a reciclat la un fel de liberalism cind s-a aciuat pe linga presedintele Emil Constantinescu (si pe care acum il critica in termeni foarte aspri ca sa nu folosesc un alt termen); in sfirsit acum de cind este in colegiul Institutului infiintat de PD-L, adica partidul presedintelui T. Basescu care a sarit scurt de la Internationala Socialista la Miscarea populista (PPE in parlamentul european) este evident un …adept al dreptei doctrinare conservator populiste! Prietenul dvs. pare a fi un perfect Hopa Mitica in breasla convertitilor ideologic care schimba atasamentul doctrinar mai ceva decit copii cuminti batistele…
Ce mai urmeaza? Raspunsul este foarte simplu: depinde de culoarea politica a celui ce va veni in viitor la cirma puterii.

Profesorii de minciuni

Revenind la oile noastre cum se spune, drept urmare, intreagul proiect antamat sub umbrela Cotroceniului s-a transformat de la bun inceput intr-o susanea din care seful Comisiei, adica prietenul dvs., sub privirile ingaduitoare ale presedintelui T. Basescu si-a construit o platforma de vis pentru lansarea unei campanii publice fara precedent in favoarea cultivarii sistematice a propriei imagini publice. Tinta: V.Tismaneanu pe post de salvator al constiintei politice a neamului romanesc. In orgoliul sau nemasurat dar si de teama unor competitori profesionali autentici V. Tismaneanu a numit in Comisie oameni care nu ar fi indeplinit in cazul unei selectii corecte nici macar baremul de a lucra in aparatul tehnic al acesteia. Oameni cu o experienta profesionala insuficienta in raport cu obiectivul Comisiei dar care in calitate de prieteni si dependenti ai sefului Comisiei reprezentau garantia ca nu-i vor da dureri de cap la actul final al impartirii „meritelor” publice. Nimeni nu a protestat fie si din orgoliu profesional minimal de ce Comisia prezidentiala s-a transformat peste noapte exclusiv in Comisia Tismaneanu. (Si nu.. Ierunca- Lovinescu, din respect pentru „marii inaintasi”- nota mea, VR :). In aceste conditii esecul politic al actiunii a fost garantat de la bun inceput spre satisfactia „fostilor” care pentru moment chiar isi vazusera amenintate sinecurele izvorite din apartenenta la „noua clasa politica” in fapt in majoritatea ei componenta de baza a vechii nomenclaturi care si-a lipit singura, prin reciclare, peste noapte, noua eticheta ideologica.

Metoda „suveica-retur”

Analiza ar fi insa incompleta daca nu as aduce la masa discutiei si citeva lucruri despre tehnica „originala” folosita de V. Tismaneanu pentru a crea precum in studiourile hollywoodiene imaginea morganatica a unui om cheie in evolutia relatiilor romano-americane de dupa 1989. Morisca creata a lucrat citva ani buni pe ambele maluri ale Atlanticului dar a ramas lucrativa dupa 1996-1997 doar pe malurile Dimbovitei. Totul a inceput cu ideea ingenioasa de a intra in contact cu conducerea FSN, respectiv dl. Ion Iliescu sub pretextul unui interviu pentru o revista cu profil politic americana. Drept urmare a solicitat redactiei o delegatie scrisa care sa-i permita intrarea la cabinetul dlui Ion Iliescu. Cum evenimentele din Romania se aflau din plin in atentia mass mediei dar si a cancelariilor occidentale conducerea redactiei i-a dat delegatia. Evident ca atunci cind V. Tismaneanu a anunat partea romana ca a venit sa ia un interviu sefului FSN pentru mass media americana usile i s-au deschis automat. Prietenul dvs. nu a scapat desigur ocazia de a vorbi despre relatiile si intrarile sale speciale in culisele politice americane, respectiv Departamentul de Stat si Congresul SUA. Reflexele pavloviene ale factorilor politici din Romania au functionat perfect. Pasul intii al moristi deci a fost un succes.

CIA a oprit morisca: deces profesional si academic definitiv

La reintoarcere, dupa inminarea interviului sau ma rog a ceea ce a reprezentat discutia de rigoare V. Tismaneanu a oferit celor din Departmanetul de Stat, respectiv celui ce raspundea de desk-ul Romania dar si celui din sectorul de resort din cadrul directiei de cercetare si intelligence, informatii evaluative obtinute cum se spune la prima mina despre situatia din tara. Suveica retur. Situatia apoi avea sa devina un mecanism repetitiv: in Romania prietenul dvs. juca precum in cazul cacialmalei la jocul de poker, cartea unui vector american important ce nu poate fi minimalizat sau neluat in seama; in Statele Unite juca rolul marelui expert in probleme romanesti si sursa de informatii credibile prin contactele directe avute la nivelul liderilor politici romani. In Statele Unite morisca s-a oprit insa curind, la data mentionata mai sus, in momentul in care „expertul” V.Tismaneanu s-a discreditat definitiv la Departamentul de Stat prin furnizarea de informatii si evaluari total eronate despre situatia politica din Romania. Deces profesional si academic definitiv. Factorii politici seriosi din Romania aveau sa constate cit de curind la rindul lor ca pretentia lui V. Tismaneanu de a fi un factotum al relatiilor romano-americane este absolut imaginara. Si ca de fapt, numai doi americani de origine romana au jucat in limitele rationale de functionare ale aparatului guvernamental american un asemenea rol important.

Nici in plan academic, ca expert in problematica comunismului romanesc prietenul dvs. nu a obtinut in mod real recunoasterea cercurilor academice americane traditional implicate in studierea problemelor romanesti. Pentru ultima sa carte caracterizarea a venit in mod necrutator: „abordarea nu intruneste conditiile de rigurozitate documentara pe baza studiului materialelor de arhiva pentru a fi calificata ca stiintifica”. Ma refer desigur la istoria politica a PCR. O opinie neinstituionala dar venita nu din gura oricui. Declaratiile favorabile ale altor academici pe care V.Tismaneanu ii citeaza ad nauseam se va observa ca sint de serviciu, cei in cauza facind parte din cercul sau de prieteni sau aliati ocazionali.

Atacul pe sub birou

In sfirsit, dar nu in cele din urma, sa va mai reamintesc un incident extrem de semnificativ nu numai pentru caracterul prietenului dvs. dar si a modului de operare cind se izbeste de ceea ce nu-i convine. Intre cei care in mod public s-au exprimat critic la adresa persoanei sale ca sef al Comisiei precum si a continutului Raportului final s-a numarat la un moment dat si specialistul care a ocupat un timp si postul de sef al biroului Romania din cadrul CIA. Cercetator stiintific de meserie si bun cunoscator al realitatilor romanesti si-a permis sa faca o analiza serioasa a limitelor si neajunsurilor Raportului final in nume propriu, de pe pozitii intelectuale, citind deopotriva si alte observatii critice facute de cercetatori cu reputatie ca Michael Shafir sau analisti ca Ciprian Siulea si altii. Ca represalii, prietenul dvs. a organizat o ambuscada ce nu poate trezi decit dezgustul si dispretul oricarui om de buna credinta. Prin intermediul unei conectii politice personale (ticalosia ca si prostia sint universale deci nu se opreste la granitele Romaniei) a plasat in mod mascat sub o forma diabolica la institutia amintita ideea ca unul din functionarii acesteia atacind Raportul Tismaneanu, ca raport insusit de insusi presedintele Romaniei creeaza impresia ca Statele Unite dezavueaza cvasi-oficial insasi ideea „revolutionara” de condamnare a comunismului in aceasta tara. Ce mai incolo – incoace, eveniment grav, ce poate crea confuzii nedorite in intelegerea politicii americane fata de Romania. Sa mai precizez ca asa cum bine stiti, functionarilor publici americani nu li se permite sa exprime pozitii in probleme ce ar putea crea confuzii la adresa intelegerii pozitiei oficiale a Washington-lui. Iar cind o fac trebuie sa obtina aprobare prealabila. Dar analistul desk-lui pe Romania din cadrul CIA isi exprimase pozitia in chestiune ca intelectual – si nu ca functionar al serviciului de informatii – pe blogul sau personal, de unde dl. Roncea l-a preluat, cu acordul acestuia, in cotidianul „Ziua”. Nimeni nu poate controla astfel de preluari in ziua de azi. Cert este ca prietenul „Volo” a cerut nici mai mult nici mai putin decit capul analistului CIA publicat de Roncea in „Ziua”, in virtutea „crimei” comise, deci sa fie dat afara. Ceea ce desigur nu s-a intimplat citusi de putin, luind doar o sapuneala pentru a fi avut proasta inspiratie de a-si exercita dreptul unui demers critic intelectual la adresa a ceea ce a considerat ca este o productie chioara si schioapa. De retinut insa pentru toata lumea cam cum isi regleaza V. Tismaneanu conturile cu colegii sai din mediul academic fie aici in Statele Unite fie in Romania unde are la dispozitie o haita intreaga de gonasi. Si evident nu numai din mediul academic…

Noua meserie din nomenclatorul Cotrocenilor: analist sinecurist pe viata

Cum proiectul cu Raportul a cam intrat in uitare in absenta obiectului muncii ce il poate mentine in atentia agorei, dl.Tismaneanu in prezent desfasoara intens o noua susanea via prietenul sau Iliesiu. Acesta din urma trimbiteaza pe toate canalele publice posibile alaturi de alte „voci independente” evident (a se citi acoliti si aliati ai lui V.T.) despre necesitatea infiintarii unei Comisii prezidentiale care sa se ocupe de anchetarea evenimentelor din decembrie 1989 si apoi a celebrelor mineriade. Prietenul dvs. „Volo” ar fi stat el ca si altii ceva mai prudent pe bara spectatorilor la conflictul pro si anti T. Basescu daca nu ar fi socotit ca intrind in arena, asa cum spuneti pe post de agent electoral, nu ar fi mizat prin aceasta miscare sa faca o investitie care dupa potentiala victorie a candidatului sustinut ii va aduce sefia mult doritei noii Comisii prezidentiale.

Pamfletarul de serviciu al unei galerii in picaj

Ar mai fi inca multe, multe lucruri de spus la acest capitol dar deja cred ca am pus greu la incercare puterea de lecturare a cititorilor.
Am sa inchei dle Tudoran cu un citat cu care am fost si sint si azi absolut de acord: „Cum stau prost cu timpul,” zice autorul, „mi-ar fi fost mai usor sa va raspund dvs. si colaboratorilor dvs. cu un pamflet. Dar pamfletele nu rezolva mai niciodata nimic. Ele fac doar deliciul galeriei si cam atit…”
Cine este autorul? Dvs., adica Dorin Tudoran si este un extras din „scrisoarea deschisa” adresata parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa (sa-i fie tarina usoara!) prin intermediul revistei „Lumea Libera” nr. 156 din 28 septembrie 1991 (click foto dreapta jos). Subiectul? O polemica aprinsa despre cine are dreptul sa preia conducerea sectiei canadiano-americane a Aliantei Civice.
Si atunci cum ramine cu practicarea continua de catre dvs. a stilului pamfletar la adresa cercului dvs. de prieteni din nucleul „civic” si inclusiv la adresa lui V. Tismaneanu precum ultimul postat pe blogul dvs.? Doar pentru deliciul galeriei ?

Numai bine,
Liviu Turcu

P.S. : Dupa publicarea primei parti a interventiei mele desi ati declarat ca veti astepta mai intii sa cititi intregul text nu v-ati putut abtine facind urmatorul comentariu: ” Nu stiu la ce Institut si neintelegeri financiare te referi. In anii aceia existau multe initiative „pro-Romania”. Existau si cereri de finantare, evident.
Unele proiecte au parut finantatorilor mai convingatoare, altele au parut mai putin convingatoare. Ca se pot insela si finantatorii – adevarat. Cererea de finantare la care am participat (sub egida FPRI) a fost aprobata de National Endowment for Democracy. Asa a aparut revista Agora intre 1987 si 1993. Gandindu-ma la aceasta realitate – pe care cred ca e greu sa o „demantelezi” – ma intreb ce vrei sa spui cu „dispretul autoritatilor autohtone”?”

