Agentul VICTORIA (VII): Şandor, păpuşarul din spatele liderilor

Conspiratorii de la Academia de Stiinte Social-Politice “Stefan Gheorghiu “- tucalari de serviciu ai tuturor guvernelor.
Decaderea morala, adevarata fata a disidentilor de mucava.

*“Acesta este inceputul sfarsitului”, avea sa declare unul din importantii capi ai securitatii statului cand o conspiratie de larga inspiratie si sustinere externa a fost descoperita in intimitatea Academiei Partidului Comunist Roman. Mihnea Gheorghiu, Ovidiu Trasnea, Carol Niri, Sergiu Tamas, Dumitru Mazilu, Victor Duculescu, Iosif Boda, Virgil Magureanu, Dorel Sandor, Ioan Mircea Pascu, Vasile Secares, Vladimir Pasti , Elena Zamfirescu, Rodica Culcer sunt printre numele cel mai frecvent vehiculate in legatura cu conspiratia sovieto-anglo-americana de la Academia P.C.R. “Stefan Gheorghiu”*Pepiniera de cadre superioare a Partidului Comunist Roman avea mai multe institute de studii si cercetari pentru acoperirea misiunilor de spionaj. Sustinerea biografiei legendate a spionului “disident” Dumitru Mazilu a fost asigurata de un intitut in care faceau figuratie Iosif Boda, Elena Zamfirescu si altii*Virgil Magureanu, Dorel Sandor & comp. au fost si ei introdusi la “documentare si acoperire’ pentru infiltrarea ulterioara in medii ostile externe*Departamentului Securitatii Statului i s-a ordonat demantelarea “agenturilor straine”, context in care, in mod exceptional, i s-a permis sa-si- creeze institutii de acoperire pe langa Academia P.C.R.*Schimbarea de directie a protagonistilor, in contextul evenimentelor din decembrie 1989 si a celor ulterioare, desi anticipata , a scapat de sub controlul Securitatii. Initiativa a preluat-o insa rapid D.I.A. , structura de informatii care a revenit sub controlul agentilor K.G.B/G.R.U. trecuti de Ceausesu pe “linie moarta”, iar de superiorii de la Moscova in “conservare”, pentru misiunile ce aveau sa vina
In cele ce urmeaza, “Interesul Public” prezinta portretele unora dintre disidentii de opereta, pe care Securitatea, dar si principalele servicii straine cu puternice interese in Romania ii avea in vedere ca alternative la puterea ce urma sa fie rasturnata.

Dorel Sandor, capitanul de securitate de la Baneasa

Dupa aparitia primului episod din “Agentul Victoria”, referitor la consilierul personal Marius Oprea, a existat cel putin o persoana din anturajul premierului Tariceanu care n-a putut sa-si reprime satisfactia la citirea materialului nostru. Este vorba despre consilierul personal al premierului, Dorel Sandor.

“In sfarsit, s-a gasit cineva sa i-o faca si (…) astuia”, ar fi declarat cu “netarmurita satisfactie”, conform unor surse audio, Sandor. Ulterior insa, cand dezvaluirile au continuat si au surprins aspecte delicate ale posibilitatii alterarii actului guvernamental de decizie, consilierul lui Tariceanu a intrat in criza.

Ne-am tot intrebat, de atunci, care ar fi motivul pentru care s-a “crizat” Dorel Sandor si, dupa investigatii prelungite, am gasit pana la urma o explicatie. Am gasit-o cu greu, in boschetii din Gradina Icoanei, datorita memoriei nealterate a unui general de moda veche. O puteti citi in ultimul subcapitol al acestui material. Pana atunci insa, vom parcurge impreuna treptele devenirii plenare ale unui consilier al puterii care a pornit de jos de tot, de la gradul de capitan, in greaua sarcina de influentare a inaltelor decizii din stat.

Aparitia, la inceptul anilor ‘70 IN UNIFORMA DE CAPITAN DE SECURITATE, a celui care astazi se mai bucura de un important rating pe piata analistilor politici si se numara printre agentii secreti de soi pe care Tariceanu a trebuit sa-l includa in corpul sau de consilieri, dupa o scurta escala la Cotroceni, a starnit o oarecare valva printre mult prea conformistii profesori si elevi ai Scolii Militare de Ofiteri Activi nr.1 a Ministerului de Interne.

Dorel Sandor functiona acolo ca asistent universitar civil, la catedra de stiinte sociale, fiind una dintre rarisimile figuri nonconformiste acceptate in acea institutie de elita a invatamantului militar, in care erau pregatiti viitorii ofiteri ai securitatii statului.

Ca formator ideologic marxist-leninist al cadetilor se pare ca a excelat, din moment ce stagiul lui ca civil nu a durat prea mult, fiind incadrat ofiter, cu gradul de capitan de securitate. In uniforma era o aparitie insolita, dar nu avea sa o poarte prea mult.

Merituosul formator ideologic avea sa fie transferat la Academia de Stiinte Social-Politice “Stefan Gheorghiu” de pe langa Comitetul Central al al Partidului Comunist Roman.

Profesori ai numitei academii aveau ore si la”Scoala Baneasa”, fiind conducatori de doctorate ai unora dintre asistentii si lectorii securitatii, iar eroul investigatiei noastre aspira si el sa intre in galeria doctorilor in stiinte ai securitatii pe care a deschis-o, printr-un plagiat de pomina, fostul comandant al Scolii Baneasa, capitanul de securitate Dumitru Mazilu, dupa intoarcerea sa de la un stagiu “universitar” la Moscova.

Transferat “la ordin” in Academia “Fane Babanu”Sandor, remarcat de conducatorul stiintific de la“Stefan Gheorghiu”, a fost usor convins sa se alature “profesorilor vizitatori”din Dealul Cotrocenilor, fara sa stie ca unii dintre acestia erau si recrutori ai spionajului autohton , dar si de aiurea, care naturalizau introducerea la acoperire si documentare in cadrul academiei in vederea penetrarii si infiltrarii “mediilor ostile externe”, interesate si ele de pepiniera cadrelor superioare ale P.C.R.

Oricum, transferul sau a fost conditionat de pastrarea disponibilitatii de “a accepta misiuni specifice la momentul oportun”. Este una din regulile ce trebuie acceptate, ca sa poti parasi formal sistemul. Informal, sistemul nu te abandoneaza niciodata.

Incadrarea nonconformistului Sandor in securitate a parut multora cel putin o curiozitate. Seful personalului din Baneasa, pe atunci maiorul Iancu Milisesnkaia, avea o aversiune nereprimabila fata de “rebeli” precum Dorel.
Mai tarziu insa, curiozitatea a fost satisfacuta. Milisenskaia il avea pe lista angajarilor din categoria “impuse”. De cine ? Greu de spus acum. Pentru a i se pierde urma, Milisesnkaia si-a schimbat numele in Magureanu, apoi si-a descoperit neamuri pe alte meridiane si a intrat, ori poate a iesit, din “legenda”.

Dorel Sandor, proaspata achizitie a Academiei P.C.R. a intrat cu “brio” in mediul academic al favorizatilor soartei. Favorizati, datorita numeroaselor relatii pe care profesorii de aici le aveau in randurile nomenclaturii superioare a partidului, pe care ei o formasera intelectual si ideologic. Nu le lipsea nimic pentru o viata pe care cvasitotalitatea populatiei Romaniei nici macar nu o cunostea.

Fermele, gospodariile si economatele partidului le erau in permanenta deschise. Nu exista capitala de judet, municipiu sau fost centru de raion care sa nu fi avut “studenti” la “Stefan Gheorghiu”. Descinderile profesorilor erau un minunat prilej pentru oligarhiile politice locale de a se intrece in lucrari gastronomice pantagruelice si in tot felul de alte atentii locale ce nu aveau nimic in comun cu “normele eticii si echitatii socialiste” propavaduite fostilor invatacei. Calatoriile peste hotare si relatiile cu strainii nu le erau cenzurate. Dimpotriva, “domnii tovarasi”, find cei mai de incedere fii ai patriei nu erau supravegheati nici de securitate, iar plecarile lor in exterior erau, nu-i asa, o dovada a libertatii de circulatie.

