Decembrie 1989: Col. Dumitru Rașină: Ceauşescu – informat încă din noiembrie ’89 că va fi asasinat

Mirela Iacob, patroana Curentul, a cerut eliminarea acestei declarații de pe blogul meu (badeadan.blogspot.ro), pe motiv că publicarea ei încalcă legea dreptului de autor. S-o fi referit la Rășină, sau la cel care a consemnat-o? Dacă știe al cui este scrisul din facsimil discutăm despre dreptul de autor. Dar sotia infractorului Mihai Iacob nu știe nici măcar ce-i acela document de interes public!

Declaratie col Dumitru Rășină – fost șef al Securității Arad – , dată în fata Comisiei Gabrielescu:

Consemnarea declaratiei lui RASINA DUMITRU de catre un membru al Comisiei Gabrielescu
Consemnarea declaratiei lui RASINA DUMITRU, pe 2 iunie 1994, de catre un membru al Comisiei Gabrielescu

”Am ieşit din detenţie la 1 iunie ‘90. Am fost şeful securităţii Arad din 1985 până în 1990. La 15 septembrie ‘85, miercuri, orele 15.30, a avut loc catastrofa de la Brăila când a ars toată fabrica de celofan. Am plecat acolo. Lui Ceauşescu i s-a raportat că a ars doar o legătură de celofan. Noaptea a sunat Ceauşescu, eu i-am spus adevărul. Apoi m-a sunat Bobu care m-a întrebat cine mi-a dat aprobare să-i spun lui Ceauşescu ce am spus. Apoi dimineaţă Vlad mi-a comunicat că sunt mutat la Arad. Aşa am ajuns la Arad. Mi s-a promis că voi fi numit la Dunărea, Iosif Constantin Drăgan mi-a promis că mă ia la «Fiat» (el nu ştia că sunt ofiţer  de securitate – am fost în Italia la un curs ca ofiţer acoperit – ca angajat la Dacia – service).

La 1 iunie ‘89 m-au chemat la Vlad, au spus că voi fi primit la Cabinetul 2 în vederea numirii mele la «Dunărea». Vlad m-a însoţit la Cabinetul 2, Elena Ceauşescu a spus că mă cunoaşte şi doreşte să mă numească la I.C. Dunărea. Dar eu am refuzat spunând că ştiu ce face  «Dunărea» (vindea mărfurile româneşti care nu se puteau vinde pe cale normală) şi n-am vrut să fac acelaşi lucru. Cumnatul lui Postelnicu era director adjunct la «Dunărea». Atunci ea (Elena Ceauşescu) mi-a spus: «Ieşi afară!».
Vlad mi-a spus să plec la Arad că mă trece în rezervă.
Convingerea mea că Vlad, în evenimente, a vrut să preia puterea împreună cu Verdeţ. Prin august ‘90-martie ‘91, am fost chemat la revista «Europa», m-a primit Neacşu – am vrut să spun despre Vlad că n-a dat ordin să se tragă, că a fost alături de revoluţie.

01ceau

Eu am colindat multe ţări, am avut mai multe paşapoarte, am cules informaţii multe pentru industria chimică astfel că l-am refuzat pe Neacşu. Eu ştiu că Vlad timp de 27 de minute a fost prim-ministru, ministru de interne, şeful securităţii în guvernul lui Verdeţ. Vlad era totdeauna carierist, dar laş. Dacă era bărbat se prezenta la televiziune unde a fost chemat, dar nu s-a prezentat.