Mazilirea si umilirea „d-lui” Parinte Gheorghe Calciu, dupa 21 ani de temnita comunista

Dle Tudoran,

Referinta mea in partea I-a nu are nici o legatura cu cele mentionate de dvs., adica proiectul Agora s.a.m.d.
Eu am facut trimitere la „Institutul pentru Credinta si Libertate” (Faith and Liberty Institute) fondat de parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa si Victor Gaetan. In calitate de co-presedinti primul miza pe calitatea publica recunoscuta de dizident politic iar cel de al doilea pe cea de expert, bun cunoscator al culiselor politice americane in calitatea de fost asistent al speaker-lui Camerei Reprezentantilor, Tip O’Neil.
Institutul a fost creat exact in contextul descris mai sus cind administratia Reagan a creat National Endowment for Democracy ca centru coordnator si de finantare a activitatilor menite sa incurajeze fortele capabile sa determine democratizarea in societatilor comuniste. Din Colegiul de conducere al Institutului au facut parte importante personalitati americane de orientare politica conservatoare care erau familiarizate cu tematica romaneasca. Potrivit declaratiei lui Victor Gaetan (dar confirmata mie si de parintele Calciu mai tirziu) in vara anului 1986 Carl Gershman, presedintele N.E.D, l-a invitat pe Victor Gaetan sa se intilneasca la Philadelphia cu Michael Radu si V. Tismaneanu pentru a discuta o posibila aliniere de forte sub egida Institutului. Cu ocazia discutiei V. Tismaneanu a propus ca cei doi co-presedinti sa accepte includerea in Colegiul de conducere al Institutului a propriei persoane, a lui Radu Michael, plus a dvs. dle Tudoran urmind sa fie apoi „imbunatatita” componenta acestuia si cu alte participari ce vor fi precizate ulterior. Dl.Victor Gaetan afirma ca V.Tismaneanu ar fi adus drept argument suprem in favoare schimbarilor solicitate citez ” ar fi mult mai relevanta participarea mea (V.T.), a lui Radu (Michael) si Dorin Tudoran, ca elemente cunoscute in Romania si cu audienta in bordul N.E.D.,(referinta la distribuirea de fonduri de sustinere) decit a unui preot, cu multe bube in cap si a unui „extremist” fost ambasador fie el si american la Bucuresti (referinta este la ambasadorul David Funderburk), etc.”.
Ca totul a ramas o vreme in coada de peste cum se spune dupa care a urmat ruptura datorita refuzului ferm al celor doi co-presedinti de a da curs propunerilor este o alta poveste. Cert ramine faptul ca in urma incriminarilor reciproce pe culoarele mecanismului politic american rezultatul a fost discreditarea pe ansamblu a ambelor parti. De aici formularea mea cu „dispretul” si dezamagirea autoritatilor mentionate de arbitra la infinit acest conflict. Pierdere clara pentru Romania. 

PS: Polemica dintre Liviu Turcu şi Dorin Tudoran are un singur, mare, defect: s-a declanşat în plină campanie electorală, ceea ce nu poate genera decât suspiciuni cui privire la sinceritatea luărilor de poziţie. Nenorocirea face ca Vladimir Tismăneanu, subiectul central al harţei, să fie un susţinător al preşedintelui Traian Băsescu şi, tocmai de aceea, victima unor atacuri suburbane din partea lui Cornel Nistorescu, unul dintre tonomatele aruncate în joc de mafia politico-financiară care doreşte capul lui Băsescu. Deşi argumentaţia logică, rece, tăioasă şi aproape chirurgicală a lui Liviu Turcu pare credibilă, ea nu justifică decât un punct de vedere exprimat de un grupuscul de interese aflat în conflict deschis cu grupul Tismăneanu (Dan Badea)

Răspunsul lui Dorin Tudoran la scrisoarea lui Liviu Turcu: CEAŢA CE VINE DIN SPION (Dorin Tudoran)

Dorin Tudoran i-a răspuns astăzi punctual, pe blogul său, lui Liviu Turcu, după ce acesta din urmă i-a adresat o lungă scrisoare deschisă, postată pe blogul lui Victor Roncea şi preluată de mine (aici şi aici). Deranjat de reluarea unor afirmaţii mai vechi făcute de Dorin Tudoran, fostul ofiţer CIE Liviu Turcu a încercat să radiografieze „grupul politico-ideologic” la care ar fi fost anexat fostul disident român, grup controlat de Vladimir Tismăneanu. Mai mult, identificându-l pe Tismăneanu drept nucleul acestei polemici, Liviu Turcu a oferit informaţii extrem de interesante despre ascensiunea sa ante şi post revoluţionară, precum şi despre modul în care Tismăneanu s-ar fi folosit, în acest scop, printre altele, şi de imaginea şi prestigiul lui Tudoran.
Răspunsul lui Dorin Tudoran, scris pe acelaşi ton academic, nu este mai putin interesant, cu atât mai mult cu cât el se termină cu o propunere împăciuitoare. „În final, vă propun un târg, spune Dorin Tudoran. Acceptați-l. E foarte avantajos pentru dumneavoastră: Eu continuu să vă tratez drept sociologul Liviu Turcu, uitând de ofiţerul de Securitate cu acelaşi nume care v-a uzurpat existenţa timp de paispezece ani (1975-1989). Estimp, dvs. continuaţi să mă trataţi drept ce am fost, sunt şi rămân, Dorin Tudoran„. De ce ar fi târgul propus de Tudoran „foarte avantajos” pentru sociologul Liviu Turcu, nu ştim încă. El vine, însă, înainte ca Liviu Turcu să fi terminat ceea ce avea de spus.Iată mai jos răspunsul lui Dorin Tudoran, preluat de pe blogul acestuia. (Dan Badea)

CEAŢA CE VINE DIN SPION 
    – Răspuns dlui Liviu Turcu
Domnule Liviu Turcu,
Răspund aici primei părţi a scrisorii deschise pe care mi-aţi adresat-o pe blogul dlui Victor Roncea, duminica, 30 august (http://victor-roncea.blogspot.com/2009/08/dr-liviu-turcu-vs-dorin-tudoran-fostul.html). Din lipsă de timp, voi folosi textul dvs., aşa cum a fost postat – fără semne diacritice româneşti.
Comentez tot aici, în capitolul Acum şi peste 200 de ani, doar două afirmații ale dvs. din partea a doua a scrisorii pe care mi-o adresați la 2 septembrie (http://victor-roncea.blogspot.com/2009/09/dr-liviu-turcu-vs-dorin-tudoran-si.html).
Îmi este  greu să ghicesc dacă şi când voi avea răgazul să vă răspund la afirmații din părțile următoare ale scrisorii dvs. Dacă vă răspund, veţi afla. Dacă nu, nu o luaţi ca pe un semn de timiditate. Ar putea fi doar hotărârea de a nu prelungi o discuţie care, cel puţin pentru mine, pare a nu duce decât la stimularea unui apetit, și așa mare, pentru senzațional, speculații, fabulații și confabulații, propensiune pe care acest blog nu își propune să o încurajeze.
Intenţionam să răspund o singură dată, după ce veţi spune tot ce aveţi de spus. Se întâmplă, însă, că mă aflu între două călătorii și angajat în finalizarea unor proiecte semnificative, în vreme ce dvs., deși la fel de ocupat, îmi păreți angajat într-un demers de lungă durată. Este un efort epopeic pe care nu ştiu dacă voi putea să-l urmăresc în întregime.Scuzele

Citaţi următoarele din textul meu Bobinocarul şi energumenii, publicat în urmă cu trei ani în Jurnalul Naţional şi postat în acest an pe blgul de faţă.:
“Un sfat: Volo, inapoi la carti.
O rugaminte: data viitoare cind mai defecteaza dl. Turcu, nu ma ruga sa-l intilnesc. Recunosc, e ‘un tip eminent’, care poate deschide toate usile, chiar si buncarul in care zac sutele de mii de dolari pe care ti le-ar fi pasat dl. Patapievici, dar nu sunt ‘precis’ ce fel de om este prietenul tau. Mai inchide din usi. Nu de alta, dar e curent si, dupa cum simti, te trage.”

Şi comentaţi:
Mai intii retin tonul peiorativ absolut minimalizator in termeni valorici morali referitor la decizia mea de a ramine in occident si care a fost urmata de condamnarea mea la moarte in contumacie.”

Aveţi dreptate. Faptul că textul respectiv era scris pe un ton ironic iar paragraful incriminat se adresa altcuiva şi nu dvs. nu pot constitui o scuză. Scuzele, vă rog să le primiţi acum, aici, împreună cu asigurarea că nu am minimalizat niciodată hotărârea dvs. de a rămâne în Occident.

Croşetarea adevărului
Reamintiţi ce îi scriam dlui Roncea:
“La postarea articolului pe blogul meu, aveam optiunea sa elimin acel paragraf; dar as fi fost acuzat – pe buna dreptate – ca am ‘crosetat’ un adevar.”

Şi comentaţi:
“Deci, cu alte cuvinte m-am inselat cind am gindit ce am gindit acum trei ani. Mea culpa.
Continuati sa afirmati sus si tare cum se spune ca ceea ce ati afirmat in doua rinduri este un ‘adevar’ ce nu poate fi ‘crosetat’.
O adevarata ofranda depusa pe altarul deontologic jurnalistic.
Dupa precizarile ce urmeaza sper ca atit personal cit si eventualii cititori de buna credinta vor avea in sfirsit o perceptie corecta a situatiei reale.”

Adevărul a cărui croşetare nu am dorit să o fac era păstrarea paragrafului incriminat de dvs. Dacă îl eliminam, cum m-am gândit o clipă să procedez, puteam fi pus pe două coloane şi acuzat de… croşetare. Din două opţiuni — niciuna ideală – am ales păstrarea citatului.  Un motiv de confuzie este şi acela că, atunci când îi transmiteam dlui Roncea un mesaj privat, nu mi-am făcut prea multe griji cu editarea lui. Nu am bănuit că dl Roncea îl va face public — nimic de ascuns, doar că, pentru mine, graniţa între public şi privat rămâne în picioare.

Despre ”materiale de serviciu”
Afirmaţi:
Atunci, din motive pe care le voi explica mai tirziu am preferat sa nu va dau o replica corectiva cu speranta ca eroarea comisa a fost un simplu derapaj impus de circumstantele scrierii unui “material de serviciu” si dictat de obligatiile apartenentei la grupul de interese ce-l sprijineau neconditionat pe Vladimir Tismaneanu.”/…/”Mai apoi, intelepciunea cea din urma mi-a impus teza mentionata mai sus adica cea cu ‘Treaca de la mine…ce nu face omul pentru o piine alba sau poate chiar o felie de cozonac…”.
Apoi precizaţi, pentru generaţiile mai tinere:
“Pentru cei mai tineri precizez ca un ‘material de serviciu’ reprezinta in gazetarie elaborarea constienta a unui comentariu in care sub aparentele maxime ale unei asa zise obiectivitati se plaseaza prin manipularea abila a unui amestec de informatii corecte cu informatii false idei si teze menite sa trimita opinia publica intr-o directie aflata in grav conflict cu realitatea. Cu alte cuvinte este un instrument ‘clasic’ utlizat in tehnica dezinformarii de tip ‘gri’. “

Sunteţi o excepţie. Cine a citit  cu atenţie textul meu — şi în 2006 şi acum — a înţeles că numai de sprijin necondiţionat nu era vorba. Credeam că era foarte clar pentru toată lumea că am postat un articol publicat acum trei ani, tocmai spre a dovedi că respectul şi dragostea mea pentru un om nu implică un sprijin necondiţionat, în orice fel de situaţie.
Nu trebuie să vă uitaţi  mai departe de textul discuţiei noastre, difuzată de Vocea Americii, text pe care l-aţi publicat în Jurnalul Naţional, în ziua de 6 noiembrie 2006, spre a descoperi, în propriile dvs. cuvinte, ce a trebuit să faceţi sau doar să vă faceţi că nu vedeţi  pentru a mânca pâinea albă şi cozonacul Securităţii. E înţelept ca, înainte de a se uita la masa altuia, fiecare din noi să se uite la farfuria de sub nasul propriu. Altfel, riscăm să avem tot felul de vedenii.

Acum şi peste 200 de ani
În legătură cu acuzaţiile pe care le-aţi adus şi înţeleg că le aduceţi în continuare dlui Tismăneanu şi Institutului Cultural Român, îmi comunicaţi:
“Eu cind scriu ceva ma raportez in primul rind la verificarea in timpi istorici, adica afirmatiile facute sa reziste verificarilor si de acum si peste 200 de ani. Susaneaua mentionata de mine in comentariul meu de atunci a fost planuita in mod real si chiar si dupa ce a fost demantelata public a continuat in alte forme diluate. O simpla revizie financiara corecta la Institutul Cultural Roman ma va confirma.”
Foarte bine, dle Turcu!  Cum nu am vreo legătură nici cu ce numiţi “şuşanea menţionată”, nici cu ceea ce alţii ar putea numi, bănuiesc, “o iniţiativă a ICR”, aştept în deplină linişte prezentarea probelor.
Printre informațiile pe care le oferiți opiniei publice despre trecutul dlui Vladimir Tismăneanu prin intermediul …(vezi continuarea aici)

Atacat din nou de Dorin Tudoran, Liviu Turcu ripostează (Partea a II-a)

Liviu Turcu revine cu partea a doua a „mustrării scrise” aplicată, academic, lui Dorin Tudoran

Domnule Dorin Tudoran,

La inceputul interventiei mele postate pe blogul d-lui V. Roncea ca PARTEA I am mentionat: „Decizia de a interveni public de asta data are la baza trei motive pe care le consider demne de acest efort. Primul, are drept scop clarificarea sub aspectul acuratetei (…) a afirmatiilor incorecte in raport cu realitatea, pe care le-ati facut initial in articolul „Bobinacarul si energumenii” publicat in Jurnalul National in urma cu trei ani, dar pe care iata ca le repostati acum in 21 August 2009 ca pe un adevar indubitabil”.

Acum, dat fiind ca am lamurit din punctul meu de vedere aceste aspecte, iata cel de al doilea motiv: oportunitatea de a arunca o privire ceva mai atenta asupra grupului de interese politico-ideologice caruia v-ati atasat si indeosebi asupra celui pe care, in nenumarate rinduri il ultimii 25 de ani, l-ati numit prietenul dvs. apropiat, recte V. Tismaneanu.

