Decembrie 1989: Noi am tras în noi

Adevărul despre „revoluţia” şi „teroriştii” lui Ion Iliescu


În decembrie 1989, în România n-a fost o revoluţie aşa cum a decretat Ion Iliescu (foto dreapta, alaturi de Nicolae Ceausescu).

Cei care s-au grăbit să definească astfel evenimentele petrecute aveau experienţa unor „revoluţii” la care fuseseră părtaşi, ei şi înaintaşii lor pe linie de partid. E vorba de revoluţia „democrat populară”, revoluţia „socialistă”, revoluţia „culturală”, revoluţia „tehnico-ştiinţifica” şi alte „revoluţii” mai mici sau mai mari. O revoluţie înseamnă o schimbare calitativa radicală a unui sistem, şi ea nu poate fi „construită” – cum au încercat comuniştii – şi nici declarată prin Monitorul Oficial – cum a procedat regimul Iliescu. Dacă urci un om într-un elicopter nu înseamnă că ai făcut revoluţie, ci înseamnă doar că ai urcat un om în elicopter. Nu înseamnă că ai făcut revoluţie nici atunci când, ca să pari mai frumos, îţi faci o operaţie estetică, chiar dacă devii mai frumos. Revoluţia nu se face cu bilet de intrare şi nici cu atestat. Doar istoria o consemnează şi îi dă măsură pe care o are.

În decembrie 1989, în România a fost, mai întâi, o revoltă a populaţiei faţă de un sistem dictatorial. Revolta nu poate fi pusă la cale. Poate fi, cel mult, amânată sau „stimulată”, adică ajutată să se exprime. Ea seamănă oarecum cu un vulcan care izbucneşte pe unde crusta de pământ este subţire sau fisurată. Revolta din decembrie 1989 a fost, pentru cei care au trăit-o cu adevărat, eliberatoare. Prin solidaritate, sute de mii de romani s-au scuturat de frică, au devenit liberi şi au sfidat un regim al terorii, o „ordine” impusă şi menţinută cu forţa. Prin revolta, şi nu prin forţă, a fost eliberat un oraş, iar apoi o ţară. Primii care s-au revoltat au fost timişorenii, iar revolta lor n-a fost planificată. În Timişoara s-a murit pentru libertate şi asta a făcut ca libertatea să poată fi obţinută. Nu mai exista cale de întoarcere. Revolta avea să fie alimentată de ură şi durere. Ura pentru cei care trăgeau şi durere pentru morţii care cădeau izbiţi de gloanţe. Revolta s-a extins şi s-a manifestat în alte oraşe numai după ce, la Timişoara, forţele de ordine au fost paralizate de mulţimea care, astfel, avea să cucerească oraşul.


Liberi doar pentru câteva ore

La Bucureşti, revolta însoţită deja de ură faţă de autorităţi pentru crimele din Timişoara a izbucnit în urma mitingului din 21 decembrie. Mitingul a fost un pretext pentru manifestarea revoltei. Bucureştenii şi-au manifestat revolta numai după ce şi-au dat seama că dictatorul Ceauşescu nu este invincibil. Replica forţelor de ordine n-a făcut decât să-i unească şi să-i irite pe manifestanţii revoltaţi. Pe cât de violentă a fost reprimarea, pe atât de puternică a fost solidaritatea celor care se aflau în centrul oraşului. Solidaritatea prin revolta, ură şi durere i-a determinat pe bucureşteni să nu cedeze în fata soldaţilor lui Ceauşescu. Măcelul din noaptea de 21 decembrie a scos a doua zi în stradă sute de mii de oameni, prea mulţi pentru a putea fi înfrânţi. Ceauşescu a fost obligat să fugă, iar generalii lui să treacă de partea populaţiei, înainte de a fi linşaţi. Fuga lui Ceauşescu şi aşa-zisa „fraternizare” cu armata i-au făcut pe români să creadă că şi-au câştigat libertatea. Este adevărat, pentru câteva ore, românii au fost liberi. Până a început să se tragă din nou.