Ceauşescu știa ce urmeaza

În 11 noiembrie 1989 la Iaşi, Braşov şi Bucureşti s-au ţinut consfătuiri cu şefii judeţeni de securitate. Convocarea era secretă. Erau Vlad, Stamatoiu, Curticeanu. Am fost chemat personal de Vlad la telefonul guvernamental de acasă, fără niciun mijloc de înregistrare – nici creion, nici carnet de notiţe, să mă prezint a doua zi la ora 11 la Braşov, singur, fără şofer. Eram convocaţi toţi şefii de securitate din Transilvania – Banat şi Gorj – era şi Stamatoiu. La Bucureşti erau cei din Oltenia şi Muntenia – la Vlad, iar la Iaşi cei din Moldova – Dobrogea – condusă de gen. Nicolicioiu.
La ora 11.01 gen. Stamatoiu a deschis plicul – a spus că ne va prezenta un material făcut din ordinul lui Ceauşescu. În plicul sigilat erau 6 file cu caractere mari – sus: Cancelaria CC. Se intitula «Notă» şi cuprindea 3 idei:
1. Din informaţiile exterioare şi interne rezultă neîndoielnic că în maxim 3 luni se va întâmpla:
a) lichidarea lui Ceauşescu cu ocazia vizitei în Crimeea sau Moscova;
b) demiterea lui Ceauşescu la o Plenară ce se va organiza într-un loc secret;
c) apariţia unor manifestaţii tip Braşov sau Valea Jiului cu elemente declasate, huliganice care se vor ciocni cu armata.
2. Sarcini pentru aparatul de securitate:
a) şeful securităţii nu dă niciun fel de sarcină subordonaţilor pentru verificarea acestor informaţii, a explicat, să nu se creeze panică).
b) fiecre lucrător să-şi analizeze informatorii şi aşteaptă informaţii de genul de la punct 1,
c) şefii judeţeni vor instrui şefii de birouri să-şi sporească vigilenţa,
d) dacă apar informaţii de genul de la pct. 1 să sune personal pe Stamatoiu,
e) în cazul întâmplării situaţiilor de la pct. 1, securitatea nu se implică în acţiuni de stradă, reprimarea manifestanţilor, ci se rezumă la munca informativă şi va colabora cu primii secretari judeţeni.
Am plecat la Arad şi am ţinut o şedinţă cu ai mei, dar am chemat şi câţiva ofiţeri de miliţie. Pe Sălceanu nu l-am chemat. Prin asta, de fapt, am încălcat dispoziţiile lui Stamatoiu. I-am chemat şi pe miliţieni pt. că reţeaua informatică din mediul rural era la şeful de post din comună.
Când s-a dat starea de necesitate l-am întrebat pe Vlad, ce să fac cu cei doi ofiţeri tineri de securitate din trupele USLA. Mi-a spus să-i las acolo. I-am lăsat  şi i-am retras în 22 decembrie, orele 11. Eu la Arad n-am primit ordin de la Vlad să ne dezarmăm cu toate că în «Europa» colegul meu Petrişor (de la Sibiu) a afirmat acest lucru – deci a minţit. Cu şefii miliţiilor nu se prea putea lucra, din cei 40 din ţară circa 30 se ocupau numai cu numirea şefilor de la Bucureşti. Vlad nu lucra nimica fără aprobarea lui Ceauşescu şi-l verifica şi Postelnicu. Eu eram la judeţ de frontieră, ne-am înarmat în urma teleconferinţei şi n-am primit niciun ordin transmis de la Vlad să ne dezarmăm. Ne-a dezarmat armata – maiorul Micu – în 22 decembrie ‘89.
Vlad n-a fost mereu securist, era lucrător de cadre – punea pe unul şi pe altul să ajungă sus. Ideologul lui a fost col. Vasile de la secţia sinteză – colectivul există şi acum la SRI. Degeaba revista «Europa» îl laudă acuma pe Vlad!

sdfddzgvd
Declaratia lui Rasina Dumitru (2 iunie 1994) – pag 4

 

Când au început evenimentele la Timişoara, m-au sunat să le dau oameni pentru filaj şi tehnică, dar nu le-am dat pt. că n-am avut.
În dosarul meu de cercetare penală sunt o serie de declaraţii neadevărate. La mine s-a găsit fenoftaleină – eu consum aşa ceva pentru digestie.
La Arad, pe 21 decembrie lumea era pe stradă, revoluţia a reuşit acolo.
Pe 21 ora 14 a sosit la Arad un procuror militar de la Oradea, trimis de Macri şi Vlad să ne aresteze pt. că nu am reprimat manifestaţia. Nu m-au arestat. Pe 22 dimineaţa, la ora 7 am raportat la Bucureşti că la Arad nu-i nimic desosebit. La ora 9, pe 22, m-a sunat gen. Macri de la Timişoara că de ce am raportat că nu e nimic în Arad. M-a înjurat şi a spus să-mi aleg singur unde să fiu judecat. Apoi mi-a telefonat Postelnicu, la ora 11, pe 22 decembrie: «tov. colonel, dai drumul la toţi arestaţii». Am spus că nu răspund de ăia. A apărut Vlad la telefon, mi-a spus «Căpcăunule, execută ordinul». I-am spus şi lui că arestaţii nu-s la mine, sunt la Cioflică – să vorbească cu el! Mi-a mai reproşat că manifestanţii au ocupat Poşta şi releul TV de la Şiria.
Locotenentul meu, maiorul Rusu, mi-a spus în 10 decembrie că la Şiria s-a ţinut o şedinţă de generalul Ilie Ceauşescu şi şefi de armată şi am încurcat-o pentru că am fost criticat că de ce am dat informaţii cu privire la grănicerii «călăuză», care câştigau bani grei cu trecerea unor persoane peste graniţă. La Şiria s-au discutat probleme pentru cazul intrării ungurilor în Transilvania – cum s-a vehiculat.