Declar inca de la inceput ca fiecare om are dreptul sa-si aleaga prietenii pe care si-i doreste, indiferent de criteriul folosit in selectarea acestora, fiind in fond un drept uman elementar. Ca atare doresc sa elimin de la bun inceput orice confuzie, fie ea si involuntara, referitoare la aceasta chestiune. In egala masura insa, este la fel de adevarat ca, o data alegerea fiind facuta, cel in cauza isi asuma si consecintele morale ce decurg din aceasta optiune. De aceea mi se pare interesant sa zabovim o clipa asupra naturii relatiei pe care ati dezvoltat-o pentru un timp indelungat.

In ce ma priveste se intimpla sa va cunosc pe amindoi bine, poate chiar foarte bine si asta inca de la inceputul anilor 70. O perioada de aproape 4 decenii pe care fie si cei mai neincrezatori dintre cititori cred ca nu o pot ignora atunci cind voi face anumite judecati de valoare. Cind nu ai o baza de referinta documentara solida asupra subiectului supus discutiei, cel ce se aventureaza in a le face risca mult si inutil. Este drept ca, mai ales dupa 1989, asistam in mass media din Romania, din motive dintre cele mai meschine si nu de putine ori din lene si superficialitate, la raspindirea periculoasa in raport cu normele deontologice a practicii calificarilor servind preponderent unor scopuri manipulatorii si ca mijloc favorit de reglare a conturilor cu cei intrati in arena publica. Este inutil sa reafirm ca nu doresc sa fac parte din aceasta categorie.

Despre dvs., pentru care am nutrit de-a lungul anilor o reala simpatie, atunci cind am considerat ca ati
aparatvalori politice si morale importante pentru binele general, nu am scris, din cite imi amintesc, nimic.

Idem si pentru situatiile in care m-am disociat, tot la modul singular, atunci cind nu l-am mai recunoscut pe acel Dorin Tudoran pe care il cunoscusem cindva. Nu avem deci o istorie a “rafuielilor” care sa greveze actuala discutie. Rezumind, avem asadar unele lucruri in comun, dar si foarte multe lucruri, mai ales dupa 1990, care ne despart la distanta de ani lumina. Iata, spre exemplificare, citeva dintre cele apartinind primei categorii: noi doi, adica dvs. si cu mine, apartinem aceleiasi generatii universitare; intimplarea face sa-mi fi fost destul de familiar (vedeti ca folosesc termenul ‘destul’ in mod intentionat) fie si la modul indirect, avind cunostinte comune in lumea literara si a publicisticii vremii. Stiu ca ati fost unul din cei mai promitatori poeti ai
generatiei noastre, ati si luat un premiu national al Uniunii Scriitorilor si din aceasta postura cariera dvs. parea a avea un viitor stralucitor. Sansa de a calatori in occident, la virsta potrivita, v-a oferit ocazia de a lua un prim contact cu o lume pe care, ca si mine, nu aveati cum s-o cunoasteti, datorita virstei, decit din carti sau din relatarile celor mai virstnici. Pe amindoi ne-au prins evenimentele din anul 1968 (invadarea Cehoslovaciei de catre pactul de la Varsovia care, place sau nu, a produs la noi un reviriment important in constiinta nationala) in plin proces de formare intelectuala si de aliniere cultural ideologica in sensul pozitiv al expresiei.

Amintesc fie si pe scurt toate aceste lucruri pentru ca cititorii sa inteleaga ca decizia dvs. de a intra in dizidenta politica in raport cu fostul regim nu s-a nascut, asa cum a fost cazul cu multi altii, din frustrarea mostenirilor de ordin biografic, sau ca urmare a izolarii si prigonirii din acest motiv de către autoritatile comuniste. Una era sa fi provenit dintr-o familie cu un trecut istoric politic sau socio-ideologic incriminat de regim si cu totul altceva sa ai sansa sa-ti urmezi procesul educational si cariera profesionala fara nici un fel de obstacole de aceasta natura. Despre segmentul privilegiatilor apartinind elitei partidului comunist, categorie din care fac parte si V. Tismaneanu si restul cercului sau de prieteni care formeaza azi “nucleul” propagator al valorilor democrat liberale, nu este “politically correct” sa discutam, intrucit, nu-i asa?, copiii nu pot fi raspunzatori pentru activitatile parintilor. De acord, pina la punctul in care punem in discutie conditiile exceptionale, in raport cu restul populatiei, recte accesul acestora la resurse speciale de informare si formare educationala. Caci, fiul unui taran din Baragan sau fiul unui muncitor din Braila a avut, amintind aceste diferente de “environment”, un serios handicap in formarea intelectuala in raport cu cei mentionati, oricit de dotati de la natura ar fi fost la capitolul IQ. Mediul in care un copil sau un tinar se formeaza este, si o stiti foarte bine dle Tudoran, de o importanta capitala, mai ales la capitolul vectorilor inclusi azi in ceea ce se numeste inteligenta sociala. Adica, mai simplu spus, dezvoltarea deprinderilor de a intelege si a folosi eficient mecanismul relatiilor inter-umane pentru promovarea propriilor interese personale sau de grup.

Iar cind discutam despre relatiile, sau cum se zice azi, despre capacitatea de ‘networking’ in domeniile politic, economic si social, marimea handicapului amintit creste in progresie geometrica. Rezultatul unei asemenea situatii poate fi in final extrem de socant intre cele doua categorii. Folosind o comparatie cam vulgara dar extrem de simbolica pentru analiza de fata se poate afirma ca diferenta marcheaza deosebirea intre a intra in viata, la un IQ egal, ca o fatuca virgina si una deja cu diploma de onoare la unul din stabilimentele de la Crucea de piatra.

Am facut aceasta paranteza pentru luarea la cunostinta de catre generatia de azi dar si spre reimprospatarea memoriei ‘noilor politruci’ ai regimului care au decis sa ignore mai mult ca oricind in mod intentionat aceste circumstante. Primii o fac din necunoastere, iar cei din urma, asa cum am mentionat deja, in scop pur manipulativ defensiv.

Cind, inspirat de Carta 77 dar si de pozitia altor intelectuali progresisti est-europeni, dvs. ati decis sa deveniti ‘dizident’ (un termen care avea sa fie ulterior masluit in raport cu sensul semantic initial), pentru mine este limpede ca ati facut-o la modul sincer, nobil si profund idealist. In acel moment ati fost si sper sa fi ramas macar in subconstient, in pofida realitatii din ziua de azi, in adincul constiintei dvs. un om profund cinstit. Pentru mine, este esenta ce a stat la baza judecatii facute anterior cind am explicat motivatia de a fi fost pentru mine, in 1989, “un aliat politic si ideologic natural”! Imi permit sa va atrag atentia ca exact in aceeasi perioada tinarul absolvent al facultatii de sociologie V. Tismaneanu intra in audienta, via relatiilor personale ale tatalui sau, la Leonte Rautu, marele pontif ideologic al Romaniei comuniste, pentru a fi primit cadru didactic la academia partidului „Stefan Gheorghiu”. Adica prin trafic de influenta. A fost refuzat in cele din urma, pe un motiv cit se poate de trivial pe care prefer sa nu mi-l amintesc in acest moment. Cum avea sa procedeze mai tirziu in viata de mai multe ori, dupa o noua incercare de a intra la „Stefan Gheorghiu”, via curtind-o pe fiica acestuia (a fost respins brutal), Leonte Rautu a cazut, pentru V. Tismaneanu, din postura de idol in postura de inamic pe viata. Cine va avea rabdarea sa citeasca sau reciteasca atacurile constante ale lui V. Tismaneanu, devenit peste noapte un anti-comunist feroce, va remarca cu usurinta cvasi permanenta acestei tinte ideologice.

In paralel, tot in aceeasi perioada cind dvs. va ocupati doar de activitatile literare, viitorul dvs. prieten scria pe rupte, as zice in disperare, pentru a-si folosi ‘inteligenta sociala’ si reteaua politica mostenita de la parinti, scuze, dar n-am incotro trebuie s-o numesc asa cum a fost, adica ‘cominternista’ , pentru a intra pe culoarele puterii ideologice a partidului comunist roman, acum autohtonizat in mare masura. De aici fundatura in care a intrat si avea senzatia ca nu va mai putea iesi niciodata. Despre productiile propagandistice de serviciu ale “prietenului Volo” s-a scris si se scrie si azi in mass media, asa ca nu trebuie sa mai intru in amanunte.

Sa mai amintim, din respect pentru realitatea istorica, ca dupa esecul de a deveni cadru didactic la academia „Stefan Gheorghiu” (mare pacat, pentru ca azi am fi avut mai putine probleme in societatea romaneasca) V. Tismaneanu a incercat sa intre ‘in sistem’ via Nicu Ceausescu (urmasera acelasi liceu si erau apropiati ca virsta), folosind inclusiv asocierea unei relatii prietenesti cu un alt fiu de activist de partid. Prieten care, asa e viata, avea sa-l prinda anul 1989 in postura de sef desemnat al Centrului cultural romanesc de la Roma.

Cu acesta, V. Tismaneanu pastrase, evident, de-a lungul timpului, legatura, in limita posibilitatilor si cu sprijinul mentorului comun si conducator al tezei de doctorat, profesorul Ovidiu Trasnea. Ca prietenul sau de ani de zile era desemnat in acea pozitie ca ofiter deplin acoperit al serviciului de informatii externe conteaza mai putin. Nu cred ca V. Tismaneanu stia asta si deci nu poate fi acuzat de nimic.

Cind V. Tismaneanu si-a ales tema studiului ‘Scolii de la Frankfurt’ a facut o alegere de ordin tactic incercind sa exploateze o tema ce tinea pagina intii in acel moment a dezbaterilor ideologice europene. Era ocazia, ca sa folosesc o expresie atunci des uzitata, “de a intra pe val” si deci de a iesi din anonimat. Tot la aceasta categorie se inscrie si participarea lui V. Tismaneanu la alcatuirea “Dictionarului politic” despre a carui valoare stiintifica cred ca nu e cazul sa mai vorbesc.

Si acum, dle Tudoran, ne apropiem de intersectia destinului dvs. cu cel ale lui V. Tismaneanu. Numai ca in loc sa va urmeze exemplul de a intra in conflict direct cu regimul (si aici, la nivel de caracter, distanta este stelara) a decis sa plece din tara cu sprijinul relatiei mamei sale, respectiv interventia Ghizelei Vass (foto stanga), sefa sectiei internationale a CC al PCR. El a obtinut astfel o viza turistica pentru a merge in vizita particulara la vechi prieteni ai parintilor sai apartinind cercurilor comuniste spaniole ( este vorba de perioada interbelica). Acolo, nu gaseste solutia de obtinere a unei vize de intrare in Statele Unite si, tot pe filiera relatiilor partidelor comuniste, se stabileste temporar in Venezuela. In explicatiile publice de tip c.v. prietenul dvs. afirma ca acolo a obtinut un fel de bursa culturala. Informatiile noastre, ale celorlalti, dar neverificate 100%, sint ca de fapt, in afara incercarii de a folosi Venezuela drept o trambulina mai favorabila pentru a intra in sfirsit in SUA, V. Tismaneanu si-a folosit timpul pentru a ajuta un membru marcant al partidului comunist local sa scrie o carte, ceva asemanator unor memorii. Nimic grav in sine, pentru simplul motiv ca V. Tismaneanu se sprijinea firesc pe cercul relatiilor parintilor sai, doar nu era sa foloseasca cercurile partidului falangist sau altor formatiuni ale dreptei politice.

Rocada ideologica a prietenului dvs. inca nu se produsese si trebuia sa se produca intr-un loc adecvat de mai mare vizibilitate: Statele Unite. In aceasta tara a intrat folosind din nou resursele parintilor (asta ca tot se vorbeste la infinit despre disjunctia ideologica intre parinti si noii activisti ai democratiei pur liberale) adica o casatorie cu o cetateanca americana de origine romana (fiica unei cunostinte a mamei sale). Despre efemeritatea si natura relatiei de conjunctura ii las pe altii sa se ocupe la revistele de can-can.

michael radu

Urmatorul moment cheie in cariera lui V.Tismaneanu a fost facilitarea de catre dl. Michael Radu (foto SUS), cercetator la Foreign Policy Research Institute in Philadelphia, de a lua, in sfirsit, un contact cu lumea cercetarii politice americane. Dl. Michael S. Radu a emigrat in Statele Unite in anul 1976 la scurt timp dupa ce a absolvit Universitatea Babes-Bolyai din Cluj. S-a specializat dupa venirea in SUA pe problematica Americii Latine si ulterior pe subiectul terorismului international. De mortuis nis nili bonum. Daca afirmatia conform careia tatal lui Michael S. Radu a fost colonel, a activat in divizia sovietica Tudor Vladimirescu, a fost prieten cu tatal lui V. Tismaneanu si, ulterior, a participat direct ca activist la epurarile cadrelor militare din armata romana la Brasov, este corecta sau nu, asta o las pe seama cercetatorilor istorici din tara. Oricum, mai important pentru discutia de fata este relevarea continuitatii ideologice a lumii in care V. Tismaneanu s-a plasat inclusiv in faza preliminara a carierei sale din Statele Unite.