Cam acestea au fost, in liniile cele mai generale, conditiile in care grupul conspiratorilor de la “Stefan Gheorghiu”, asa zisa “aripa politica”, au mimat disidenta. Merita sa ne intrebam si ce fel de disidenta? Cea mai rudimentara cu putinta, rezumata prin formula “Scoala-te tu, ca sa ma asez eu !”. Nimic mai mult decat aceasta expresie a ascensiunii instinctului primordial, dar si a decaderii idealurilor morale.

Un astfel de mediu a devenit, instantaneu, emblematic pentru “decaderea in putreziciunea ideologica” a elitei nomenclaturii, care a retinut atentia si interesul serviciilor secrete straine avide de exploatarea vulnerabilitatilor lumesti.

Sandor era pregatit pentru o infiltrare in exterior

Cand mai multi agenti ai serviciilor straine au avut tentative reusite de corupere pe drumul fara de intoarcere al tradarii, inclusiv prin sectiile Comitetului Central al P.C.R., Departamentului Securitatii Statului i-au fost dezlegate strictele interdictii formale de a nu-i supraveghea pe elitistii partidului, decat cu aprobari speciale solid motivate.

Contraspionajul a devenit mult mai ofensiv in crearea dispozitivelor de protectie contrainformativa si securitate, iar efectul a fost cel al panzei de paianjen la insecte sau al lampii la fluturi.

Care puteau fi, intr-un asemenea context, locul, rolul si misiunile ofiterilor de securitate in rezerva detasati acolo, nu sunt greu de intuit.

Unii s-au impus ori au fost impusi atentiei unor servicii secrete straine. Asa a ajuns sa circule, la inceput zvonul, mai apoi apoi stirea care in cele din urma s-a confirmat, potrivit careia Dorel Sandor figura in evidenta operativa a ‘specialilor’ introdusi la documentare si acoperire in vederea unei misiuni externe importante si de lunga durata, poate chiar pentru totdeauna.

Precipitarea istoriei l-a surprins, insa, pe Sandor, ca si pe colegul sau de catedra, Virgil Magureanu. Nestiind, chipurile, ce evenimente importante vor urma, acestea l-au gasit pe meleagurile natale la Ignat si la pomana porcului si nicidecum la vreo intalnire cu Laszlo Tokes .

Daca mai inainte vreme, Iosif Boda sau Dorel Sandor au pus sau nu umarul la decizia politica a “mutarii cu serviciul” a lui Virgil Magureanu la Muzeul judetean Focsani, ca sa fie impreuna cu Gabriel Andreescu si amandoi mai aproape de exilatul de lux, Andrei Plesu, filosoful de Tescani, sursele noastre s-au abtinut, cu subintelesuri tainice de a nega ori confirma.

Oricum, prezenta lui Dorel Sandor in anturajul monstrilor sacri ai marxistilor asa zis nedogmatici, apropiati ideilor disidentilor marxisti adevarati, care parasisera Belgradul, Budapesta, Varsovia ori Praga, pentru a se impune la bursa occidentala a ideilor noii stangi neocomuniste, nu putea ramane nevalorificata, au tinut sa precizeze sursele noastre care au fost direct implicate in monitorizarea si controlul evolutiilor alarmante ale situatiei operative din obiectivul special “Leul” – codificarea Academiei Stefan Gheorghiu.

Schimbarea macazului
Anii au trecut, iar vremurile schimbatoare oricat au redirectionat traiectoria vietii si carierei fostului capitan de securitate. Cu toate acestea, el a ramas intotdeauna numai si numai in preajma puterii, de parca ar fi urmat firul rosu al unui ordin de misiune.

Dorel Sandor dispune in prezent de cele mai complete si diversificate baze de date de interes politic despre tot ce misca si nu misca in Romania. Cunoaste valoarea informatiei mai bine ca orice alt confrate de profesie.

Discret, cu aparitii publice tot mai putine si cu parcimonie calculate, Dorel Sandor a devenit un profesionist al produselor informative analitice cu cea mai apreciata cota de piata. Nu oricine isi poate permite luxul sa i le cumpere, iar el isi poate permite luxul sa-si aleaga clientii.

Procesator de informatii analitice secrete din surse deschise, Dorel Sandor este furnizorul preferat al unor ambasade acreditate la Bucuresti, carora normele dreptului international le interzic sa-si indeplineasca functia de informare prin mijloace ilicite.

Intalnire de gradul zero in boschetii din Gradina IcoaneiRiscul utilizarii cailor ilicite pentru realizarea functiilor informative secrete este apanajul exclusiv al spionajului. Dintr-un asemenea rationament simplu, nu putem sa nu reflectam la un episod de care lui Dorel Sandor nu-i place sa-si aminteasca. Sub protectia anonimatului, o sursa de prima mana, ne-a relatat cum, “la adapostul intunericului de dupa miezul noptii, reputatul analist politic s-a intalnit prin boschetii unui parc din zona centrala a orasului (nu chiar in curtea ambasadei ! ) cu ofiterul unui serviciu de informatii, protejat de acoperirea si imunitatea diplomatica a unui regat European”.

Desi un fost sef de serviciu secret si-a admonestat oamenii care, la datorie fiind, i-au surprins pe cei doi, la orele 01:03 am., un general cu demnitate nationala si vana profesionala, a carui coloana vertebrala nu s-a incovoiat dupa schimbarea directiei furtunilor, si-a facut datoria convocandu-si “omologul” strain pentru explicatii. Intalnirea a avut loc, evident, cu videogramele “in infrarosu” pe masa. Redam un fragment sugestiv din dialogul purtat de cei doi:

Intrebare: “De ce asa, ca infractorii, si nu civilizat, la lumina zilei, domnule(…) ?!
Raspuns : “O, nu-i ceea ce credeti. Domnul” S “ este analistul nostru(…) Am preluat ultimele evaluri si ne-am onorat obligatiile financiare(…)

Intrebare: Dupa miezul noptii, in boscheti ? Daca eu, generalul (…) eram surprins de contraspionajul dumneavoastra intr-o asemenea ipostaza, sa fi fost in locul meu ce mi-ati fi facut ?”
Raspuns : “Ceream sa fiti expulzati, domnule (…) “

Orice alte comentarii sunt de prisos. Acesta este Dorel Sandor, consilier al primului ministru al Romaniei suverane si independente, sau septarul de inima rosie (foto) din pachetul ca cartile de joc lansate de Asociatia “Civic Media” in campania “Voci curate”.

sandor

Desi este cunoscut episodul cu “boschetii”, nu stim cine il tine in fruntea piramidei pe Dorel Sandor. Nu incetam sa ne intrebam totusi, in naivitatea noastra, daca este normal ca premierul Tariceanu sa fie inconjurat de atatea persoane asupra carora se ridica mari semne de intrebare cu privire la loialitatea fata de interesele nationale ale Romaniei.

Dan Badea

Bileţele „scuipate“ la ordin de „Agentul Victoria“

Premierul Călin Popescu Tăriceanu nu este primul demnitar român care a declarat „porţi deschise“ pentru spioni la Palatul Victoria.

Cele câteva exemple „clasice“ dezvăluite de noi în seria publicistică „Agentul Victoria“, dintre care se detaşează net Dennis Deletant şi Erno Rudas, sunt doar vârful aisbergului.