declaratie col. Rasina Dumitru (fragment), iunie 1994
declaratie col. Rasina Dumitru (fragment), iunie 1994

În Arad erau C-tin Radu şi Ilie Matei – la şedinţa comandamentului militar. Radu s-a ridicat şi a spus: «dacă şeful securităţii are pregătită echipa de arestări». M-am ridicat şi am spus că e treaba miliţiei. A spus nu, că generalul Vlad a dat ordin să se pregătească listele A şi B. Listele erau de pe vremea lui Gh. Dej: că în stare de urgenţă cei din lista A trebuie ridicaţi şi aduşi într-o zonă necunoscută, iar cei din lista B – izolaţi aproape de localitate. Am spus că nu aveam listele A şi B. Matei atunci s-a ridicat şi a spus că nu ne facem datoria. Am spus că de la Vlad n-am ordine, am părăsit şedinţa. Am avut doi subalterni care locuiau la Timişoara, au plecat acasă în 15 decembrie urmând să revină în 17 decembrie, Aslan Ana şi Chirilă. M-au sunat pe 17 că nu pot ajunge la ora 8 pentru că în Timişoara se trage în casa lui Tokeş, sunt morţi şi răniţi. Au ajuns pe la ora 12, aparatul era în sală, le-am spus în şedinţă să povestească ce au văzut la Timişoara. Staţia de radio ce am avut-o în portbagajul maşinii mele i-am dat drumul şi am auzit ce se vorbea la Timişoara: «alo, Vulturul, du-te şi ia cele 5 flori». I s-a răspuns: «Tov. general sunt cu Dacia, nu pot lua 5 cadavre cu ea».
Am luat măsuri de organizare a obiectivelor importante în 17 şi 18. Mi s-a raportat că forţele militare din cetate, pompierii din Arad, pompierii de la Ineu au plecat la Timişoara. Auzeam pe staţie, se mai cereau maşini de pompieri. S-a blocat orice acces în oraşul Timişoara. Eu i-am instruit pe cei de la Vinga şi cei de la Lipova. (De la Lipova, muncitorii de la topitorie vroiau să vină în Arad).

declaratie col. Rasina Dumitru (fragment), iunie 1994
declaratie col. Rasina Dumitru (fragment), iunie 1994