Instalarea la Casa Alba a noii administratii republicane prin presedintele Ronald Reagan avea sa creeze marea oportunitate a efectuarii rocadei ideologice a prietenului dvs. Noua administratie a decis atunci sa intensifice razboiul ideologic impotriva tarilor comuniste alocind pentru aceste activitati sume de bani foarte mari. Sub aspect organizatoric, a fost creat National Endowment for Democracy (NID) si, ulterior, pentru a imparti frateste fondurile, s-au creat cite un Institut de resort sub egida partidului republican si a partidului democrat. S-au scos noi publicatii destinate zonei respective, s-a sprijinit cu fonduri activitatile dizidente, acolo unde a fost cu putinta, s-a incurajat aducerea prin burse a intelectualilor progresisti ce puteau contribui la schimbarea regimurilor totalitare si s-au finantat lucrari, studii si carti pe profil. O poarta uriasa pe care avea sa intre, printre alti multi intelectuali, si V. Tismaneanu. Care a fost una dintre principalele tinte ale productiilor critice ale prietenului dvs., pe care deja aveati sa-l cunoasteti personal? Ati ghicit, probabil: Leonte Rautu, ca unul dintre principalii piloni ai stalinismului romanesc, chit ca acesta inca ocupa functii importante in “noul regim nationalist” al lui Nicolae Ceausescu.

V. Tismaneanu are un obicei: nu uita si nu-i iarta pe cei care nu au jucat cum a dorit el. Iar Leonte Rautu, in mod direct, si N. Ceausescu, la modul indirect (mai ales prin epurarea activului sosit din URSS), intrau perfect in aceasta categorie pentru ca nu au contribuit la lansarea carierei sale. Si inca de la ce tribuna si de pe ce platforma spectaculara! Intrat pe fagasul propagandei cultural-ideologice anti-comuniste, abordate indeosebi din perspectiva istorica, V. Tismaneanu era in acea perioada, practic, un necunoscut pentru cercurile academice americane specializate pe problematica romaneasca. Dar, despre asta, ceva mai tirziu.

Revenind la destinul dvs., dle Tudoran, trebuie mentionat ca dupa toate suferintele si avatarurile de ordin personal si familial, ca urmare a conflictului deschis cu regimul, ati fost practic expulzat din Romania comunista spre Statele Unite. Prima intrebare pe care ar trebui sa o puneti cercului dvs. actual de “prieteni” din nucleul societatii civile de azi, pe care ii serviti exemplar si care erau in acel moment in tara, este „unde erati dragi amici cind am ramas de unul singur in fata regimului?” Stiu ce vor spune, ca opresiunea regimului nu le-a permis, bla, bla…” Poate da, poate nu, nu toata lumea are stofa de a se lua la trinta cu un intreg sistem politic, dar amintindu-le asta (desarta speranta!) poate vor avea bunul simt de a se bate mai putin zgomotos cu caramida’n piept despre meritele si dreptul de a trage acum foloase camataresti pe seama acestui statut. Eu care cunosc, asa cum bine am spus anterior, ce vi s-a intimplat si inainte dar si dupa plecarea din Romania, inteleg probabil mai bine ca oricine (exceptindu-va desigur persoana ca si pe membrii familiei) SOCUL pshihologic avut la venire, ca urmare a tratamentului la care ati fost supus, inclusiv aici, in noua dvs. patrie adoptiva. Nu intru in detalii pentru ca nu este necesar.

Am amintit acest fapt doar pentru a-i determina pe cei mai tineri sa asimileze mai bine dictonul conform caruia “statele, ca si grupurile de putere, au in primul rind interese si nu prieteni” sau pe cel care spune ca “aparentele pot insela” daca se ramine doar la nivelul judecatii superficiale. Stiti bine ca nu sinteti singurul opozant al regimului care a trait o astfel de experienta,( cel putin la nivelul experientei preliminare). Si ajunşi aici, propun introducerea in discutia noastra a insusi conceptului central vehiculat in doctrinele liberal-democratice: cel al libertatii, inclusiv la nivelul existentei individuale. De la definitia de sorginte hegeliana si pina la cea de tip propagandistic, golita de orice continut in timpul razboiului rece, e o distanta uriasa. In Romania ea avea sa fie inlocuita dupa 1989, de către unii dintre activistii societatii civile, cu o matrice ideologica sufocanta, de un dogmatism si o disciplina de fier, care, prin comparatie, face ca perioada stalinista sa pare o gluma prosta.

Daca la partea cu idealismul/potentialul de sacrificiu etc. cred ca am avut intotdeauna un numitor valoric comun, viata ne-a despartit, asa cum am mentionat deja, dupa 1989, eu fiind in mod paradoxal la capitolul libertatii un pic mai norocos decit dvs. in ceea ce priveste aspectul pragmatic al conceptului de ‘libertate’. Adica la capitolul libertatea gindirii dar si a modului de actiune si de exprimare.

De ce a fost necesara aceasta acolada avind in vedere subiectul acestei interventii? Pentru simplul fapt ca spre deosebire de propria-mi experienta, sint tot mai convins ca viata (mai ales la inceputul existentei “americane”) si ambitiile personale v-au obligat sa faceti compromis dupa compromis pina cind ati alunecat ireversibil pe panta ametitoare a toboganului istoriei.

Un cercetator atent al activitatilor desfasurate de dvs. dupa 1984, dar mai ales a ceea ce ati publicat si declarat public dupa 1990, va constata lucruri foarte interesante si demne de o reflectie retrospectiva. Unul dintre cele mai importante ar fi identifcarea unui gigantic roller-coaster intelectual cu suisuri si coborisuri ametitoare la capitolul schimbarilor optiunilor si judecatilor de valoare. Toate, evident, raportate la o grila consistenta a sistemului valorilor de ordin etic. Intre aceste salturi spectaculare la “zidul mortii”, ca la bilciurile de pe timpuri, in limita spatiului blogosferic, as aminti alternanta puseurilor critice cu cele siropos laudative, “de serviciu”, la adresa unor membri ai cercului dvs. de prieteni din aripa activista a societatii civile. Pe acestea din urma, desi plasate cu arta simularii recunoasterii obiective a valorii indisputabile a celor in cauza, ca sa le poti parcurge pina la capat iti trebuie, daca esti cit de cit normal, o damigeana de limonada. E o opinie strict personala. Si aici nu e vorba numai de “draga Volo” care, intra-devar, s-a bucurat de o atentie mai mare, ci si de altii.

Pentru V. Tismaneanu, dle Dorin Tudoran, ati gasit si folosit insa, in mod ingenios, o metoda hibrida in care adularea se impleteste in acelasi text, prin talentul pamfletarului, cu suturile dorsale destul de neacademice. O formula prin care sub aspect moral ati incercat sa impacati, cum se spune, si capra si varza. Un fel de a va asigura in acelasi timp ca nu ramineti doar un membru anonim al turmei pastorite cu grija, dar cu o mina de fier, de prietenul dvs.

Pentru “nucleul noilor comisari ideologici”, in pofida nemultumirii abia mascate fata de astfel de iesiri neconformiste, “dizidentul Tudoran” e un exemplar pretios in colectia de fluturi politici asezata la vedere, in agora. O colectie ce le asigura unul dintre pilonii istorici de credibilitate politica. Daca nu ar fi fost asa, omul Dorin Tudoran ar fi fost de mult trimis, cum le place amicilor dvs. sa tot repete in particular, “la lada de gunoi a istoriei”. Desigur, ISTORIA asa cum o concep si o manipuleaza fara jena cei mentionati in folosul propriilor interese egoiste, ce nu au nici o legatura cu interesele generale ale romanilor.

Si pentru ca, parafrazindu-l pe marele Nichita Stanescu, pentru uzul “prostilor”, pardon!, a masei de manevra reprezentata de sustinatorii neconditionati ai noilor comisari ideologici, era totusi nevoie de o explicatie, ati fost catalogat pentru uz intern in raport cu abaterile de la linia “oficiala” cu formula „aaaa, pai nu stiti, Dorin e baiat bun, e de-al nostru, dar…e un apucat, e poet si nu trebuie prea mult luat in seama in astfel de momente”. Ma intreb, dle Tudoran, de cite ori v-a ajuns la urechi aceasta catalogare si cam ce ati simtit… Caci, daca ati fi cu adevarat “un apucat” banuiesc ca lucrurile nu s-ar fi incheiat prea simplu.

Asa ca situatia raporturilor dvs. cu nucleul societatii civile, ce si-a arondat singur sarcina re-educarii politico-ideologice a natiei, s-ar putea rezuma cam in felul urmator: sinteti precum in povestea cu osul de peste in git: “nucleul” nici nu va poate inghiti (de aici formula salvatoare cu “Dorin e un apucat ce nu trebuie luat prea mult in seama” si care, de fapt, imi aminteste de statutul bufonului regelui) dar nici nu poate fi scuipat (pierdere prea mare la nivelul imaginii publice a nucleului activist, slabirea fortei centripete ideologice sub aspect organizatoric, dureri de cap neprevazute si riscante, etc.).

Daca atitudinea acestui grup de interese in frunte cu “prietenul Volo” o inteleg foarte bine, mai greu imi este sa inteleg pina la un punct tactica aceasta pe care o folositi de ani de zile. Adica, ce va determina, ca un excelent minuitor al limbii romane, sa va folositi talentul de pamfletar pentru materiale de serviciu ce amintesc mai degraba de pactul faustian? Cu tot regretul constat ca metoda, cam unsuroasa, imi aminteste de descrierea sedintelor de partid din conducerea fostului partid bolsevic la inceputurile existentei acestuia. Adica manifestarea opozitiei interne fata de o teza sau alta folosind ca vehicul-ingredient o doza serioasa de linguseala personala la adresa sefilor partidului.

Cind sefii amintiti discutau la nivel intim de “nucleu de conducere” situatia acestor interventionisti, de regula, se delimitau doua pozitii: una era, ca sa folosesc o formula mai putin academica, dintr-un celebru banc al vremii „bou, bou dar e pe linie, e de-al nostru deci trebuie recuperat’; cealalta, cind deja simteau ca se ingrosa gluma, aducea verdictul „e un fractionist, un deviationist si trebuie pedepsit exemplar”. Nu vreau sa fac trimitere la biografia niciunuia dintre noii comisari ideologici ai Romaniei de azi, dar parca, parca, in subconstient mi se strecoara insidios intrebarea daca nu cumva in cazul comisarilor nostri nu e o chestie de ordin genetic. Si, ca sa nu ramin la nivelul aprecierilor generale, haideti sa revedem impreuna, fie si sumar, ce ati postat recent pe blogul dvs. sub titlul „Tismaneanu vs. Basescu – dirlogii umilintei”. E, zic eu, un exercitiu cu utilitate multipla.

Dr. Liviu TURCU
VA URMA

Atacat din nou de Dorin Tudoran, Liviu Turcu ripostează

Ofensiva anti-Băsescu începe să devină palpitantă. Intelighenţia, stârnită de înjurăturile gripate ale unui tonomat uns director la un Cotidian central, a început să se manifeste zgomotos. 

Vladimir Tismăneanu l-a jignit, chipurile, dintr-un exces de blogger-eală, pe “mai-finul”său confrate, Dorin Tudoran (foto dreapta).

Acesta din urmă l-a executat la rându-i, rapid, pe blogul personal. Numai că, dintr-un exces de zel greu de priceput, poetul Tudoran i-a administrat şi “două sau chiar trei perechi de palme” lui Turcu. Liviu Turcu. Adică fostului ofiţer român de informaţii externe care, în ianuarie 1989, a trecut la americani şi a contribuit astfel, după puteri, la sfârşitul experimentului comunist.

Considerându-l pe Liviu Turcu o victimă colaterală în polemica sa cu Tismăneanu, Dorin Tudoran a mers apoi să se culce fericit. Numai că roncul a scăpat pe blog nişte scrisorele “intime” de la Tudoran în care se face vorbire de “victima colaterală” şi asta l-a scos oarecum din sărite pe profesorul Liviu Turcu.

Ce-a ieşit, a publicat astăzi pe blogul său, Victor Roncea. E vorba despre „o mustrare scrisă” pe care Liviu Turcu i-o dă, în văzul tuturor, via Victor Roncea, lui Dorin Tudoran. O scrisoare a cărei primă parte o prezint mai jos.

Domnule Dorin Tudoran,

Incep cu esentialul. Cele ce urmeaza nu au drept scop declansarea unei polemici in sensul semantic denaturat dar comun azi din pacate in societatea romaneasca, adica a unei ‘incaierari’ care sa faca deliciul amatorilor unor asemenea ‘spectacole’. Pentru mine ‘polemica’ pastreaza prin educatie sensul dialogului antic. Decizia de a interveni public de asta data are la baza trei motive pe care le consider demne de acest efort. Primul are drept scop clarificarea sub aspectul acuratetei de ordin faptic la modul definitiv a afirmatiilor incorecte in raport cu realitatea pe care le-ati facut initial in articolul ‘Bobinacarul si energumenii’ publicat in Jurnalul National in urma cu trei ani dar pe care iata ca le repostati acum in 21 August 2009 ca pe un adevar indubitabil. Atunci, din motive pe care le voi explica mai tirziu am preferat sa nu va dau o replica corectiva cu speranta ca eroarea comisa a fost un simplu derapaj impus de circumstantele scrierii unui “material de serviciu” si dictat de obligatiile apartenentei la grupul de interese ce-l sprijineau neconditionat pe Vladimir Tismaneanu.

Pentru cei mai tineri precizez ca un ‘material de serviciu’ reprezinta in gazetarie elaborarea constienta a unui comentariu in care sub aparentele maxime ale unei asa zise obiectivitati se plaseaza prin manipularea abila a unui amestec de informatii corecte cu informatii false idei si teze menite sa trimita opinia publica intr-o directie aflata in grav conflict cu realitatea. Cu alte cuvinte este un instrument ‘clasic’ utlizat in tehnica dezinformarii de tip ‘gri’.