Lovitura de stat 

A început astfel a doua etapă a evenimentelor din decembrie 1989: lovitura de stat. Scaunul lui Ceauşescu rămăsese liber, iar revolta populaţiei, în esenţă anticomunistă, propulsase în clădirile puterii centrale anumiţi „revoluţionari” cu veleităţi de lider.

Pe de altă parte, cum s-a demonstrat deja, locul lui Ceauşescu era vizat de multă vreme de către Ion Iliescu, un comunist cu vederi semi-liberale. Incapabil de acţiune, Iliescu a aşteptat revolta şi a plănuit, împreună cu alţi nomenclaturişti potrivnici lui Ceauşescu, modul de preluare a puterii. Planul imaginat de ei a fost aplicat la puţin timp după fuga lui Ceauşescu. Echipa Iliescu avea acceptul Moscovei, dar şi pe al Washingtonului. De asta se ocupase Silviu Brucan. Condiţia pusă de Moscova a fost cea deja cunoscută: Ceauşescu pleacă, Partidul Comunist rămâne.

Numai că, pe 22 decembrie 1989, sute de mii de oameni au spus că şi partidul comunist trebuie dat „jos”. Conspiratorii nu puteau să accepte aceasta. De aceea, când au aflat de fuga lui Ceauşescu, au ieşit de prin cotloane şi, conform planului, au mers în punctele strategice ale puterii: Televiziunea Romana, Ministerul Apărării Naţionale şi sediul CC al PCR. Lovitura de stat a început cu apariţia lui Ion Iliescu la televiziune şi s-a sfârşit cu dispariţia lui Ceauşescu de la Târgovişte.

Reconstituirea episodului împuşcării soţilor Ceauşescu

Puterea în România a fost preluată de un grup de comunişti întârziaţi, depăşiţi de istorie. Printr-o manevră criminală, aceştia au instaurat teroarea de după 22 decembrie 1989.

Iliescu a fost legitimat de terorişti 

Adevărul despre decembrie ’89 este mai simplu decât părea a fi. Pentru a fi siguri de preluarea şi prezervarea puterii, componenţii echipei lui Iliescu au aplicat un plan cosmetizat de diversiuni, conceput pentru situaţia în care Securitatea ar fi acţionat în apărarea lui Ceauşescu. Securitatea însă nu l-a aparat pe Ceauşescu.

De aceea au fost inventaţi teroriştii care, după cum îi descria Ion Iliescu, „trag din orice poziţie”. „Teroriştii” au mai avut şi rolul de a legitima prin „luptă” nouă putere. Pentru că nu participase la revolta de până la 22 decembrie, echipa Iliescu avea nevoie de proba „focului”. Asta deoarece comunistul reformat ştia că o revoltă în urma căreia puterea este preluată de indivizi care n-au nici o legătură cu ea nu se poate numi „revoluţie”. Or, „trebuia” să fie revoluţie, aşa se anunţase la televizor. Tot „teroriştii” (foto stânga, fals terorist declarat, ulterior, erou al Revolutiei) au avut rolul de a atrage sprijinul populaţiei pentru noua putere, pentru indivizi cocoţaţi fraudulos în fruntea ţării. Cine mai avea timp să comenteze atunci ceva despre legitimitatea echipei Iliescu, câtă vreme „terorişti fanatici” care „luptă pentru întoarcerea lui Ceauşescu” provocau sute de victime atât pe străzi, cât şi prin casele oamenilor?

Toate victimele de după 22 decembrie 1989 se datorează, aşadar, diversiunii. Armata română a fost atrasă într-o cursă fără precedent. Cu excepţia câtorva minţi diabolice, îmbâcsite de gustul puterii, nimeni n-a ştiut atunci despre marea cacealma cu „teroriştii”. Când ne-am dezmeticit şi am început să înţelegem ce se întâmplase, era prea târziu. Toate enigmele revoluţiei capătă rezolvare dacă peste ele aşezăm, dincolo de o documentare corectă, grila acestor adevăruri. „Uneltele” folosite, cu sau fără voia lor, în uciderea celor peste 1.000 de oameni, ţin deja de adevărul juridic.

Din nefericire, concluzia tristă a lui decembrie 1989 este că noi am tras în noi. Toţi cei care am avut sau am primit arme şi le-am folosit.

Dan Badea