Presa centrală, controlată în proporţie covârşitoare de interese politico-financiare, a preferat să evite subiectul lansat de noi şi să slujească interesele unor patroni, aflate în conflict flagrant cu interesul public. Cei vizaţi însă n-au reacţionat cum era firesc, ci s-au pripit să caute în altă parte sursa dezvăluirilor. Şi-au spus că informaţiile publicate de noi, e drept, de primă mână, nu pot fi cunoscute şi „lansate“ decât de SRI sau SIE. Şi au atacat SRI, cu toate „tunurile“ din dotare.

Au declanşat, ca replică, dar şi ca pe o perdea de fum, scandalul bileţelelor, folosindu-se de o „răpitoare de noapte“ cu numele „Glaucidium passerinum“ („ciuvica“).

(foto: baricada.wordpress.com)
(foto: baricada.wordpress.com)
CIUVICA
CIUVICA

Asta se întâmpla pe 23 septembrie, iar noi prezentaserăm doar cazurile „Marius Oprea“ şi „Dennis Deletant“.
A doua zi după „atac“, pe 24 septembrie, s-au trezit însă cu ditamai spionul ungar în ogradă şi, complet năuciţi, au luat-o de la capăt, neştiind de unde li se trage. Dacă în spatele dezvăluirilor s-ar fi aflat SRI-ul, cum îngăima unul dintre cei vizaţi de noi, atunci, în mod logic, după „ghiuleaua“ cu desconspirarea „Grupului de Evidenţă“, ar fi trebuit ca SRI-ul să dea „la loc comanda“ şi să-şi adune „răniţii“. Asta în caz că ghiuleaua nu era una de manevră.

Or, „Interesul Public“ şi-a continuat dezvăluirile, ceea ce însemna, la fel de logic, că tartorul era altul. Şi atunci? Cine să fie adevăratul autor? SIE? E posibil să fi zăbovit o vreme şi asupra acestei noi variante de răspuns deoarece, după „episodul Rudas-Tăriceanu“, în SIE a apărut la un moment dat îngrijorarea că s-ar putea ca de la ei să fi fost o scurgere necontrolată de informaţii. Şi unii, şi alţii s-au lămurit însă rapid că nici SIE nu era vinovatul.

Adresa falsificata de CIUVICA
Adresa falsificata de CIUVICA

Să fie atunci Asociaţia Morală a Foştilor Securişti, anunţată public de Talpeş, ca paravan pentru sifonarea unor documente cu care a plecat de la Cotroceni? Le-a luat ceva vreme, o săptămână întreagă!, până au găsit o nouă explicaţie, din păcate la fel de falsă, şi, după ce s-au repliat, au rostit în cor numele preşedintelui. Au recurs aşadar la varianta de serviciu. A fost ca în bancul cu cei doi miliţieni care, găsind un mort pe strada Edgar Quinet şi neştiind cum să scrie numele străzii în procesul-verbal, l-au mutat pe Academiei, ca să-şi uşureze munca.

Era 1 octombrie, iar noi dezvăluiserăm deja „afacerea Rudas-Tăriceanu“, o poveste care îi dădea frisoane celui din urmă. Aşadar, şi-au spus „dalmaţienii“, cine decât Traian Băsescu putea să ştie ceea ce nici ei nu ştiau, luaţi separat? Şi, printr-o nouă şarjă de bileţele, au mutat accentul de pe SRI, dovedit ca „mână moartă“, pe Traian Băsescu, transformând totul într-un joc de ping-pong Victoria-Cotroceni. Evident, au avut grijă să atragă de partea lor şi atenţia PSD-ului, introducându-l în scenă, gratuit, şi pe simpaticul Ponta. Această categorie de indivizi care au uitat că mai există şi un al treilea combatant, „Interesul Public“, merită toată atenţia noastră.

Pentru astăzi le-am pregătit o „poveste“ din care nu se ştie dacă vor înţelege mare lucru. Mizăm însă pe inteligenţa cititorilor noştri care s-au săturat de conduita duplicitară a unor persoane cocoţate pe baricadele societăţii civile, de unde s-au erijat în moraliştii naţiunii, tocmai pentru a încerca să se desprindă de tenebrele trecutului care le dau frisoane, tulburându-le conştiinţa şi impingându-i la excese periculoase, de negare a propriei matrice identitare naţionale.

Continuăm dezvăluirile, cu „Micul nostru Pino“, în scopul de a atrage atenţia contraspionajului naţional asupra mizei pe care Guvernul o reprezintă pentru serviciile de informaţii străine, oricare ar fi acestea, deoarece statele responsabile îşi fundamentează politica lor externă pe o profundă cunoaştere, îndeosebi prin mijloace secrete, a membrilor guvernelor actuale şi viitoare, a liderilor şi personalităţilor proeminente din partidele cu şanse de a accede la putere, neezitând să încline şi balanţa puterii, atunci când interesele le-o cer.

Dan Badea

Interesul Public (înainte de a fi preluat de generali rezervişti din SIE), 08 Octombrie 2007

Agentul VICTORIA (VI): Micul nostru PINO

Personajul central al poveştii noastre este Pino, chiar dacă el este introdus în scenă într-un mod mai puţin obişnuit, printr-o altă poveste cu spioni sovietici, germani sau englezi. Cunoscut din numeroasele apariţii la televizor, sau pe marile ecrane, Pino s-a intersectat în trecut cu o „fantomă“ căreia îi datorează foarte mult.
pino1

Orice asemănare dintre Pino şi Faust este exclusă, cel puţin deocamdată, din motive lesne de înţeles: accesul la contractele confidenţiale din arhive este interzis pentru mai multe decenii. Lipsa din biografia oficială a lui Pino, a oricărei referinţe despre întâlnirea cu „fantoma“ de odinioară, i-a intrigat pe unii martori ai întâmplării şi i-a determinat să spună câte ceva despre ceea ce aflaseră.

Un ofiţer nazist a fost ascuns, vreme de peste 30 de ani, de o familie de aromâni din Bucureşti. Nu era un ofiţer oarecare, ci chiar şeful Grupului de Filaj al serviciilor secrete germane, atât dinainte cât şi din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Se numea Johan Elter. Deşi fusese localizat de contraspionajul româ nesc ca fugar german, iniţial s-a considerat că fusese lăsat în conservare, ca viitor agent ilegal, şi s-a aşteptat „activarea“ lui pentru devoalarea întregii activităţi.

Supravegherea discretă a acestuia a dat roade abia în momentul în care ofiţerul neamţ a intrat în legătura unui agent KGB. De aici încolo a fost demantelată, cu discreţia specifică, o întreagă operaţiune de spionaj sovietic în care era prins, alături de cei doi, şi un important diplomat britanic de la Bucureşti. Abordarea lui Johan Elter, de către un ofiţer român de contraspionaj, a scos la iveală însă şi un alt nume care avea să devină extrem de popular în deceniile următoare.
Era vorba de PINO, diminutivul de la Pinochio, un puşti părăsit de părinţi şi „adoptat“ de aceeaşi familie care-l găzduia pe bătrânul spion. Graţie educaţiei primite şi de la Elter, Pino a devenit un foarte apreciat actor dar, după primul succes în carieră, l-a părăsit brusc pe cel care-i fusese şi tată şi mamă în anii grei de după război.

pino

Aşa se face că în operaţiunea de spionaj din anii ‘70, instrumentată de ofiţerii români, a apărut foarte des, mai întâi în mărturisirile lui Johan Elter, numele puştiului care-l părăsise. „Pino… Pino… cum a putut Pino?“ era întrebarea pe care o tot repeta obsesiv bătrânul spion, în timpul discuţiilor cu ofiţerul român care coordona cazul. „Cum a putut Pino să mă părăsească?!…“ – era tot ce mai conta pentru cel care fusese, vreme de mai multe decenii, o adevărată maşinărie de spionaj.

Johan Elter, şeful filajului german, devenise „unchiul Hans“, un rol din care nu ştia să mai iasă. „Nepotul“ Pino se afla, în schimb, la primele sale roluri pe scenele teatrelor bucureş- tene. Cel mai important dintre acestea s-a consumat în decembrie 1989 când a ordonat bombardarea Bibliotecii Centrale Universitare, pentru a-i ucide pe „terorişti“.