Ce a declansat atunci atacul dvs. la adresa mea a fost furia lui V.Tismaneanu si a grupului sau de acoliti pentru pozitia publica avuta cu privire la incompatibilitatea ocuparii pozitiei de sef al comisiei prezidentiale pentru incriminarea comunismului din Romania, atentie, in raport cu eficienta si credibilitatea morala si politica a Raportului final in fata societatii romanesti! Mi-am zis atunci, ‘treaca de la mine, D.T. a facut-o de nevoie, ca un compromis impus de vicisitudinile existentei cotidiene’.

Dupa aceasta mica paranteza, ca om ce sint inca sclavul rigurozitatii factuale ii invit pe cititori sa puna fata’n fata ce spuneati acum trei ani si apoi repetati cu convingere pe blogul dvs. la 21 august 2009 versus precizarile facute in dialogul ulterior cu domnul Victor Roncea pe 26 august 2009.

bobinacar

Textul din “Bobinacarul si energumenii’ publicat in Jurnalul National si apoi reluat la 21 august 2009 in “Tismaneanu vs. Basescu”:

Un sfat: Volo, inapoi la carti.
O rugaminte: data viitoare cind mai defecteaza dl. Turcu, nu ma ruga sa-l intilnesc. Recunosc, e ‘un tip eminent’, care poate deschide toate usile, chiar si buncarul in care zac sutele de mii de dolari pe care ti le-ar fi pasat dl. Patapievici, dar nu sunt ‘precis’ ce fel de om este prietenul tau. Mai inchide din usi. Nu de alta, dar e curent si, dupa cum simti, te trage.”

Mai intii retin tonul peiorativ absolut minimalizator in termeni valorici morali referitor la decizia mea de a ramine in occident si care a fost urmata de condamnarea mea la moarte in contumacie. Asta, cu atit mai mult cu cit ati primit la redactia postului de radio ‘Vocea Americii’ si mi-ati si inminat una din multele scrisori de amenintare si discreditare menite sa-mi distruga credibilitatea in Statele Unite. O pastrez si acum in arhiva mea. Daca as fi procedat in acelasi mod stilistic acum trei ani ar fi trebuit sa spun si eu ‘d-le Tudoran cind o sa mai fiti arestat si luat la interogatoriu de securitate iar familia va va fi amenintata brutal …” Si in cazul dvs., din fericire, nu era vorba ca in cazul meu de tribunalul militar si nici de echipe trimise spre pedepsire prin occident. Va spun ca n-as fi facut-o in veci caci tine de bunul simt si de cei sapte ani de acasa. Cit despre afirmatia mistocar-dimboviteana cu privire la buncarul cu sute de mii de dolari ce prin exagerare la absurd as fi afirmat (ceea ce evident nu am facut-o in articolul incriminat de dvs ) ca ar urma sa fie puse la dispozitia lui V. Tismaneanu am o singura observatie: eu cind scriu ceva ma raportez in primul rind la verificarea in timpi istorici, adica afirmatiile facute sa reziste verificarilor si de acum si peste 200 de ani. Susaneaua mentionata de mine in comentariul meu de atunci a fost planuita in mod real si chiar si dupa ce a fost demantelata public a continuat in alte forme diluate. O simpla revizie financiara corecta la Institutul Cultural Roman ma va confirma. Asta daca nu vor folosi metoda trierii de tip tuns si frezat dupa modelul arhivelor securitatii. Cit despre neajunsurile confruntarii publice a textelor ‘stiintifice’ contradictorii elaborate tinind doar seama de avantajele poticio-ideologice ale momentului va recomand sa-l consultati pe ‘Draga Volo” intrucit se bucura la acest capitol de o cvasi-permanenta atentie atit a mass mediei cit si a opiniei publice romanesti.
blog tudoran

Textul continua dupa cum urmeaza:

In sfirsit, Volo, da-te jos de pe ‘caii aia mari; si ai in mina darlogii umilintei. Dupa numai un kilometru, vei intelege ca tot ce lasi in urma e doar o biata martoaga cu ifose de unicorn. Desi vinataile de azi sunt mai dureroase ca altele, capul sus! Nu mor caii, cind vor ciinii. Caii adevarati, se intelege.

Emotionant. Cred ca am inteles cu totii cine sint caii si cine sint ciinii cei netrebnici.
Acum iata textul additional in partea referitoare la mine, de altfel deja postat de domnul Victor Roncea pe blog, pe care l-ati transmis in dialogul purtat dupa 21 august 2009:

Domnule Roncea,
…citatul este dintr-un text de acum trei ani (asa cum mentionam in postarea mea), publicat in Jurnalul National, cred ca dl. Liviu Turcu l-a vazut la timpul respectiv. Evident, asta nu inseamna ca ma amestec in invitatia pe care i-o faceti (in momentul respectiv eu, Liviu Turcu habar nu aveam nici de postare si nici de invitatia domnului V. Roncea) –era vorba de o precizare. Cum dl. Turcu se bucura de respectful dvs. (nici pe mine nu ma ocoleste acel respect fata de multe din meritele dlui Turcu)s-ar putea sa-l convinga, mai bine decit o pot face eu, pe colegul dvs. de blog de enormitatile de care m-a acuzat in nota postfata pe blogul dvs. Am postat un mesaj similar pe blogul dvs.
Cele bune,
Dorin Tudoran

Zice domnul Roncea in continuarea aceluiasi dialog: “Cum mi-am exprimat mirarea ca dl Turcu nu a avut nici o replica dl.Tudoran mi-a mai precizat:
Il pretuiesc pe Liviu (sic LT)cred ca este cu adevarat, o minte stralucita. Atunci insa, m-a pus intr-o situatie f.f.neplacuta: Volodea m-a rugat sa ma intilnesc cu el si tot Volodea m-a rugat sa-l ajut pe Liviu cit pot. Ca ziarist, l-am ajutat facind cu Liviu un interviu epopee si in conditii foarte…dificile; pentru amindoi. Cind am auzit-din multiple surse – ca-l injura pe Volodea si cind am avut si confirmarea, chiar mi-a displacut. Cred ca Liviu s-ar fi asteptat ca Volodea sa-l ajute mai mult din punct de vedere professional –ca intre sociologi. Asta era mai greu de realizat, nu neaparat pentru ca Volodea este f. competitiv (sic) (este, dar a facut mult bine-multora) ci pentru ca lumea era interesata de ce are de spus fostul inalt ofiter de securitate LT, nu sociologul. O drama, o nedreptate, dar lumea este cum este, si Liviu trebuia sa stie la ce se poate si la ce nu se poate astepta. Inteleg ca e bine, acumsi s-a pus pe picioare, ceea ce ma bucura. Daca-l vedeti salutati-l din parte-mi!

Multumesc domnule V. Roncea. Certific primirea salutarilor.

O scurta paranteza cu privire la potentiala ranchiuna fata de V. Tismaneanu care, ziceti dvs. domnule Tudoran, nu a dat curs apelurilor mele disperate de ajutor academic: la data respectiva eu deja aveam invitatia pentru anul 1990 de a veni pentru un an la Boston University ca John M. Olin Fellow. Cu norma de cercetare dar si part-time de guest lecturer. Cu ce m-ar fi putut ajuta V. Tismaneanu in acel moment cind el insusi incerca in disperare conform propriei confesiuni sa vina la Washington si sa intre in rindul cadrelor didactice de la Maryland University?
Ziceti in continuare:

Sigur ca Liviu a vazut articolul inca de la aparitie (are chiar prieteni la J.N.) dar, probabil si-a zis ca nu are rost sa intinda peltea; si bine a facut. La postarea articolului pe blogul meu, aveam optiunea sa elimin acel paragraf; dar as fi fost acuzat – pe buna dreptate – ca am ‘crosetat’ un adevar.”(subl. LT)

Inainte de a repune realitatea istorica in drepturile ei adinc abuzate in aceasta secventa marturisesc in premiera publica ca am un handicap educational major: nu am obiceiul sa injur, ca regula, iar daca am facut-o vreodata in public astept in premiera mondiala dovada. Cit despre natura injuraturilor proferate la adresa ‘mimozei mimensis’, recte V. Tismaneanu atunci, in anul de gratie 1989, chiar ca am ramas perplex. Caci la acel an este referinta. Ca atare chiar va rog fie si pe cale particulara sa ma scoateti din ceata asta rational impenetrabila. Daca veti invoca utilizarea semantica a termenului la modul figurativ chiar si asa fondul problemei ramine.
Ca profesionist al muncii de informatii am ramas de asemenea impresionat de afirmatia verificarii de catre dvs personal ‘prin multiple surse’ a actului josnic de a-l fi injurat pe V. Tismaneanu. Deja dvs., V. Tismaneanu si restul grupului aveati retea informativa pe teritoriul Statelor Unite?

Mai ramine, de asemenea, de clarificat in fata cui as fi facut acest lucru si in ce scop. Logic ar fi fost sa o fac in fata unor factori politici sau de influenta politica de sorginte americana altfel nu ar fi avut nici un sens. Eu sint omul actiunilor eficiente. In plus, date fiind contactele mele extrem de limitate cu societatea americana in acea perioada, impuse de grila de securitate personala, mai ramine ipoteza ca vorbeam de unul singur sau foloseam contacte telepatice. Sa fim seriosi. La data respectiva aveam cu totul alte griji, preocupari, iar birfa mi-a repugnat intotdeauna. Intrebati-i pe fostii mei subordonati, colaboratori sau cunoscuti de buna credinta. In rest, trebuie sa recunosc ca plasarea explicatiei in materialul de serviciu publicat de dvs. in Jurnalul National si repostat acum ‘suna bine si convingator’; se vrea a se spune, “domnule, e informatie verificata prin multiple surse, ce mai vreti…” Vorba lui nenea Iancu prin parafraza:‘curat meserie’…
Nu pot sa nu remarc, de asemenea, cita rabdare ati manifestat, mai exact diferenta dintre noiembrie 1989 si 2006 adica 17 ani pentru a ma pedepsi public pentru culpa, citez, ca l-as fi ‘injurat’ pe amicul drag ‘Volo’, cum il numiti scrisoarea cu pricina. Ma intreb daca cel ce a folosit expresia ‘Draga Stolo” nu va plagiat… Memorie de cafru, demna de invidiat, plus setea justitiara manifestata demna de un personaj precum Edmond Dantes alias contele de Monte Cristo. In plus, ce nu inteleg in pofida unor serioase eforturi intelectuale este semnificatia urmatoarei afirmatii facute in continuare:

Atunci insa, m-a pus intr-o situatie f. f.neplacuta: Volodea m-a rugat sa ma intilnesc cu el si tot Volodea m-a rugat sa-l ajut pe Liviu cit pot. Ca ziarist, l-am ajutat facind cu Liviu un interviu epopee si in conditii foarte…dificile; pentru amindoi…

Fidelitatea fata de regulile logicii aristotelice ma obliga sa constat conform textului ca atunci cind ati scris “Bobinacarul si energumenii” in 2006 ca ‘material de serviciu’ ati fost pus intr-o ‘situatie f.f. neplacuta’ din cauza celor intimplate in noiembrie 1989 (?!) Sau poate, mai exact, asocierea a avut drept scop de a induce in mintea cititorilor in mod clar ideea, pentru care ar trebui sa rositi si azi dupa aproape doua decenii, ca opozitia mea, strict opinie personala, altfel bine argumentata, fata de ocuparea pozitiei de sef al Comisiei prezidentiale de catre V.Tismaneanu ar fi de fapt justificata de ranchiuna personala nascuta din refuzul acestuia in calitate de Sfintu Petru de a-mi deschide larg portile ‘paradisului american’?

Atacul la persoana, domnule Tudoran, este descalificant in plan intelectual intr-o polemica rationala. Asta se invata in anul intii de facultate la cursul de logica elementara. Nu convingi publicul ca X sau Y nu trebuie luat in seama, introducind pe usa din spate o falsa premiza, precum cea invocata de dvs. adica prin trimiterea la o situatie incorecta si imaginara petrecuta in urma cu 17 ani. Marturisesc ca atunci cind am citit diatriba in 2006, mai intii, ca reactie la nivelul bunului simt am fost suparat, de, imperfectiuni umane, intre altele si pentru faptul ca la Jurnalul National aveam deja o serioasa audienta publica. Mai apoi, intelepciunea cea din urma mi-a impus teza mentionata mai sus adica cea cu ‘Treaca de la mine…ce nu face omul pentru o piine alba sau poate chiar o felie de cozonac…”.

Repostarea textului la 21 august 2009 schimba insa datele problemei la modul serios chiar daca in cadrul dialogului purtat cu dl. Victor Roncea v-ati contrazis singur referitor la persoana mea in citeva zile sarind de la o extrema la alta. Ceea ce m-a scos, vorba dlui Roncea, din preocuparile mele actuale a fost insa afirmatia facuta dupa cum urmeaza, si citez: “La postarea articolului pe blogul meu, aveam optiunea sa elimin acel paragraph; dar as fi fost acuzat – pe buna dreptate – ca am ‘crosetat’ un adevar.”

Deci, cu alte cuvinte m-am inselat cind am gindit ce am gindit acum trei ani. Mea culpa.
Continuati sa afirmati sus si tare cum se spune ca ceea ce ati afirmat in doua rinduri este un ‘adevar’ ce nu poate fi ‘crosetat’.O adevarata ofranda depusa pe altarul deontologic jurnalistic.