De la Vinga mi s-a raportat că vine un tren de la Vâlcea cu luptători. Am spus cum vin, cum să plece. A venit trenul la ora 12 şi a plecat la ora 14. Sălceanu m-a întrebat de ce le-am dat drumul la luptători? Am spus că nu ştiu să fi intrat ungurii în ţară, ce să facă aici? Luptătorilor din tren li s-a spus că ungurii fac prăpăd în Banat! În 21 i-am adus în sediu pe toţi oamenii mei din întreprinderi. Din efectivul de miliţie a judeţului Arad au fost trimişi luptători în IAS-uri şi CAP-urile din jud. Timiş să păstreze ordinea. Ştie Văduva, Jitea, Cioflică. Pe 21 seara, pe la ora 19, am primit o informaţie de la o ofiţereasă, Hârţe, că peste 8.000 de oameni sunt în faţa primăriei şi restaurantele au dat manifestanţilor bere şi vin, contra cost. Manifestanţii erau încercuiţi de cordoane de miliţieni în poziţii de tragere cu TAB-uri funcţionând. Fata era speriată – ea răspunde de Hotel Parc.
Comandantul de la Consiliul Judeţean era condus de prima secretară – care avea 4 ajutoare: şeful miliţiei, şeful inspectoratului, şeful garnizoanei, şeful gărzilor patriotice, Angheloiu – şeful secretarului cu probleme organizatorice. Între acest comandant şi cei de la Timişoara era o foarte bună coordonare şi colaborare. Am luat legătura cu toţi şefii de restaurante să oprească vânzările de băutură. Voicilă a fost somat să se dea jos, nu s-a dat. Maiorul Noghiu mi-a raportat că sunt câţiva străini – bişniţari – între manifestanţi şi traficanţi de benzină: 7 persoane, printre care Ungar Carol – care era în atenţia noastră. Ofiţerul meu l-a adus la mine pe Ungar Carol – în birou eram mai mulţi. Ungar Carol lucra în compartimentul de informaţii externe, ne aducea informaţii din exterior, avea dublă cetăţenie – dar îşi făcea şi comerţul său particular. I-am spus să meargă la Voicilă să-i spună ca manifestaţia să continue paşnic pentru că armata are ordin să tragă şi să nu se consume băutură pentru ca să dea ocazia la provocări.
Dimineaţa am luat legătura la Serviciu – am spus că-i pericol, să nu tragă armata. Peste 10 minute m-a sunat că va scoate preoţii cu lumânări, sfeşnice, şi au şi ieşit preoţii care au început să facă slujbă.
Mai e un moment când m-a sunat omul de la UTA că directorul se opune să iasă oamenii cu 2 coşciuge făcute pentru soţii Ceauşescu. I-am spus să-i lase să iasă. Cel de la gardă, subofiţerul, la ora 7 a dat ordin să se tragă foc de avertisment, dar manifestanţii au continuat drumul. Gen Ţencu, şeful direcţiei «T», a luat legătura cu cpt. Sârbuţ şi i-a spus că se defectase sistemul – să ardă benzile magnetice – pe la 21 noaptea. După fuga lui Ceauşescu au plecat subordonaţii mei cu ce aveau ei prin dulapuri, cu 2 camioane să le ardă în pădure. Nu ştiu de soarta dosarelor informative din fişete – ulterior Ursică mi-a spus că documentele de bază există, că nu sunt probleme.

declaratie col. Rasina Dumitru (fragment), iunie 1994 - pag 4
declaratie col. Rasina Dumitru (fragment), iunie 1994 – pag 4

Am plecat la 22 din inspectorat, în 22, la spital să-mi fac insulină, am revenit la birou la 3 noaptea – am fost chemat că se trage de la Parc. Chiriţă – ofiţerul de serviciu, mi-a spus că se trage la Aeroport. Am dat telefon, dar Bochi mi-a spus că-i linişte, nu se trage.
Şefa BID-ului (Biroul de Informaţii şi Date) era cumsecade, m-a asigurat că nu sunt probleme la Arad, valorile au rămas, inclusiv valori de patrimoniu, confiscate. S-a lucrat cu trei categorii de reţele informative:
a) cea normală cu care am lucrat noi
b) reţeaua direcţiei a V-a şi a IV-a, cu care s-a lucrat pentru familie, pentru treburi de partid. Ăştia erau în toată ţara – nu răspundea în faţa mea, ci direct la gen. Neagoe şi Vasile: în hoteluri, restaurante, case de vînătoare
c) reţeaua de informaţii externe, 0544 pentru probleme interne – cu ei erau supravegheaţi toţi directorii, miliţienii – etc – lucrau cu indicative – noi îi cam deserveam. Venea agentul din Bucureşti, îmi punea capsă la telefonul meu şi ascultam în Bucureşti. De această reţea ştia numai Stamatoiu. Ăştia ne lucrau pe noi şi cu toată lumea.
În plus agentura secţiei militare – condusă de Ioan Coman, verificau toţi viitorii primi secretari – chiar şi secretarii de comună.
(…) Eu trimiteam săptămânal 10 colete de carne de la Arad pentru foştii mei subalterni şi părinţii lor – pentru că era foamete.