Iată cum arăta atunci Biblioteca Centrală Unniversitară din Bucureşti:

Revolutia_in fata BCU distrusa

Staircase at Burned Romanian State Library

 

La acea dată însă, „unchiul Hans“, la fel ca şi ultima lui întrebare obsesivă, nu mai reprezentau decât nişte consemnări ascunse într-un dosar secret şi bine păzit. Astăzi, cei care mai ştiu câte ceva despre povestea lui Johan Elter sunt mai puţini decât degetele de la o mână. Unul dintre ei, fostul ofiţer de contraspionaj „Iacobescu“, a avut totuşi disponibilitatea parţială şi atent calculată de a ne relata câte ceva din incredibila confruntare a marilor servicii secrete străine pe teritoriul României, precum şi rolul jucat de nerecunoscătorul Pino în această afacere.

„Pinochio“ şi „unchiul Hans“, alias colonelul nazist Johan Elter

Născut la începutul anilor ‘40, într-o familie de aromâni, Pino – „Pinochio“ a avut neşansa să rămână de mic fără părinţi, dar şi fără bunic, pentru o lungă perioadă de timp. Imediat după terminarea războiului şi venirea comuniştilor la putere, bunicul lui Pino a fost arestat de Securitate.

Părinţii i-au fost şi ei arestaţi şi acuzaţ i de activitate legionară: tatăl fusese „comandant legionar“, iar mama, „şefă de cetăţuie“. Rămas singur, Pino a fost luat în îngrijire de o altă familie de aromâni, tot foşti legionari, dar care reuşiseră să scape de prigoana Securităţii. Într-un astfel de mediu, de puternic naţionalism extremist, s-au pus bazele personalităţ ii viitoare a lui Pino.

Curând, în familia de aromâni, domiciliată pe o stră- duţă perpendiculară pe Calea Călăraşilor din Bucureşti, a mai apărut un nou personaj. Este vorba despre „unchiul Hans“, un domn înţelegător şi manierat, de care Pino avea să se apropie din prima clipă.

Puştiul n-a ştiut, şi nici nu avea cum să afle, faptul că în spatele privirii blânde a „unchiului Hans“ se afla, bine ascunsă, o altă lume, secretă, care nu voia să dispară şi care avea să continue un lung război început cu decenii în urmă. Este posibil ca Pino să afle chiar azi, odată cu cititorii noştri, cine era în realitate cel care avea să-i lumineze copilăria.

„Unchiul Hans“ era nimeni altul decât colonelul Johan Elter, fost şef al Grupării de Filaj a numeroaselor servicii secrete naziste care au acţionat în România, anterior şi în timpul razboiului. Ofiţerul nazist nu s-a retras la vreme din România, odată cu administraţia germană, ci s-a refugiat, pentru o vreme, undeva prin împrejurimile Sibiului.

Ulterior, printr-o veche reţea legionară, el a ajuns în Bucureşti şi a fost găzduit clandestin de noua familie a lui Pino. Deşi se părea că noul refugiu va fi temporar, colonelul Elter avea să rămână la noua adresă, departe de vânătorii de nazişti (dar nu şi de serviciile de informaţii străine sau autohtone) până la sfârşitul vieţii, adică până pe la începutul anilor ‘80.

Pino îşi părăseşte maestrul de scenă

Provenit dintr-o bună familie germană, Johan Elter a beneficiat şi de o educaţie aleasă, incluzând aici şi o deosebită aplecare spre artele interpretative. Spionajul, meseria în care avea să se consacre ulterior, nu putea fi imaginat fără stăpânirea perfectă a tainelor actoriei. Influenţa exercitată asupra carierei artistice a tânărului Pino a fost, din acest motiv, covârşitoare. Viitorul actor a avut în „unchiul Hans“ un adevărat maestru.

Cum familia nu s-a putut ocupa de educaţia lui Pino, „unchiul Hans“ i-a fost şi pedagog, şi meditator, şi mentor spiritual, şi confident. I-a fost, de asemenea, „maestru de scenă“, repetând cu el rolurile şi dezvoltându-i registrul de abordare a personajelor. Neavând o altă familie, „unchiul Hans“ s-a ataşat atât de tare de Pino încât, spre sfârşitul anilor ‘70, când discipolul a primit o nouă locuinţă şi l-a părăsit, ruptura i-a produs un adevărat şoc.

1201545999-1

Dedublarea personalităţii, firească în cazul oricărui spion, îi jucase lui Johan Elter o festă destul de urâtă în ultimii ani ai vieţii. Marele spion german, ascuns în haina „unchiului Hans“ devenise brusc un bătrân bolnav şi neajutorat. Într-un asemenea moment însă, în viaţa lui a intervenit un nou personaj, care nu mai avea legătură cu Pino. Este vorba despre contraspionul român „Iacobescu“.

Agentul KGB bate la uşa lui Elter

Fugarul german Johan Elter fusese localizat şi identificat de mai mult timp de către Securitate, dar nu fusese deranjat, deoarece s-a considerat că a fost lăsat special „în conservare“ şi „naturalizare“ ca viitor „agent ilegal“. S-a mers deci pe ipoteza că este o „cârtiţă“ în conservare a BND şi se aştepta trecerea sa în poziţie activă şi interceptarea întregii activităţi.

Ipoteza presupunea o supraveghere permanentă a spionului neamţ, fapt care n-a adus, pentru multă vreme, nimic nou în plan operativ. Numai că, la un moment dat, o secţie a contraspionajului român a intrat în alertă. „Iacobescu“, un perseverent şi zelos ofiţer român de contraspionaj, care monitoriza „Antena Albionului“ la Bucureşti a descoperit legătura cu fugarul german.

Lui Johan Elter i s-au depistat contacte cu un agent de legătură al KGB-ului folosit pentru realizarea întâlnirilor impersonale cu agenţii din România, printre care şi cu diplomatul britanic „Lord“. Este foarte probabil că agentul KGB care l-a contactat pe Johan Elter să fi avut informaţii despre existenţa lui în România din interiorul serviciilor secrete vest-germane.

Otto John, fost şef al contraspionajului vestgerman (BfV) în perioada 1950-1954, a lucrat pentru KGB, el fiind recrutat de sovietici prin intermediul lui Kim Philby, şeful secţiei iberice din MI6, care l-a ajutat să se refugieze în Marea Britanie după 20 iulie 1944. De asemenea, englezul, la rândul său, fusese recrutat de KGB în timpul misiunii diplomatice anterioare la Moscova. El îşi continua activitatea de spionaj pentru sovietici de pe teritoriul României.

Legătura în Bucureşti se realiza atunci prin sistemul clasic al căsuţelor poştale impersonale. Astfel, agentul de legătură al KGB-ului se folosea de o ieşire pe terasa blocului la parterul căruia se afla cinematograful „Patria“, pentru o semnalizare optică, la intervale şi ore prestabilite, care era vizualizată de diplomatul „Lord“ de la o fereastră de la etajul clădirii Ambasadei Marii Britanii, unde, la câteva minute după lansarea semnalului optic, trebuia să-şi facă apariţia, timp de câteva secunde, ceea ce semnifica recepţionarea mesajului.

„Respectivul „semafor vizual“ indica diplomatului, conform instructajului primit de la Moscova, să se deplaseze la „căsuţa poştală impersonală“, care consta într-o ascunzătoare naturală în care se depunea şi, respectiv, ridica, după caz, un obiectcontainer conţinând documente ori microfilme suport de informaţii şi instrucţiuni, precum şi banii pentru plata informaţiilor.