Dupa precizarile ce urmeaza sper ca atit personal cit si eventualii cititori de buna credinta vor avea in sfirsit o perceptie corecta a situatiei reale.

Iata deci, informatiile factuale indubitabile referitoare la situatia descrisa incorect de dvs:

– nu v-am intilnit personal niciodata pina in momentul acordarii interviului postului de radio ‘Vocea Americii’ unde va desfasurati activitatea ca redactor;

– decizia de a lua o pozitie publica cu impact maxim la opinia publica romaneasca dar si a oficialilor fostului regim a fost convenita de mine in accord cu autoritatile americane sub a carei protectie de securitate ma aflam 24 de ore din 24 de ore;

– alegerea postului de radio ‘Vocea Americii’ si nu a postului ‘Europa Libera’ are o explicatie eminamente politica. Desi stiam ca postul de radio ‘Europa Libera’ are prin numarul de ore de difuzare o pondere net superioara ‘Vocii Americii’ acesta din urma avea un atu politic superior: era explicit un post de radio oficial al guvernului american si aducea cu el plusul de credibilitate de care era nevoie;

– fiind convenit cu autoritatile americane, acestea au asigurat si cadrul in care s-a desfasurat interviul; fara a intra in detalii va asigur ca in afara garzii de corp care m-a insotit la locul interviului au fost efectuate in mod firesc pentru astfel de situatii si alte verificari inclusiv de personal;

– exact ca in bancurile cu radio Erevan (nu exemplific ca sunt de notorietate) deci, nu V.Tismaneanu si nici dvs. nu mi-ati deschis ‘usa’ la “Vocea Americii” (unde de altfel am continuat ulterior sa particip la diferite emisiuni pe care le-am considerat importante pentru obiectivele mele politice in compania altor redactori) ci ati fost lasati sa credeti asta pentru asigurarea ‘normalitatii situatiei’; mai mult, va asigur punindu-mi in joc intreaga credibilitate, cum se spune, ca eu v-am ales ca interlocutor al interviului si nu vice-versa si asta din doua motive: primul a fost acela ca stiindu-va biografia, dar si ce vi s-a intimplat in tara in confruntarea cu autoritatile fostului regim, ati reprezentat pentru mine in pofida faptului de a nu ne fi cunoscut personal ‘un aliat politic natural’; al doilea motiv a fost unul de ordin tactic: fiind scriitor si cunoscut deja in urma confruntarii cu autoritatile romane drept dizident aveati deja audienta la segmentul opiniei publice care ma interesa foarte mult: cel al intelectualitatii literare considerat de altfel de occidentali ca potential detonator al unor schimbari socio-politice de substanta in Romania;

– in acest context ideea, asa cum afirmati in textul cu pricina, ca m-as fi rugat de V.Tismaneanu sa te roage pe dumneata sa ai bunavointa de a-mi lua un interviu ca favoare personala este nu numai ridicola dar si de un umor nebun ; si cind afirm asta o fac cu blindetea celui care intelege incapacitatea naturala a unui outsider al muncii de informatii de a cunoaste si intelege modul de operare profesionala pentru astfel de operatiuni;

– cum bine stiti interviul epopee difuzat zilnic in fragmente in timpul desfasurarii ultimului Congres al PCR in noiembrie 1989 a facut istorie nu numai pentru postul de radio dar si la nivelul audientei romanesti oficiale si neoficiale; daca Jurnalul National il va republica in noiembrie a.c. in suplimentul ‘Scinteia’ va fi o excelenta ocazie pentru toata lumea sa compare analiza si previziunele mele de atunci cu desfasurarile istorice reale. Cea mai importanta sub aspect tactic dar cu impact strategic a fost predictia ca in momentul atingerii masei critice in sistemul politic prima institutie care-l va abandona pe Nicolae Ceausescu si camarila sa va fi Securitatea, adica DSS. A doua previziune facuta de mine inca din luna iunie 1989 in conversatiile cu analistii specializati pe tema Romaniei a fost ca Nicolae Ceausescu pentru a supravietui va incerca in extremis modelul izolarii albaneze, si deci ca orice asteptare in directia unei inlocuiri a acestuia de un nucleu din virful conducerii PCR (idée altfel puternic propagata pe la Departamentul de Stat inclusiv de V. Tismaneanu cu care sefului biroului Romania se mai consulta din cind in cind, pariindu-se ba pe Stefan Andrei, ba Gogu Radulescu ba pe altii) este inutila, singura alternativa viabila fiind miscarea de strada indifferent de natura detonatorului. Afirmatia avea sa apara si in scris la inceputul lunii noiembrie in unul din cotidienele capitalei americane.

– acum sa lamurim si povestea relatiilor noastre personale; precum spuneam, facind trimitere la comparatia cu bancurile cu radio Erevan, este absolut adevarat (cred ca era spre sfirsitul verii nu-mi amintesc perfect) ca din nou, cu sprijinul autoritatilor, am identificat locatia si organizat o intilnire cu V.Tismaneanu la Philadelphia (folosesc scrierea engleza). Era la vremea respectiva cercetator la Foreign Policy Research Institute si colabora via unor conectii la una din publicatiile de analiza si propaganda ale Departamentului de Stat pe tematica comunismului romanesc. Unele au fost reluate, in nota deja cunoscuta ulterior, la microfonul postului de radio ‘Europa Libera’.

Il stiam pe V. Tismaneanu din perioada cind datorita diferentei de virsta el era inca student iar eu tinar
cercetator si asistent universitar. Ii stiam bine preocuparile pentru ca ne mai intersectasem indirect in lumea publicatiilor dar si a unor cunostinte comune. Scopul intilnirii de atunci a fost din punctul meu de vedere unul pur evaluativ in ideea de a explora si crea cit de cit o posibila platforma comuna de actiune a tuturor celor implicati direct sau indirect in criticarea fostului regim comunist. Intilnirea a fost cordiala si atunci V.Tismaneanu (din nou paradigma bancurilor cu radio Erevan) mi-a vorbit mai pe larg despre ‘prietenul sau apropiat Dorin Tudoran’ care este printre putinii ce are conectii operative cu unii dizidenti din tara dar si in Europa occidentala. I-am confirmat aprecierile mele pozitive despre dvs. si intentia de a folosi unul din posturile de radio ce difuzau in spatiul romanesc. Nu ne vazusem de peste16 ani dar se parea ca am putea face cite ceva impreuna alaturi de altii in folosul Romaniei. Ii cunoasteam destul de bine inca de atunci felul de a fi dar mi-am zis ca la ‘razboi’ aliantele imping la periferie aspecte precum tarele de caracter. Nu avea sa fie, pentru ca la scurt timp, s-a produs precum stiti RUPTURA definitiva in care dvs. aveati sa jucati rolul principal de procuror, executor si curier explicativ.

Viata este plina de coincidente stranii si chiar daca acestea au fost sau sint realmente aleatorii oamenii au tendinta de a le asocia altora pentru ca le servesc ca baza explicativa convenabila pentru anumite concluzii. La un moment dat am fost invitat la o masa rotunda organizata la redactia cotidianului “Washington Times” pe tema situatiei din tarile comuniste est-europene. Au participat numerosi experti si jurnalisti inclusiv din cadrul aparatului tehnico-politic al unor institutii guvernamentale. Pe unii ii cunosteam dupa nume, altii imi erauGaetan

complet necunoscuti. La un moment dat am tresarit cind i s-a dat cuvintul unui participant al carui nume romanesc il stiam, la fel ca si biografia si unele din activitatile desfasurate. Pe parcursul interventiei Victor Gaetan, caci de el este vorba, a adus in discutie incompatibilitatea accesului la unele canale de informare si influenta guvernamentale, precum Departamentul de Stat a unor oameni care prin biografie si activitatile politico-ideologice duse pe durata sederii in tara de origine, recte Romania nu ar trebui sa prezinte incredere. Si l-a mentionat pe V. Tismaneanu. Nimeni nu l-a oprit, nimeni dintre participanti nu l-a criticat deschis si totul a continuat ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat. Reactie nu tocmai surprinzatoare luind in considerare ca cel in cauza, altfel bine educat, cu un doctorat la Sorbona, era ginerele uneia dintre cele mai influente membre a Camerei Reprezentantilor si a establishmentului american reprezentind Partidul Democrat.

Ulterior, aveam sa primesc un telefon de la dumneata, Dorin Tudoran, in care m-ai luat la refec ca desi am fost prezent nu m-am ridicat pe loc si nu l-am ‘contracarat’ ferm pe domnul V. Gaetan. Prin aceasta atitudine am fost acuzat ca la curtea martiala comunista ca l-am tradat de V. Tismaneanu si cu asta relatiile noastre (adica cu V.T. si D.T) s-au rupt definitiv. Dupa socul initial impus de surpriza tonului dar si a fondului acuzatiei imi amintesc perfect ce v-am replicat: mai intii, v-am intrebat de ce nu m-a sunat V. Tismaneanu insusi daca de el era vorba; doi, v-am spus clar ca tonul imi repugna si ca va inselati amindoi ca am parasit Romania venind in SUA cerind azil politic ca sa intru in incaierarile voastre personale ce nu au nimic in comun cu dorinta mea de a contribui la schimbarea spre mai bine a vietii romanilor; trei, cum se face ca, relativ nu cu mult timp inainte amindoi (V.T. si D.T) ati facut alianta cu V. Gaetan si parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa pentru a obtine sprijinul guvernamental si al Congresului pentru activitatile noului Institutului Crestin (nu-mi amintesc acum titlul exact)… adica chestie de fonduri financiare iar dupa ce nu v-ati mai inteles ati intrat intr-un razboi de gherila totala spre dispretul autoritatilor autohtone. Cunosteam povestea inca din perioada in care eram in tara iar serviciul de informatii se ocupa direct de caz.

Cu asta s-au incheiat definitive relatiile noastre care incepusera sub auspicii promitatoare si in care, scuzati-mi formularea, ati actionat ca un simplu valet de serviciu ‘la casa V. Tismaneanu’. O ultima completare clarificatoare: ulterior incidentului aveam sa aflu prin alte mijloace ce anume fusese de fapt detonatorul real al intregii ‘tragedii’: in aceeasi perioada un foarte cunoscut journalist investigator de la “Washington Times” cu care eram in relatii apropiate comisese involuntar o eroare la care declar cu mina pe inima ca nu am fost partas. Omul afirmase in articolul sau in plin ‘elan revolutionar jurnalistic’ ca odata venit in SUA intentia mea era sa mobilizez toate fortele posibile pentru a crea un front unit impotriva regimului de la Bucuresti. I-am reprosat prieteneste eroarea comisa si i-am spus ca romanii nu-s ca americanii si ca prin traditie ‘unde sint trei romani sint cinci organizatii” fapt altfel abil speculat de regimul comunist in manipularea emigratiei romanesti. I-am spus: ‘acu sa te tii, ‘ce mai dragoste’ adica ‘antipatie’ imi vor arata compatriotii mei ‘competitori’ intr-ale schimbarii Romaniei, de a-mi aroga impertinent o atare pozitie tocmai eu care vin din interiorul serviciului de informatii externe’.

Evident ca nu am gresit in predictia mea, mai ales in rindul intelectualilor dizidenti sau pseudo-dizidenti fapt remarcat si in textul dvs., citez: ‘Volodea e un tip foarte competitiv’. Aveti dreptate, asa a fost si asa a ramas pina astazi. Dar nu numai el. Cit despre ‘competitivitatea’ dlui V.Tismaneanu si a grupului sau de interese de dupa decembrie 1989 un pic mai la vale….

VA URMA

Agentul VICTORIA (VIII): Operaţiunea „Washington”


Marius Oprea a desfăşurat o operaţiune anti-Băsescu, în capitala SUA

Liviu Turcu a dezvăluit recent, în cadrul emisiunii lui Marius Tucă, o interesantă operaţiune de dezinformare lansată la Washington de către un consilier al primului-ministru Călin Popescu Tăriceanu.Scopul operaţiunii a fost acela de a induce ideea că dezvăluirile făcute anul trecut de Liviu Turcu, referitor la relaţia penelistului Varujan Vosganian cu fosta Securitate, ar fi fost coordonate de la Cotroceni.Deşi fostul ofiţer CIE nu a oferit alte detalii concrete cu privire la „intoxicarea“ pusă la cale pentru cercurile politice de peste ocean, „Interesul Public“ l-a identificat rapid pe autorul diversiunii. Este vorba despre Marius Oprea, consilier personal al lui Tăriceanu şi preşedinte al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului din România.Concret, conform declaraţiilor televizate ale lui Liviu Turcu, un consilier al lui Tăriceanu s-a deplasat la Washington „la şapte luni şi jumătate“ de la scandalul din toamna trecută şi „a împrăştiat zvonul că Liviu Turcu a venit în România ca parte a unei conspiraţii organizate de Traian Băsescu, ca să-i dea o lovitură primului-ministru“.Pentru a argumenta această afirmaţie, consilierul lui Tăriceanu a afirmat că în perioada în care Turcu s-a aflat la Bucureş ti a locuit la unul dintre apropiaţii pre- şedintelui Băsescu. Conform declaraţiei lui Turcu, Marius Oprea a afirmat: „Şi, la urma urmei, ştiţi unde a locuit tot timpul ăsta? La unul dintre intimii preşedintelui Băsescu, un fost coleg de-al lui care a fost ofiţer de securitate la Serviciul de Informaţii Externe“.Liviu Turcu nu a precizat numele persoanei vizate, dar, conform surselor noastre, Marius Oprea l-a indicat astfel pe Silvian Ionescu, fost ofiţer CIE şi apropiat al lui Traian Băsescu din episodul „Anvers“.