(…) La Arad am făcut probleme care nu au convenit DSS-ului: veneau de la 0544 – măi, ăstuia îi dai paşaport de emigrare, bineînţeles contra cost – la început 8.000 de mărci, apoi a ajuns la 16.000 de mărci. Le ceream după profesie, şi în 2 luni primeau paşaportul. Venea cel de la Bucureşti cu paşaportul în buzunar – îi spunea să vină cu banii, să stabilim când şi cu ce pleci – să nu duci butelia cu tine… etc. Era un pelerinaj la nemţi toată noaptea, le luau cu maşina de la ei: butelia, lada frigorifică, băutură etc.
Erau pe categorii – liste: cu cei cu probleme care crează necazuri: greva foamei, proteste etc.
Văzând, am redactat ordinul «Zărand», m-am dus la Vlad cu cel prin care am oprit orice încasare de valută pentru paşapoartele de emigrare. Am oprit activităţile grupei 0544 de a depista familiile care intenţionau să emigreze. Era după vizita lui Genscher, care a spus că şi aşa statul german plăteşte pentru fiecare german, de ce se mai iau bani oamenilor şi bunuri.
Nemţii primeau 2-3.000 de mărci în plus la ce li se cerea numai să plece mai repede. Le luau: bani pentru Dinamo, pentru viză de flotant etc. etc.
Anul ăsta (1994 – n.n.), pe 2 martie, am fost la Arad şi am auzit că n-ar fi morţi!
Dl. gen. Diaconescu Ghe. – procuror-şef adjunct – a fost şi el în avionul ce a ajuns la Arad în 22 decembrie – ştia ofiţereasa Aslan Alexandra, plus echipa televiziunii armatei. Lista pasagerilor a fost predată gen. Micu.

La ora 18, Voicilă (în 22) m-a chemat la sediu, m-a cooptat în FSN, mi-a spus să fac orice operaţiune – am făcut liste – am plecat pe la ora 21. Eram cu inginerul Toga Romeo dimineaţa, în 23 dec a venit un om, m-a arestat. Noaptea eram lângă revoluţionarul „Buruiană“, se uita la ceas şi spunea ne culcăm jos că se trage! Ne-am culcat şi într-adevăr s-a tras în geam. De unde ştia Buruiană că se trage?!
Maiorul Juncă, ofiţer de-al meu, mi-a spus că în zona lui erau cetăţeni maghiari, nemţi, în vizită la rude, care ar fi tras spre consiliu.
Am dat eu şi un alt ordin «XX» – în legătură cu toţi cetăţenii maghiari din România cu intenţii curate sau ba. Pentru că, cu ocazia zilei de 6 octombrie, au venit foarte mulţi în Arad şi n-au mai plecat. Din ordinul meu «XX» – organele de vamă trebuiau să completeze o fişă – numele, unde merge turistul şi numărul maşinii. Fişele veneau la serviciul 110, selectau cei care veneau des, care contactau militari… etc. Concluzii ce s-au tras: numărul cetăţenilor ce au intrat a crescut cu 15% în perioada iunie – iulie. Iar înainte de 6 octombrie numărul era foarte mare, circa 80 de oameni zilnic. Tineri, necăsătoriţi. Am discutat asta cu Bucureştiul – col. Bordea şi Raţiu.

declaratie col. Rasina Dumitru (fragment), iunie 1994 - pag 5
declaratie col. Rasina Dumitru (fragment), iunie 1994 – pag 5

Dar ştiu două lucruri: 1) În iulie ‘89, a sosit deghizat, în Arad, şeful trupelor aeriene de desant din Ungaria. A purtat discuţii la dr. Hacsek. Hacsek a chemat pe cei trei antrenori de karate din Arad – unguri – generalul a întrebat câţi unguri sunt în echipele lor – a spus că inspectează Harghita, Covasna, Mureş, Cluj. I-a dat sugestii să scoată toţi românii din aceste echipe şi să stabilească zone de antrenament paramilitare şi că toamna vor primi şi ajutoare fianciare. Hacsek era medic ginecolog. Generalul a lăsat şi ceva valută, 4-5.000 de mărci. Aceste trei casete cu traduceri de limba maghiară, căpitanul Suciu le-a dat generalului Nicolicioiu de la 110.

Generalul Nuţă şi Mihalea au venit cu valuta şi aurul şvabilor din Timişoara, au fost la Cioflică acasă şi de acolo au plecat la Hotel Parc“.