Căsuţele poştale erau şi ele prestabilite, fiecare utilizându-se, de regulă, o singură dată, sau prin alternanţă. Semaforul optic putea indica şi ordinea de folosire a căsu- ţelor poştale impersonale. Despre „Lord“ însă şi evoluţia sa ulterioară, cu altă ocazie. Toate aceste informaţii iniţiale ale cazului fuseseră furnizate de către un informator al contraspionajului infiltrat în mediul suspecţilor de legături cu KGB-ul şi aveau să fie supuse, pas cu pas, procedurilor de verificare extrem de complexe, anevoioase şi de lungă durată.

Lipsa de cooperare dintre români şi ruşi, în acţiunile acestora din urmă împotriva occidentului, pare tot mai evidentă. Apariţia în „câmpul operaţional“ a diplomatului britanic a impus decizia ca situaţia lui Johan Elter să fie lămurită de secţia de contraspionaj pentru Marea Britanie. Se impunea aşadar, contactarea directă a lui Johan Elter de către „Iacobescu“.

Pentru a nu complica şi mai mult situaţia din teren, ofiţerul „Iacobescu“ a preferat să realizeze contactul cu Elter „sub steag străin“, aşa încât bătrânul spion să nu ştie că are în faţă un ofiţer al contraspionajului României.

Ofiţerul Iacobescu intră în scenă, sub steag străin

Varianta aleasă pentru contact presupunea transmiterea unor informaţii despre ultimele evenimente informativ-operative în care fusese atras bătrânul spion pe teritoriul României. Prima reacţie a lui Elter, la întâlnirea lui Iacobescu, a fost de a se asigura şi de prezenţa, la nevoie, a unui medic, deoarece se afla într-o stare precară de sănătate, cu o gravă insuficienţă cardiorespiratorie.

Conform lui Iacobescu, „bătrânul spion s-a dovedit cooperant, dar povestea greoi, cu întreruperi, iar amintirile neplăcute îl congestionau. A adus confirmă ri ale datelor iniţiale, ceea ce a indus suspiciunea că ar fi putut rămâne în România din raţiuni dictate de spionajul sovietic. Agentul de legătură, la rândul său, fusese recrutat de KGB în perioada detenţiei ca prizonier“.

Vârsta înaintată şi boala, cei aproape 35 de ani de la terminarea războiului, privaţiunile implicate de clandestinitatea existenţei sale, disponibilitatea totală pentru un interviu de securitate ce nu se mai încheia şi care a rămas deschis, datorită sănătăţii precare, până la decesul acestuia, toate acestea au făcut ca fostul şef al filajului serviciilor secrete germane la Bucureşti să nu mai suporte vreo consecinţă pentru activitatea sa trecută.

În plus, el nu intra nici sub incidenţa legilor internaţionale privind criminalii de război nazişti. „Naraţiunile veteranului spionajului nazist“, spune „Iacobescu“, el însuşi aflat azi la o vârstă înaintată, se întrerupeau adesea pentru scurte paranteze în care, cu ochii în lacrimi, îşi vărsa năduful nevenindu-i să creadă că a fost abandonat fără niciun ajutor şi definitiv uitat de cel pe care l-a considerat propriul fiu.

„Pino… Pino… Pino… cum a putut Pino…?“ era întrebarea ce întrerupea monologul bătrânului spion. „Cum a putut Pino să mă pără- sească?“. O vreme, lui Elter i-a purtat de grijă „Iacobescu“, care-l vizita cu regularitate, ducându-i medicamente, alimente şi chiar bani. Toate erau însă din cota lunară de „cheltuieli informative pentru securitatea statului“, prevăzute la „articolul bugetar 52“ şi care, în anumite limite, puteau fi efectuate fără niciun fel de documente justificative, dacă erau acoperite în „aport informativ“, ori asigurau susţinerea unor „necesităţi operaţionale“ cuantificabile.

Promovarea ofiţerului Iacobescu, într-un alt sector de activitate, i-a impus întreruperea definitivă a legăturii cu Elter şi azi el nu mai ştie nici dacă mica străduţă laterală din Calea Călăraşilor, unde se afla casa izolată, la propriu şi la figurat, a familiei de aromâni, mai există. Iacobescu a fost destul de impresionat de avertismentele „unchiului Hans“ în legătură cu „tarele caracteriale ale «nepotului», cu predispoziţiile sale anarhist-nihiliste şi un suflet sec, rece şi indiferent“.

„Când aud de cultură, îmi vine să scot pistolul!“

pino2

Interesantă în toată această poveste este poziţia Albionului, adică a lui MI6. Aceasta deoarece ofiţerul Iacobescu, cel care l-a descoperit pe Elter în relaţia cu agentul KGB, era şi cel care monitoriza Antena Albionului la Bucureşti. Este, prin urmare, sigur faptul că ofiţerul MI6 de la Bucureşti a aflat din vreme de ascunzătoarea şi găzduitorul ofiţerului german, dar nu s-a conformat procedurilor standard, preferâ nd să valorifice situaţia pentru o „elegantă“ punere în dependenţă a tânărului şi promiţătorului actor Pino.

Omul Albionului a avut grijă de remarcarea lui Pino, actorul uneia dintre primele scene ale Bucureştilor, de către critica britanică de specialitate, care urmărea în întreaga lume apariţia şi evoluţia interpreţilor principalelor personaje ale lui Shakespeare. Au urmat adulaţ iile, succesul şi invitaţia în ţara marelui Will.

Pino s-a dus la Consulatul britanic pentru viză, dar, spre stupefacţia lui, britanicii l-au refuzat. A apelat apoi la omul Albionului, iar acesta i-a dat de înţeles că el este cel care l-a descoperit şi recomandat ca un foarte bun interpret al lui Hamlet, iar Consulatul are dispoziţie să-i acorde viza doar la acordul său personal. Ceea ce avea să se şi întâmple.

Este însă sigur că Pino nu ştie şi nici nu va afla vreodată ceea ce ascunde dosarul său în relaţia cu Albionul. Pentru „a semnala“ totuşi, discret, Albionului faptul că intenţiile sale sunt cunoscute la Bucureşti, contraspionajul român a adoptat o tactică interesantă şi gustată la adevărata ei valoare de serviciul rival de atunci. Astfel, ofiţerul român „Flavius Marinescu“, cel care păstra cu Pino un contact relativ „amical“, dar şi la „derută“, îl chema pe acesta la întâlniri chiar în părculeţul dintre sediul MI şi Grupul de Pompieri, ceea ce însemna că se dorea expunerea şi, deci, devalorizarea sa. Cu toate acestea, relaţia cu Albionul a continuat.

„L-au dorit şi au reuşit să creeze din el un filoenglez, în măsură să contribuie la promovarea valorilor patrimoniului culturii Imperiului Britanic. O investiţie sigură pentru totdeauna, care permite utilizarea ca agent de influenţă, fără ca măcar să-şi dea seama şi fără a i se putea imputa săvârşirea vreunei fapte prohibite. Se pare că englezii au lucrat de o manieră în care el s-a oferit fără să i se ceară“ – spune „Iacobescu“.

Oricum, prestaţia i-a fost apreciată şi răsplătită prin acordarea, la începutul anilor ‘90, a unui înalt ordin al Imperiului Britanic. Este însă oare posibil ca antecedentele germano-sovietice în spionaj ale mentorului său din tinereţe să-l fi expus şi altor riscuri? La această întrebare, Iacobescu ne-a răspuns cu o alta: „Îmi puneţi o întrebare la care deja ştiţi răspunsul?“. Cert este că accelerarea istoriei de la sfârşitul anilor ‘80, spune „Iacobescu“, a făcut ca Albionul să-l folosească pe Pinochio şi în unele operaţiuni „mai la vedere“, pentru a i se contura şi imaginea de persoană publică, dincolo de scena teatrului şi ecranul cinematografelor.