În urma investigaţiilor noastre a rezultat că, într-adevăr, în iunie 2007, deci la peste şapte luni de la dezvăluirile lui Liviu Turcu (declanşate în octombrie 2006), Marius Oprea a făcut parte dintr-o delegaţie numeroasă de politicieni care s-au deplasat la Washington din diverse motive.

Din delegaţie au făcut parte, printre alţii, consilierul Marius Oprea, deputatul PNL Nicolae Popa, fostul preşedinte, Emil Constantinescu, şi ministrul de Externe, Adrian Cioroianu. Conform unei ştiri apă- rute pe 13 iunie 2007 pe site-ul PNL, vizita ar fi fost „de lucru“ şi ar fi vizat relaţiile bilaterale româno-americane Astfel, se arată în documentul citat, „În cursul acestei săptămâni, o delegaţie oficială a României, din care face parte şi deputatul PNL de Alba, Nicolae Popa, efectuează o vizită de lucru în Statele Unite.

În cadrul recepţiei organizate de Ambasada României în SUA, ministrul de Externe, Adrian Cioroianu, fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, consilierul premierului, Marius Oprea, precum şi alţi membri (sic! – n.n.) ai delegaţiei, au purtat mai multe discuţii cu oficiali americani. Temele abordate au fost acelea a (sic! – n.n.) relaţiilor bilaterale dintre cele două state, precum şi relaţiile României cu statele vecine, în vederea menţinerii siguranţei şi stabilităţii în zona Mării Negre“.

Pe de altă parte, pe 12 iunie 2007, în prezenţa unei numeroase asistenţe, consilierul Marius Oprea împreună cu fostul preşedinte Emil Constantinescu au participat la ceremonia dezvelirii unui monument ridicat în memoria celor ucişi de regimurile comuniste. Participarea „agentului Victoria“ la eveniment s-a făcut în calitatea sa de preşedinte al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului. Dacă toate aceste informaţii sunt exacte, nu ştim însă care dintre calităţile sale au fost invocate cu ocazia lansării zvonului că Liviu Turcu ar fi făcut jocurile lui Traian Băsescu atunci când a dezvăluit informaţii privind trecutul informativ al lui Varujan Vosganian. Noutatea nu era însă aceasta, deoarece presa românească a tocat mărunt acest subiect şi zvonul era lansat de susţinătorii lui Vosganian şi ai grupului de interese care-l promovase pentru ocuparea poziţiei de comisar european. Noutatea zvonului lansat de „oficialul guvernamental“ Marius Oprea era chiar argumentul folosit pentru a-l credibiliza, anume informaţia că Liviu Turcu fusese găzduit la Bucureşti chiar de către Silvian Ionescu, apropiatul lui Traian Băsescu.

Invenţia lui Oprea: Silvian Ionescu a fost gazda lui Liviu Turcu

Lansarea zvonului conform căruia Liviu Turcu a fost găzduit de Silvian Ionescu (foto stanga) pe perioada şederii sale la Bucureşti (începutul lui noiembrie 2006) a avut scopul de a justifica o legătură concretă Turcu-Băsescu, via Silvian. În realitate însă, informaţia era o pură invenţie, valabilă probabil doar la reuniunile GDS unde uneori „intelighenţia“ îşi probează, în grup, defulările. Conform informaţiilor obţinute de noi, nu numai că Liviu Turcu nu a fost găzduit de Silvian Ionescu, dar relaţiile dintre cei doi sunt definitiv compromise încă din 1989. Referitor la locul în care a fost cazat Turcu, putem spune doar că e vorba de o locuinţă ce aparţine familiei acestuia. Există însă o legătură între familia lui Turcu şi Silvian Ionescu, dar aceasta nu e deloc fericită.

Liviu Turcu
Liviu Turcu

Din investigaţiile noastre rezultă că, după ce conducerea Centrului de Informaţii Externe a aflat despre rămânerea în Occident a lui Liviu Turcu (foto dreapta), printre cei care s-au implicat în anchetarea şi intimidarea familiei acestuia rămase în ţară a fost şi fostul coleg, Silvian Ionescu.

El a participat direct la percheziţia, „exploatarea in orb“ şi intimidarea rudelor de gradul I ale lui Turcu. Aşadar e absurd să creadă cineva, cu excepţia lui Marius Oprea, că evenimentele descrise ar fi putut permite o apropiere între cei doi, chiar şi după atĺţia ani, de natură a-i aduce sub acelaşi acoperiş. Aşadar, tocmai am demonstrat că Liviu Turcu nu numai că n-a fost găzduit de Silvian Ionescu, dar nici măcar nu putea s-o facă chiar dacă ar fi dorit. A lansa însă un asemenea zvon la Washington de către consilierul lui Tăriceanu a avut, desigur, scopul de a-l compromite pe Turcu, în sensul asocierii lui cu un presupus grup de interese al foştilor ofiţeri din DSS. Nu ştim, totuşi, dacă cineva „a pus botul“ la dezinformarea „agentului Victoria“, sau dacă ea n-a fost făcută cu scopul de a fi preluată ulterior de presa favorabilă lui Tăriceanu de la Bucureşti. Faptul că aflăm abia acum despre manevra diversionistă a „agentului Victoria“ este o dovadă că „răspândacii“ de la Washington nu şi-au făcut treaba.

Antecedente diversioniste a la Oprea
Cum am mai arătat deja, Marius Oprea nu este la prima acţiune diversionistă lansată cu scopul de a abate atenţia de la problemele delicate cu care se confruntă grupul de interese din care face parte. Personajul este deja cunoscut pentru scoaterea de documente din arhive sau cancelarii şi plasarea lor, fără a ţine cont de interesul public, în diverse medii de interes. Referitor la „perdeaua de fum“ lansată pentru a acoperi „scandalul Vosganian“, ea a început chiar în acele zile, destul de grele pentru liderii PNL. Cel mai cunoscut caz este cel privind dezvăluirea presupusei implicări a Romĺniei în livrarea de armament („rachete solaer în valoare de 9 milioane de dolari“) către Iran, în 1995, operaţiune care ar fi încălcat flagrant embargoul impus Iranului de comunitatea internaţională. Documentul care ar fi probat această afacere şi care avea caracter confidenţial, a ajuns în presă, dar şi la Parchetul Militar, printr-o strategie bine pusă la punct de avocaţii săi din PNL. Aruncarea Romaniei într-un nou scandal internaţional, cu două luni înainte de intrarea în Uniunea Europeană, prin lansarea pe piaţă a unui document obţinut de Oprea în calitatea lui oficială de consilier al preşedintelui Emil Constantinescu, a fost primul efect al dezvăluirii. Iată cum a descris oficialul Oprea, pentru un cotidian central, justificarea acestei acţiuni: „Eu am primit documentele de la un ofiţer de informaţ ii de la MApN. El mi-a spus că urma să li se piardă urma. Ulterior, am verificat la Romtehnica şi conducerea fabricii mi-a spus că nu are în arhiva sa niciun document referitor la această tranzacţie. Atunci m-am decis să fac o copie, pentru că mi-a fost frică să nu dispară după încetarea mandatului preşedintelui Constantinescu“. Aşadar, i-a fost frică de faptul că Romĺnia s-ar putea să scape de condamnarea comunităţii internaţionale pentru o presupusă faptă comisă în 1995!

(foto: baricada.wordpress.com)
(foto: baricada.wordpress.com)

Ulterior însă s-a dovedit că opera- ţiunea a fost pusă la cale de capii PNL, aflaţi în criză acută de imagine ca urmare a scandalului generat de dezvăluirile lui Liviu Turcu. Însuşi Oprea a recunoscut apoi, într-un cotidian central, cu emoţie infantilă, legătura cu acel scandal: „M-a enervat situaţia în care e Varujan Vosganian. Am ieşit acum pentru că ieri el m-a rugat să vorbesc cu fiica lui şi să-i spun că tatăl său nu a fost informator“. Aceasta a fost explicaţia publică oferită atunci de Marius Oprea pentru diversiunea menită să pună batista pe ţambalul Vosganian. Cum se ştie, Vosganian a ajuns ulterior ministru, iar Marius Oprea, preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România şi coleg de consiliu cu Dennis Deletant, un alt personaj „de legendă“ inclus de noi în seria „Agentul Victoria“. Din aceeaşi galerie cazonă îi reamintim pe Erno Rudas, spionul ungar asociat în afaceri cu premierul Tăriceanu vreme de peste trei ani, şi, ultimul pe listă, dar nu cel din urmă „agent Victoria“, Dorel Şandor, fost căpitan de Securitate la şcoala de ofiţeri din Băneasa.

Dan Badea

Interesul Public, 18 octombrie 2007

Micile secrete ale lui Varujan Vosganian

Nominalizarea senatorului Varujan Vosganian pentru postul de comisar european a declansat, la sfarsitul anului trecut, unul dintre cele mai mari scandaluri consemnate la varful politicii romanesti. Esecul admiterii candidaturii sale, dupa scoaterea la iveala a unor informatii compromitatoare din trecutul sau mai indepartat, a fost dureros resimtit atat de el, cat si de cei care l-au propus si sustinut fara rezerve. Reprezentant de varf al PNL, gruparea Tariceanu-Patriciu, Vosganian a fost ajutat sa depaseasca „rusinea de la Bruxelles“ prin numirea sa intr-un post-cheie al guvernului, acela de ministru al economiei si comertului.Beneficiar al unei campanii mediatice de reconstructie a imaginii, Varujan Vosganian a reusit astfel, destul de rapid, sa-si stearga de pe frunte stampila stanjenitoare pe care scria „incompatibil UE“, o varianta moderna a mai vechiului „refuzat la export“. Desi dezvaluirile cu privire la trecutul sau controversat n-au fost tocmai placute, ele i-au adus totusi, pentru prima oara in cariera, numirea intr-o functie guvernamentala pe principiul „oricare, numai sa fie“.Asta pentru ca, dupa esecul cu UE, Varujan a fost din nou nominalizat, fara succes, pentru postul de vicepremier ramas vacant dupa retragerea lui Gheorghe Pogea. Cum postul n-a mai putut fi accesat, din motive de strategie politica, dar Varujan primise deja semnalul „bun pentru guvern“, liberalul si-a gasit ulterior linistea si implinirea in fotoliul de ministru al economiei.
Varujan Vosganian s-a nascut pe 25 iulie 1958 in Craiova, este casatorit cu Mihaela Stanculescu (45 ani) si are un copil, Armine (15 ani). Sotia lui Varujan este compozitor si profesor universitar si a absolvit Conservatorul „Ciprian Porumbescu“, in 1985. Armean de origine, Vosganian a absolvit liceul „Alexandru Ioan Cuza“ din Focsani, Vrancea, iar apoi, in 1982, Facultatea de Comert din cadrul ASE Bucuresti. In CV-ul oficial, el nu aminteste nimic despre activitatea de pana in decembrie 1989, ca si cand i-ar fi rusine de propriul sau trecut. Ascunderea deliberata a trecutului este unul dintre motivele care ar fi trebuit sa le dea de gandit celor care l-au propulsat ulterior in inalte demnitati politice si de stat. In 1991, Varujan Vosganian a absolvit Facultatea de Matematica din cadrul Universitatii Bucuresti, iar in 1998 si-a luat doctoratul in economie la ASE Bucuresti. Dupa 1990, Vosganian si-a descoperit o noua meserie, aceea de parlamentar, meserie care i-a permis sa devina, pe rand, poet si scriitor. Vosganian a publicat cateva volume de poezie („Samanul Albastru“ – 1994, „Ochiul alb al reginei“ – 2001, „Iisus cu o mie de brate“ – 2004), proza („Statuia Comandorului“ – 1994), economie („Jurnal de front“ – 1994, „Contradictiile tranzitiei la o economie de piata“-1994 si „Reforma pietelor financiare“ – 1999) sau politica („Dreapta romaneasca. Traditie si Modernitate“ – 2001).Acuzat de colaborationism la Bragadiru

Fragmente necunoscute, sau uitate, din trecutul lui Varujan Vosganian au iesit la iveala dupa ce fostul ofiter CIE, Liviu Turcu, a dezvaluit intr-un cotidian central („Jurnalul National“) faptul ca nominalizatul Guvernului Romaniei pentru functia de comisar al Uniunii Europene „a fost informator al Securitatii“. „A fost recrutat la inceputul anilor ’80 de catre unul dintre ofiterii aflati direct in subordinea serviciului pe care l-am condus in cadrul Centrului de Informatii Externe“, a precizat Liviu Turcu in articolul publicat de „Jurnalul National“ pe 27 octombrie 2006.

In aceeasi zi, intr-un alt cotidian central, a aparut aceeasi informatie privind colaborarea lui Vosganian cu fosta Securitate. „Varujan Vosganian ar fi fost, inainte de Revolutie, agent acoperit al fostei Directii de Informatii Externe (DIE) a Departamentului Securitatii de Stat (DSS), au declarat pentru „Evenimentul zilei“ surse apropiate serviciilor secrete. Liberalul propus de premierul Calin Popescu Tariceanu pentru functia de comisar european ar fi fost recrutat in anii ’80, pe vremea cand era contabil la Intreprinderea de spirt si drojdie Bragadiru, Bucuresti, de unde a trecut la Centrala Berii, intermediara dintre unitate si guvern.