(Col. Răşină Dumitru, 2 iunie 1994, Comisia senatorială de cercetare a evenimentelor din Decembrie 1989)

Dan Badea

Decembrie 1989: Noi am tras în noi

Adevărul despre „revoluţia” şi „teroriştii” lui Ion Iliescu


În decembrie 1989, în România n-a fost o revoluţie aşa cum a decretat Ion Iliescu (foto dreapta, alaturi de Nicolae Ceausescu).

Cei care s-au grăbit să definească astfel evenimentele petrecute aveau experienţa unor „revoluţii” la care fuseseră părtaşi, ei şi înaintaşii lor pe linie de partid. E vorba de revoluţia „democrat populară”, revoluţia „socialistă”, revoluţia „culturală”, revoluţia „tehnico-ştiinţifica” şi alte „revoluţii” mai mici sau mai mari. O revoluţie înseamnă o schimbare calitativa radicală a unui sistem, şi ea nu poate fi „construită” – cum au încercat comuniştii – şi nici declarată prin Monitorul Oficial – cum a procedat regimul Iliescu. Dacă urci un om într-un elicopter nu înseamnă că ai făcut revoluţie, ci înseamnă doar că ai urcat un om în elicopter. Nu înseamnă că ai făcut revoluţie nici atunci când, ca să pari mai frumos, îţi faci o operaţie estetică, chiar dacă devii mai frumos. Revoluţia nu se face cu bilet de intrare şi nici cu atestat. Doar istoria o consemnează şi îi dă măsură pe care o are.

În decembrie 1989, în România a fost, mai întâi, o revoltă a populaţiei faţă de un sistem dictatorial. Revolta nu poate fi pusă la cale. Poate fi, cel mult, amânată sau „stimulată”, adică ajutată să se exprime. Ea seamănă oarecum cu un vulcan care izbucneşte pe unde crusta de pământ este subţire sau fisurată. Revolta din decembrie 1989 a fost, pentru cei care au trăit-o cu adevărat, eliberatoare. Prin solidaritate, sute de mii de romani s-au scuturat de frică, au devenit liberi şi au sfidat un regim al terorii, o „ordine” impusă şi menţinută cu forţa. Prin revolta, şi nu prin forţă, a fost eliberat un oraş, iar apoi o ţară. Primii care s-au revoltat au fost timişorenii, iar revolta lor n-a fost planificată. În Timişoara s-a murit pentru libertate şi asta a făcut ca libertatea să poată fi obţinută. Nu mai exista cale de întoarcere. Revolta avea să fie alimentată de ură şi durere. Ura pentru cei care trăgeau şi durere pentru morţii care cădeau izbiţi de gloanţe. Revolta s-a extins şi s-a manifestat în alte oraşe numai după ce, la Timişoara, forţele de ordine au fost paralizate de mulţimea care, astfel, avea să cucerească oraşul.


Liberi doar pentru câteva ore

La Bucureşti, revolta însoţită deja de ură faţă de autorităţi pentru crimele din Timişoara a izbucnit în urma mitingului din 21 decembrie. Mitingul a fost un pretext pentru manifestarea revoltei. Bucureştenii şi-au manifestat revolta numai după ce şi-au dat seama că dictatorul Ceauşescu nu este invincibil. Replica forţelor de ordine n-a făcut decât să-i unească şi să-i irite pe manifestanţii revoltaţi. Pe cât de violentă a fost reprimarea, pe atât de puternică a fost solidaritatea celor care se aflau în centrul oraşului. Solidaritatea prin revolta, ură şi durere i-a determinat pe bucureşteni să nu cedeze în fata soldaţilor lui Ceauşescu. Măcelul din noaptea de 21 decembrie a scos a doua zi în stradă sute de mii de oameni, prea mulţi pentru a putea fi înfrânţi. Ceauşescu a fost obligat să fugă, iar generalii lui să treacă de partea populaţiei, înainte de a fi linşaţi. Fuga lui Ceauşescu şi aşa-zisa „fraternizare” cu armata i-au făcut pe români să creadă că şi-au câştigat libertatea. Este adevărat, pentru câteva ore, românii au fost liberi. Până a început să se tragă din nou.