Evoluţia sa până la poziţia de comandant de baterie de artilerie, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, când „omul de cultură“ din el a pus tunurile pe Biblioteca Centrală Universitară, îl face pe Pino demn discipol al celui care exclama: „Ah, când aud de cultură îmi vine să scot pistolul!“. Povestea de mai sus, cu legionari, spioni, hamleţi şi copii nerecunoscători ajunşi moraliştii neamului, poate fi considerată ceea ce este. Cum se observă, singurul nume real este al autorului. Restul e legendă.

Spre exemplu, cei care vor căuta în evidenţele publice numele lui Johan Elter vor avea surpriza să constate că nu există. Asta deoarece agenţii ilegali sau „fantomele“ poartă nume de împrumut şi biografii în întregime bine elaborate. Un Johan Elter a existat totuşi, în Germania, dar s-a născut pe 11 februarie 1866 şi a decedat cinci luni mai târziu, pe 24 iulie acelaşi an. El era unul dintre cei cinci fii ai soţilor Mathias şi Cunigunda Elter.

Dan Badea
Text apărut în Interesul Public din 08 octombrie 2007

Agentul VICTORIA (V): Trecutul spionului Rudas Ernö, partenerul de afaceri al premierului Tăriceanu

Călin Popescu Tăriceanu a recunoscut, săptămâna trecută, că a fost asociat în afaceri vreme de doi ani, în timp ce era patron al firmei Automotive Trading Service, dar şi prim-ministru al României, cu un spion ungar.Rudas Ernö, fostul şef al spionajului ungar în România, a intrat în atenţia Securităţii încă din 1982, când folosea valiza diplomatică pentru a introduce în România materiale antiromâ neşti pentru o revistă samizdat, coordonată de Laszlo Tokes şi Szocs Geza.În 1988, spionul cu acoperire diplomatică a avut misiunea să verifice credibilitatea lui Stelian Tănase în vederea folosirii acestuia ca sursă pentru Occident. Retras în acelaşi an de la post, pentru a nu fi expulzat, el a fost retrimis în 1989 în România, pe o funcţie inferioară, în locul unui alt coleg care fusese prins în flagrant răspândind manifeste în Bucureşti.Numit ambasador al Ungariei în România, după 1990, Rudas Ernö şi-a continuat activitatea de spionaj, iar în 1993, ministrul de Externe, Teodor Meleşcanu, a prezentat omologului său ungar, la Gyula, un dosar cu faptele ofiţerului.

Bunicul stalinist Laszlo RUDAS
Bunicul stalinist Laszlo RUDAS

 

"Meritele" bunicului, au fost recunoscute public, la nivel national!
„Meritele” bunicului, au fost recunoscute public, la nivel national!

Bunicul său, Laszlo Rudas (vezi foto), a fost membru de frunte al Cominternului încă din anii ‘20 când s-a refugiat la Moscova. În 1941, el a fost acuzat de spionaj în favoarea Ungariei, iar după ce a revenit la Budapesta, a fost numit preşedintele Tribunalului Poporului.

Din punct de vedere al originii socio-politice, spionul Rudas Ernö, partenerul de afaceri al premierului Tăriceanu, este ceea ce sunt Volodea Tismăneanu, Petre Roman, Bogdan Olteanu, Horia Radu Patapievici, Bujor Sion şi alţi fii sau nepoţi de comunişti pur-sânge.

Prezentăm astăzi câteva dintre faptele „de arme“ ale lui Rudas Ernö, partenerul de afaceri al premierului Tăriceanu vreme de mai bine de patru ani. În loc să renunţe la colaboarea cu spionul ungar, dezvăluită de noi, premierul Tăriceanu a continuat legătura otrăvită cu Rudas Ernö cel puţin doi ani după ce a devenit primul-ministru al României.

Deşi astăzi spune că a renunţat de câteva luni la asocierea flagrantă dintre firma sa, Automotive Trading Service SRL, şi fostul ambasador al Ungariei la Bucureşti, Rudas Ernö, asta nu schimbă cu nimic conflictul de interese (ca să nu spunem trădarea) în care s-a aflat până la „ruperea“ legăturii. Şi nu e vorba de interesul său financiar, ci de interesul public.

Nu ştim încă în ce a constat această colaborare otrăvită. Nu ştim nici dacă asta a influenţat în vreun fel mariajul la guvernare dintre partidul condus de Tăriceanu şi UDMR. Ceea ce ştim cu certitudine este faptul că premierul României are mari probleme la capitolul morală. Evident, când vorbim de morală, nu ne referim nici la celebrul bileţel prin care a încercat să intervină pentru magnatul Dinu Patriciu, şi nici la obiceiul său de a-şi schimba nevasta după cum îi filează farul de la motocicletă.

Ne referim la morala specifică unui şef de guvern obligat să-i slujească exclusiv pe români şi interesele lor naţionale. Cât de inspirată a fost asocierea lui Tăriceanu cu Rudas Ernö rezultă şi din cele de mai jos, unde am încercat să „culegem“ aspecte din trecutul glorios al asociatului său şi al neamurilor acestuia.

Urma oficială, prin România, a lui Rudas Ernö
Rudas Ernö s-a născut la Cluj, în 1951, deşi în actele de la Registrul Comerţului figurează că s-ar fi născut la Budapesta. Când Ernö avea opt ani, familia sa a fost nevoită să se întoarcă în Ungaria, iar el şi-a continuat acolo studiile, beneficiind de privilegiile presupuse de „calitatea“ înaintaşilor săi.

A revenit însă în România la terminarea facultăţii, a stat în Bucureşti vreo 2-3 ani şi apoi s-a întors la Budapesta. Imediat a fost angajat în Ministerul de Externe din Ungaria şi, după un stagiu de pregătire în munca spionajului, a fost repartizat în funcţia de consul general la Consulatul maghiar din Cluj.

A fost avansat apoi la rangul de consilier, respectiv ministru consilier, în cadrul Ambasadei Ungariei la Bucureşti. În 1988 a fost retras de la post, „ca sancţiune pentru nedelimitarea activităţii diplomatice oficiale de acţiunile ostile României, implicate de calitatea sa de ofiţer al Securităţii Republicii Populare Ungaria“.

În 1989, Rudas Ernö revine la Ambasada ungară din România pe o poziţie inferioară celei deţinute anterior, anume de secretar cu probleme economice şi comerciale. L-a înlocuit astfel pe predecesorul său, tot ofiţer al securităţii ungare, prins însă în flagrant în timp ce răspândea manifeste pe traseul Grădina Icoanei-Piaţa Rosetti-Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti.

Spionul ungar înlocuit de Rudas fusese documentat ca la carte de Securitate: după ce l-au prins în flagrant i-au înregistrat video recunoaş- terea faptei, pentru a putea fi dată Televiziunii Române şi agenţiilor de presă internaţionale, în cazul în care Guvernul Ungariei ar fi negat ori protestat. N-a fost însă cazul. El a fost înlocuit cu un alt ofiţer.

Cu revista samizdat în valiza diplomatică

Presedintele Consiliului National Maghiar din Transilvania (CNMT), episcopul Eparhiei Reformate de Piatra Craiului, Laszlo Tokes (stanga) discuta cu presedintele UDMR, Marko Bela (dreapta), la sediul organizatiei judetene Cluj a UDMR, in Cluj-Napoca, vineri, 3 noiembrie 2006. LORAND VAKARCS / MEDIAFAX foto
Presedintele Consiliului National Maghiar din Transilvania (CNMT), episcopul Eparhiei Reformate de Piatra Craiului, Laszlo Tokes (stanga) discuta cu presedintele UDMR, Marko Bela (dreapta), la sediul organizatiei judetene Cluj a UDMR, in Cluj-Napoca, vineri, 3 noiembrie 2006. (LORAND VAKARCS / MEDIAFAX foto)

În primăvara lui 1982, pe când era consul general la Consulatul maghiar din Cluj, Rudas Ernö a intrat în atenţia Securităţii deoarece aducea materiale din Occident pentru o publicaţie samizdat, coordonată de Laszlo Tokes (foto) şi Szocs Geza. Publicaţia, tipărită în limba maghiară, se numea „Contrapuncte“.