Sursele EvZ sustin ca dosarul lui Varujan Vosganian ar fi fost distrus, insa copia sa microfilmata s-ar afla intr-o arhiva la Bran“ (EvZ, 27 octombrie 2006). Un alt argument in defavoarea lui Vosganian a fost semnalat de Monica Lovinescu, in lucrarea sa, „Jurnal: 1996-1997“, aparuta in 2001. Iata fragmentul: „Marti, 19 noiembrie 1996. Primele proiecte ale Conventiei au explodat din pricina dublei bombe aduse amabil la domiciliu de domnul Magureanu: doua dosare. Primul, al lui Radu Vasile, ce urma sa fie prim-ministru (…). Al doilea, Vosganian, cel care crease o alternativa intelectuala ce-i reusise atat de putin, incat o cedase dupa un an Conventiei, spre a dobandi un loc in Parlament. Acum, se pare ca pe cel de ministru in orice caz nu-l va mai avea.“ (pag. 241, op. cit.). Al patrulea semnal de suspiciune a fost prezentat chiar de catre Alex Mihai Stoenescu, fost lider UFD, in cadrul unei emisiuni televizate. „Imi aduc aminte ca erau pe vremuri niste emisiuni de dezbatere la Tele7 abc, si la una din emisiuni am participat cu domnul Corneliu Vadim Tudor.

Eu eram la UFD, vicepresedinte, si intr-o pauza de acolo mi-a spus: „Seful tau a fost informator“. Dar nu m-a interesat subiectul“. La fel, a continuat Stoenescu, „in iarna lui 1999-2000 s-a prezentat la mine un cetatean, s-a si prezentat ca a fost ofiter de securitate, care mi-a relatat ca e chiar ofiterul care l-ar fi racolat. Eu nu am dat importanta, nici macar nu am discutat cu Varujan Vosganian lucrul acesta“.

In aceeasi serie de dezvaluiri, „Tricolorul“ lui Vadim Tudor a punctat si el in editia din 7 noiembrie 2006: „Varujan Vosganian a fost recrutat de Securitate, in vederea utilizarii sale pentru strainatate, in anul 1983, cand a furat niste navete de bere si, in calitatea sa de economist, a falsificat o serie de acte“.

Cea mai ferma dintre declaratii ramane insa cea a lui Liviu Turcu, persoana care nu numai ca nu si-a retras afirmatiile, dar chiar le-a intarit, recent, printr-o noua serie de dezvaluiri. El si-a justificat demersul deconspirarii lui Vosganian, in ceasul al doisprezecelea al negocierilor pentru desemnarea acestuia in postul de comisar european, prin invocarea prejudiciilor ce ar fi fost inregistrate de Romania, in planul imaginii si al relatiilor externe, daca aceasta deconspirare s-ar fi facut ulterior acestei numiri.

Turcu a atras atentia si asupra faptului ca presedintele Uniunii Europene, Jose Manuel Baroso, dar si cancelariile europene fusesera atentionate, prin intermediul socialistilor europeni, si de alte aspecte discutabile din trecutul lui Vosganian, cum ar fi „calificativul“ folosit in aceste materiale, de „extrema-dreapta camuflata“, cu trimitere la legatura liberalului cu publicatia „Rost“ („printre ai carei fondatori sau mentori se numara persoane aflate in nomenclatoarele occidentale la capitolul legionari recunoscuti“- spune Turcu).

Reactia lui Varujan

Vosganian la toate aceste dezvaluiri a fost de negare toatala a oricarei colaborari cu fostele servicii secrete atat ca informator, cat si ca ofiter. De asemenea, in sprijinul sau au sarit si institutiile abilitate sa ofere informatii cu privire la posibila sa relatie directa cu fosta Securitate. Atat SIE, cat si SRI au negat existenta vreunui dosar informativ (de retea) pe numele lui Varujan Vosganian.

Pozitia a fost sustinuta inclusiv de presedintele Traian Basescu, desi, cum se stie, daca Varujan Vosganian ar fi, prin absurd, in baza de date operativa a SIE, legea obliga aceasta institutie sa-si protejeze oamenii, iar un proces precum cel intentat de Vosganian lui Liviu Turcu nu poate transa, credibil, acest litigiu, fara aducerea unor probe materiale sau/si a unor marturii avizate.

Condamnat sa fie sef, cu pauza de bere

Daca problema colaborationismului ramane neelucidata, alte aspecte din trecutul lui Vosganian incep sa iasa la lumina. Astfel, involuntar, aflam ceea ce Vosganian a refuzat cu obstinatie sa dezvaluie in biografiile sale publice: ca pana in 1989 a lucrat la Fabrica de bere din Bragadiru, ca a mutat navete de bere dintr-un loc in altul, ca incarcator-distribuitor, sau ca apoi s-a transferat in „centrala“, la Fabrica de bere Rahova, unde a avut atributii contabilicesti.

„Dintre toate meseriile pe care le-am avut in decursul timpului, aceasta a fost cea mai glorioasa. Pe atunci, pozitia pe care o ocupam era destul de invidiata. Acolo era un fel de masonerie. Distribuitorii predau secretele lor unor novici pe care ii socoteau demni sa le urmeze. Era o adevarata arta sa manevrezi sticlele ca sa ai mai putine cioburi decat erau normate. La o masina de 12 tone, aveai dreptul sa spargi un anume numar de sticle. Daca spargeai mai putine sticle, le luai pe cele nesparte si vorbeai cu fetele de la Sectia de imbuteliere. Ele iti dadeau o sacosa de cioburi pe care o predai, iar sticlele pline le vindeai“ – a povestit Varujan pentru un cotidian central.

Cu toate acestea, Vosganian afirma despre el ca inca din copilarie si-a inceput cariera de lider, intrerupta temporar, cum am aratat deja, in perioada Bragadiru-Rahova: „Am avut o predestinare de a fi sef inca de cand am intrat in colectivitate: la gradinita eram seful celor care erau recalcitranti; in scoala primara am fost sef de detasament.

Sefiile mele au mers pana intr-acolo incat am fost sef si-n liceu, am fost seful anului scolar si reprezentantul studentilor in consiliul profesoral la facultate, am fost sef de grupa in armata si sef de palier la Jilava, la inchisoare, in noaptea de 21-22 decembrie 1989. Dupa aceea am fost seful Uniunii Armenilor, seful grupului parlamentar al minoritatilor nationale, sef la Uniunea Fortelor de Dreapta“ (Diana Coriciuc, „Dialog cu Varujan Vosganian“).

Bunicul, genocidul si turcii

Conform propriilor sale declaratii, Varujan Vosganian se trage, pe linie materna, dintr-un print, Melic, din Persia. „Stramosul meu dupa mama, Melic, a fost un print care a trait in jurul lacului Urmia din Persia. De alfel, Melic, in limba armeana, inseamna print. De acolo vine numele de familie al mamei mele: Melichian, adica ai lui Melic. Asta e o poveste de trei sute de ani si mai bine. Printul Melic s-a impotrivit turcilor pana cand, intelegand ca este o lupta fara leac, si-a luat familia si avutul si s-a mutat in muntii Karabaghului, mai la nord.

Si iarasi, impins de navalitori, s-a asezat pe platourile muntoase din jurul Erzerumului. Melic a avut sapte baieti. Cu familiile lor impreuna, ei au intemeiat o asezare care s-a numit Zakar. Satul a existat pana in 1915, cand, in timpul conflictelor turco-armene, a fost devastat de turci, iar populatia masacrata. Bunicul meu, care era un copil, a scapat fugind, ajungand pe jos in Romania, unde auzise ca s-ar fi refugiat niste veri de-ai sai. Dupa ce i-a gasit, acestia au pus mana de la mana si l-au ajutat pe bunicul sa-si deschida, la Craiova, o pravalie de coloniale.

Din asta, bunicul a facut, cu munca lui, un lant de magazine“, a povestit Vosganian pentru publicatia Tango. Dincolo de livrescul ei, declaratia contine informatii care, intr-un context international, pot provoca mari dureri de cap Turciei. Aceasta deoarece, cum se stie, episodul cu masacrarea populatiei armene din Zakar face parte din controversata chestiune a genocidului la care a fost supusa populatia armeana la inceputul secolului XX, genocid nerecunoscut nici astazi de autoritatile turce si considerat inca o piedica in negocierile acestui stat cu Uniunea Europeana.

Pozitia lui Varujan Vosganian, dincolo de povestile de la gura sobei, i-a determinat pe oficialii turci sa ia atitudine imediat dupa ce liberalul a fost nominalizat pentru postul de comisar european, motivul fiind, conform cotidianului „Hurriyet“, faptul ca „Vosganian a jucat un rol major in decizia Romaniei de a recunoaste genocidul comis de Turcia asupra armenilor“.

Afaceri si politica
Ca om politic, Varujan Vosganian a beneficiat, inca de la infiintarea Uniunii Fortelor de Dreapta, si de sprijinul omului de afaceri Sorin Ovidiu Vintu, acesta sponsorizand oficial firavul partid al politicianului. Recunoasterea publica a acestei sustineri financiare a dat insa apa la moara celor care vedeau in Vosganian un pericol in plan politic, inclusiv lui Traian Basescu.

De asemenea, informatia a fost folosita si in timpul scandalului privind nominalizarea pentru postul de comisar european, desi sponsorizarea partidelor si a politicienilor de catre oamenii de afaceri este o practica incontestabila in cazul tuturor partidelor politice din Romania. S-a ajuns pana intr-acolo incat oamenii de afaceri, vezi cazul Patriciu, sponsorizeaza si puterea, si opozitia, pentru a-si cumpara linistea indiferent de rezultatele electorale.

Referitor la relatia cu FNI, Vosganian a fost unul dintre investitori, numai ca prabusirea fondului de investitii l-a luat si pe el pe nepregatite: „Intr-adevar, am avut un certificat de 50 de milioane la FNI – a declarat Vosganian pentru un post de televiziune -– insa n-am luat niciodata banii. Mai mult decat atat, este dovada de la Sectia 6 de Politie ca sunt parte la procesul impotriva Ioanei Maria Vlas si FNI“.

Dupa acest esec suferit pe piata de capital, Varujan Vosganian a intrat in diverse combinatii de afaceri, participand la infiintarea a trei societati comerciale. Prima dintre ele se numeste „Euroeconomic“ SA si a fost infiintata in martie 2001, cu sediul la domiciliul lui Vosganian, din strada Ardeleni. Obiectul de activitate al firmei este „activitati auxiliare intermedierilor financiare (cu exceptia caselor de asigurari si de pensii)“. Conform datelor de la Oficiul National al Registrului Comertului, in octombrie 2006 Vosganian detinea la aceasta firma 96,3% din capitalul social, echivalentul a 84.700 lei.

Firma, a declarat Vosganian, „nu are decat rolul de a-mi colecta banii de la diverse publicatii precum „Piata Financiara“, „Ziua“ etc.“. Ceilalti asociati ai liberalului sunt Arin Octav Stanescu (0,85%), Melic Vosganian (0,85%), Teodorescu Adrian Ciocanea (0,85%), Dumitru Cocea (0,284%) si Jean Paul Brunet (0,85%). Printre administratorii societatii figureaza Arin Octav Stanescu, Adrian Ciocanea si Dumitru Cocea. Primul dintre ei, Arin Octav Stanescu, este presedintele Uniunii Nationale a Practicienilor in Reorganizare si Lichidare (UNPRL). Adrian Ciocanea este secretar de stat in Ministerul Integrarii Europene, dar, conform documentelor oficiale de la ONRC, el figureaza atat ca actionar (fapt consemnat in declaratia sa de avere), cat si ca administrator la firma lui Vosganian. Dumitru Cocea, al treilea asociat, este nimeni altul decat seful de cabinet al lui Varujan Vosganian si, de la sfarsitul anului 2005, finul de cununie al acestuia.

Cea de-a doua dintre societatile lui Vosganian este „Oferta“ SRL, firma infiintata in iulie 2003, cu sediul in strada Pictor Stefan Luchian nr. 12C din Capitala. Firma are ca obiect de activitate editarea revistelor si a periodicelor, iar, ca actionari, cu cate 50% din capitalul social, figureaza Varujan Vosganian si Razvan Bucuroiu, director general al revistei „Lumea Credintei“ editata de compania „Oferta“.

Ultima dintre firmele lui Vosganian a fost infiintata in mai 2006 si se numeste „Abator Express“ SRL. Sediul firmei este in Focsani-Vrancea, cu un un punct de lucru in Tarlaua 58, parcela 258 din localitate, obiectul de activitate al fiind „productia si conservarea carnii“. Ca actionari, alaturi de Varujan Vosganian (10%, reprezentand 11.000 lei) figureaza Dumitru Cocea (10%), Maria Doiciu (10%), Iulian Caraivan (10%), Dorel Boris Simiz (30%), Ion Simiz (15%) si Silviu Simiz (15%). Dintre asociatii de la „Abator Express“, Dorel Boris Simiz a iesit recent in evidenta, fiind implicat in scandalul penal al creditelor luate, in perioada 2001-2003, de la BCR Focsani. Boris Simiz este patronul firmei focsanene Pandora Prod SRL.

Dan Badea

Revista BILANŢ nr. 29, februarie 2007