Lovitura de stat 

A început astfel a doua etapă a evenimentelor din decembrie 1989: lovitura de stat. Scaunul lui Ceauşescu rămăsese liber, iar revolta populaţiei, în esenţă anticomunistă, propulsase în clădirile puterii centrale anumiţi „revoluţionari” cu veleităţi de lider.

Pe de altă parte, cum s-a demonstrat deja, locul lui Ceauşescu era vizat de multă vreme de către Ion Iliescu, un comunist cu vederi semi-liberale. Incapabil de acţiune, Iliescu a aşteptat revolta şi a plănuit, împreună cu alţi nomenclaturişti potrivnici lui Ceauşescu, modul de preluare a puterii. Planul imaginat de ei a fost aplicat la puţin timp după fuga lui Ceauşescu. Echipa Iliescu avea acceptul Moscovei, dar şi pe al Washingtonului. De asta se ocupase Silviu Brucan. Condiţia pusă de Moscova a fost cea deja cunoscută: Ceauşescu pleacă, Partidul Comunist rămâne.

Numai că, pe 22 decembrie 1989, sute de mii de oameni au spus că şi partidul comunist trebuie dat „jos”. Conspiratorii nu puteau să accepte aceasta. De aceea, când au aflat de fuga lui Ceauşescu, au ieşit de prin cotloane şi, conform planului, au mers în punctele strategice ale puterii: Televiziunea Romana, Ministerul Apărării Naţionale şi sediul CC al PCR. Lovitura de stat a început cu apariţia lui Ion Iliescu la televiziune şi s-a sfârşit cu dispariţia lui Ceauşescu de la Târgovişte.

Reconstituirea episodului împuşcării soţilor Ceauşescu

Puterea în România a fost preluată de un grup de comunişti întârziaţi, depăşiţi de istorie. Printr-o manevră criminală, aceştia au instaurat teroarea de după 22 decembrie 1989.

Iliescu a fost legitimat de terorişti 

Adevărul despre decembrie ’89 este mai simplu decât părea a fi. Pentru a fi siguri de preluarea şi prezervarea puterii, componenţii echipei lui Iliescu au aplicat un plan cosmetizat de diversiuni, conceput pentru situaţia în care Securitatea ar fi acţionat în apărarea lui Ceauşescu. Securitatea însă nu l-a aparat pe Ceauşescu.

De aceea au fost inventaţi teroriştii care, după cum îi descria Ion Iliescu, „trag din orice poziţie”. „Teroriştii” au mai avut şi rolul de a legitima prin „luptă” nouă putere. Pentru că nu participase la revolta de până la 22 decembrie, echipa Iliescu avea nevoie de proba „focului”. Asta deoarece comunistul reformat ştia că o revoltă în urma căreia puterea este preluată de indivizi care n-au nici o legătură cu ea nu se poate numi „revoluţie”. Or, „trebuia” să fie revoluţie, aşa se anunţase la televizor. Tot „teroriştii” (foto stânga, fals terorist declarat, ulterior, erou al Revolutiei) au avut rolul de a atrage sprijinul populaţiei pentru noua putere, pentru indivizi cocoţaţi fraudulos în fruntea ţării. Cine mai avea timp să comenteze atunci ceva despre legitimitatea echipei Iliescu, câtă vreme „terorişti fanatici” care „luptă pentru întoarcerea lui Ceauşescu” provocau sute de victime atât pe străzi, cât şi prin casele oamenilor?

Toate victimele de după 22 decembrie 1989 se datorează, aşadar, diversiunii. Armata română a fost atrasă într-o cursă fără precedent. Cu excepţia câtorva minţi diabolice, îmbâcsite de gustul puterii, nimeni n-a ştiut atunci despre marea cacealma cu „teroriştii”. Când ne-am dezmeticit şi am început să înţelegem ce se întâmplase, era prea târziu. Toate enigmele revoluţiei capătă rezolvare dacă peste ele aşezăm, dincolo de o documentare corectă, grila acestor adevăruri. „Uneltele” folosite, cu sau fără voia lor, în uciderea celor peste 1.000 de oameni, ţin deja de adevărul juridic.

Din nefericire, concluzia tristă a lui decembrie 1989 este că noi am tras în noi. Toţi cei care am avut sau am primit arme şi le-am folosit.

Dan Badea