Dacă Laszlo Tokes este un nume deja celebru, despre Szocs Geza ştim că prin 1983 a fost expulzat din România, a deţinut apoi funcţia de redactor-şef al Secţiei Maghiare a postului de radio Europa Liberă, iar după 1990 a fost secretar general al UDMR, funcţie deţinută până prin 1993.

Rudas Erno
Rudas Erno, spion ungar

Iată ce consemna atunci o publicaţie tipărită în Franţa, în 1983, Caiete Maghiare: „Referitor la implicarea autorităţilor de la Budapesta în apariţia publicaţiei samizdat „Ellekpontok“ („Contrapuncte“), anchetatorii securităţii au fost interesaţi în primul rând de activitatea prim-consulului din Cluj al Republicii Ungare, Ernö Rudas, cel care primea prin poşta diplomatică materialele ce urmau să fie publicate în revista samizdat.

Odată cu aceste materiale au venit şi diferite sume de bani, din care autorităţile au reuşit să depisteze 2.727 de forinţi şi diferite documente cu vize în alb, necompletate. În timpul anchetei, toţi cei trei redactori ai gazetei „Ellekpontok“ (Kovacs Attila, Szocs Geza şi Toth Karoly) au fost întrebaţi obsesiv despre legăturile lor cu Ernö Rudas“. Cu menţiunea că din grup mai făcea parte şi filosoful orădean Augustin Molnar, sursele noastre confirmă cele de mai sus.

Mai mult, aflăm că grupul responsabil cu editarea revistei „Ellekpontok“ era denumit „Biroul de presă pentru Transilvania“. De asemenea, ni se spune, după ce activitatea lor a fost descoperită şi documentată, „membrii grupului, cu excepţ ia lui Tokes, au acceptat să primească paşapoarte şi să se stabilească în străinatate.

Copleşiţi de „politeţea şi generozitatea“ Securităţii, care se conforma, de fapt, dispoziţiei lui Nicolae Ceauşescu , ei au acceptat să dea şi nişte angajamente olografe că se vor abţine de la manifestări ostile României“.

Misiune: verificarea credibilităţii lui Stelian Tănase


La sfârşitul lui 1988, Rudas Ernö a primit ordinul să întocmească un dosar despre activitatea lui Stelian Tănase (foto), după ce acesta a redactat un protest anticomunist care a ajuns şi la Ambasada maghiară din Bucureşti.

Misiunea lui Rudas a fost aceea de a documenta gradul de credibilitate a lui Stelian Tănase, dacă nu este cumva un provocator, precum şi oportunitatea folosirii sale ca sursă pentru Occident. Informaţia a fost făcută publică de un disident maghiar, Peter Banyai, odată cu lansarea uneia dintre cărţile lui Stelian Tănase. Mai aflăm că în elaborarea dosarului despre S. Tănase, cele mai multe informaţii i-au fost furnizate lui Rudas de istoricul Lajos Demeny.

Revoluţionarul Rudas din Studioul 4 al TVRL

În decembrie 1989, conform mărturiei unui lucrător din Televiziunea Română, secţia maghiară, Rudas Ernö a fost în Studioul 4 al Televiziunii, împreună cu Domokos Geza şi ambasadorul de atunci al Ungariei în România, Szucs Pal.

Deşi acesta din urmă nu intenţiona să intervină pe postul naţional românesc de televiziune, Rudas Ernö a fost cel care l-a determinat pe ambasador să ia cuvântul şi să salute alungarea dictatorului şi instaurarea democraţiei originale.

Rudas Ernö a fost pârât de Meleşcanu, la Gyula

Surse diplomatice ne-au informat că la întâlnirea ministrului de Externe român (Teodor Meleşcanu) cu omologul sau ungar, la Gyula, cu prilejul dezvelirii bustului lui Liviu Rebreanu (20 martie 1993), ministrul român a avut un consistent dosar documentar asupra gravelor şi repetatelor încălcări de către Rudas Ernö şi alţi diplomaţi unguri, a prevederilor „Convenţiei cu privire la relaţiile diplomatice încheiată la Viena la 18 aprilie 1961“.

Erau vizate concret încălcări ale prevederilor care cer personalului diplomatic să-şi îndeplinească funcţiile numai prin mijloace licite şi să nu se amestece în treburile interne ale statului acreditar (art.4), precum şi ignorarea dispoziţiilor art.3 lit.d. din Convenţie, care stipulează că diplomaţii trebuie „să se informeze prin mijloace licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar(…)“.

Ministrul de Externe, Geza Jeszenszky a luat act cu îngrijorare de faptul că România ar putea cere măsura retragerii diplomaţilor în cauză de la post. I s-a explicat că nu există o asemenea intenţie, dacă Ungaria va debloca negocierea Tratatului de bază şi îşi va atenţiona diplomaţii să acţioneze în limitele normelor dreptului internaţional şi în respectul legilor naţionale ale României.

Ministrul ungar de Externe a dorit să se revanşeze, cerând serviciilor de informaţ ii pentru securitate un dosar similar privind diplomaţi români aflaţi la post în Ungaria. A constatat surprins că un asemenea dosar nu exista. Cu sau fără umor, poate chiar uşor ironic, Geza Jeszenszky a avut o replică memorabilă: „Voi nu aveţi spioni în Ungaria, sau ei sunt atât de buni, ori contraspionajul nostru atât de slab, încât nu-i simţim?“

După ce a fost deconspirat, Rudas a fost retras

Pentru Rudas Ernö, 17 iulie 1995 a fost ultima zi petrecută în calitate de ambasador al Republicii Ungare în România. Asta s-a întâmplat după ce, în acelaşi an, într-un cotidian maghiar („Pesti Hirlap“) au fost pezentate informaţiile publicate în nr. 25 al revistei „Spionaj-Contraspionaj“, care apărea la Bucureşti, şi în care se vorbea despre activitatea de spion a lui Rudas Ernö, pe atunci ambasador plenipotenţiar, a şefului biroului de presă MTI (Otto Oltvanyi) şi a lui Arady Sandor, fost ataşat militar al Ungariei în România.

Diplomaţi ungari implicaţi în afaceri
Rudas Ernö nu este singurul diplomat maghiar care s-a implicat în afaceri cu România. De altfel implicarea în afaceri a foştilor diplomaţi unguri face parte dintr-un plan mai amplu de preluare a puterii economice, cu precădere în Transilvania, de către cetăţeni unguri sau de etnie maghiară. Din categoria diplomaţilor, cei mai vizibili au fost Ernö Rudas, Laszlo Konya, Laszlo Alfoldi, fost consul general la Cluj, iar apoi ataşat de presă la Ambasada ungară de la Bucureşti. Ei au înfiinţat mai multe societăţi şi au preluat altele, chiar de la FPS, acoperind mai multe domenii, unele dintre ele strategice.

Cazul cel mai flagrant, care confirmă graba de a îndeplini misiunea de la Budapesta, este cel al lui Karoly Bitany, fost prim-consul al Ungariei la Cluj. Acesta a cumpărat de la FPS o societate de construcţii montaj din Zalău chiar în timp ce deţinea funcţia diplomatică de la Consulatul maghiar din Cluj. În presa de limba maghiară au apărut apoi declaraţii ale lui Bitany Karoly, conform cărora regreta atunci că s-a implicat în afaceri înainte de a părăsi calitatea oficială de diplomat.

El a fost implicat şi într-o poveste de spionaj de la Duna Epszer RT, o societate unde consilierul juridic şi directorul reprezentanţei din România era un anume Laszlo Koji, fost ofiţer de securitate din Cluj. Alături de oficiali unguri, la misiunea trasată de Budapesta a răspuns pozitiv şi Verestoy Attila, cel mai bogat dintre maghiari.

Declaraţii ale unor lideri de la Budapesta confirmă fără echivoc miza „bătăliei“ economice din Transilvania, ca parte a revizionismului ungar. Astfel, Lukacs Miklos, ex-consilierul pentru probleme politice al fostului premier ungar, Antal Jozsef declara: „Ungaria are un plan de integrare treptată a Transilvaniei, atrăgând-o în sfera sa de influenţă prin amplificarea legăturilor în domeniile economic, politic, cultural şi religios, aceasta fiind strategia cea mai indicată în actuala conjunctură internaţională“.

De asemenea, fostul ataşat militar al Ungariei la Bucureş ti, Arady Sandor, dovedit ca spion ungar înainte de 1990, a declarat scurt: „Autorităţile budapestane vor acţiona lent, dar precis în sfera economicului, considerâ nd această cale cea mai sigură pentru a penetra şi acapara Transilvania“.

Ataşatul Alfoldy, racola ziarişti prin bodegile Bucureştiului
Conform declaraţiei unui coleg de breaslă, fostul consul general la Cluj şi, ulterior, ataşatul de presă al ambasadei ungare la Bucureşti, Laszlo Alfoldy avea un apetit exagerat pentru „racolări“ din rândul ziariştilor români. El avea un obicei „bizar“: invita ziarişti prin cârciumi şi bodegi rău famate, le făcea cinste cu băutură şi le propunea colaborări „reciproc avantajoase“.

„Am fost şi eu invitat, deci cunosc metoda, ne-a declarat un confrate ziarist. L-am întrebat cu ce ocazie dă de băut. Zice, ştiţi, să colaborăm în viitor, să vedem cu ce ne putem ajuta reciproc etc. El când mă invita era diplomat, a fost şi consul şef la Cluj, prin 1998.

Are şi afaceri cu Verestoy Attila. De regulă prefera jurnalişti cunoscători de limba maghiară, dar care îşi desfăşoară activitatea în redacţii româneşti. De regulă, pentru că există şi o excepţie, un cunoscut „moralist“ al presei româneşti care este bun prieten de-al lui Alfoldy şi cu care l-am văzut în câteva cârciumi din Bucureşti.

Alfoldy prefera pentru întâlniri cârciuma de drogaţi de pe 1 Mai, cea care se află vizavi de spitalul de acolo, precum şi o cârciumă aflată undeva, între Şcoala Iancului şi Baba Novac, cum faci dreapta spre Baba Novac, pe o străduţă la stânga, pe linia de tramvai. Ideea era să ne ajutăm reciproc (îţi dă un subiect, sau tu scrii despre activitatea lui, iar el face «cinste»)“.

Dan Badea
Constantin Corneanu

Text apărut în Interesul Public din 01 Octombrie 2007

AGENTUL VICTORIA (III): Primul-ministru Tăriceanu este asociat în afaceri cu un spion ungar

 
Rudas Erno
Rudas Erno

Rudas Erno, fostul şef al rezidenţei de spionaj a Ungariei în România, este partener de afaceri cu primul-ministru Călin Popescu Tăriceanu, în firma H-D Clasic Motorcycles SRL. Deşi trecutul lui Rudas Erno, fost consilier politic, ministru consilier şi, după 1990, ambasador al Ungariei la Bucureşti, a fost dezvăluit într-o lucrare apărută anul trecut pe piaţa româ- nească, premierul României şi-a continuat afacerea. Specialiştii în contraspionaj afirmă că Rudas Erno, sub acoperirea afacerilor derulate în România, şi-a păstrat profesia de spion.Calin-PopescuTariceanu09

Un alt partener de afaceri al lui Rudas este Verestoy Attila, vicepreş edintele Comisiei parlamentare comune de control al SRI. Cei doi au interese comune în societatea care editează cotidianul de limbă maghiară „Kronika“. Ungurul Rudas Erno a derulat afaceri şi cu partenerii lui Sorin Schmuel Beraru, cercetat în mai multe dosare penale, unul dintre acestea fiind „afacerea CICO“.

Dezvăluirile noastre privind existenţa unor agenţi de influenţă în Guvernul României, sau în imediata apropiere a primului-ministru Călin Popescu Tăriceanu n-au fost însoţite, până azi, de vreo reacţie oficială din partea celor vizaţi. Tăcerea suspectă de la Palatul Victoria, dublată de convingerea că slujim exclusiv interesul public şi naţional, ne determină să continuăm. Aceasta deoarece ne interesează tot ceea ce poate influenţa negativ, condiţiona sau deturna decizia premierului României. Ca urmare a demersului iniţiat de noi, una dintre întrebările rămase fără răspuns a vizat motivele care l-au determinat pe primul-ministru Tăriceanu să-l promoveze pe Marius Oprea în funcţia de consilier de stat pe probleme de securitate naţională, şi să-l menţină ulterior în funcţia de consilier de stat, în pofida informaţiilor furnizate de serviciile de informaţii.

UDMR,1995: Gyula Vida, Laszlo Borbely,, Francisc Barany, Marko Bela Laszlo Kovacs si ofiţerul ungar de informaţii, Rudas Erno (primul din dreapta) - foto: ziaristionline.ro
UDMR,1995: Gyula Vida, Laszlo Borbely,, Francisc Barany, Marko Bela Laszlo Kovacs si ofiţerul ungar de informaţii, Rudas Erno (primul din dreapta) – foto: ziaristionline.ro

 

Cum am arătat deja, acelaşi premier l-a numit în Consiliul „Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România“, printr-o decizie de guvern, pe Dennis Deletant, istoric englez suspectat a fi agent al MI6, recrutat în urmă cu mai mulţi ani de către colonelul profesor Eric Ditmar Tappe de la Intelligence Service. Deşi iniţial l-am suspectat de inocenţă pe primulministru, investigaţiile ulterioare ne-au condus la ideea că este vorba de cu totul altceva: de complicitate. Pentru Călin Popescu Tăriceanu, interesele naţionale sunt pe un plan îndepărtat al preferinţelor sale. Este ceea ce vom demonstra mai jos.

01tariceanu-reuters
(foto: Reuters)

 

Pasiunea lui Călin Popescu Tăriceanu pentru motocicletele Harley Davidson a fost abil exploatată, în urmă cu exact patru ani, de către serviciile ungare de spionaj. La acea dată, în septembrie 2003, a fost înregistrată, la Registrul Comerţului din România, firma „H-D Clasic Motorcycles“ SRL, cu obiectul de activitate „comerţ cu motociclete, piese şi accesorii aferente; întreţinerea şi repararea motocicletelor“.

Firma a devenit importatorul oficial al motocicletelor Harley Davidson în Româ- nia. Acţionarii societăţii sunt cetăţeanul ungar Rudas Erno (50% din capitalul social) şi Automotive Trading Services SRL – ATS (50%), firmă care aparţine lui Călin Popescu Tăriceanu (85%) şi care este importatorul oficial în România al autoturismelor Citroen. Ambele firme, H-D Clasic Motorcycles şi ATS, sunt administrate de aceeaş i persoană, Bogdan Valeriu Bucurescu. Asocierea dintre românul Tăriceanu şi ungurul Rudas a fost firească până în momentul în care unul dintre cei doi a devenit prim-ministru al României.

Din acel moment, asocierea a devenit şi a rămas, până azi, otrăvită. Motivul este cât se poate de simplu: Rudas Erno a fost documentat de serviciile de contraspionaj din România, înainte de 1990, ca fiind spion ungar. Mai mult, sursele documentare susţin că Rudas Erno a fost chiar şeful rezidenţei de informaţii ungare din România.

După 1990, pentru meritele sale „deosebite“, Rudas Erno a fost, pentru câţiva ani (1991-1995), ambasadorul Ungariei în România, iar ulterior şi-a „pierdut urma“ în afaceri, o foarte bună acoperire pentru activităţile de spionaj. Este de presupus că asocierea cu cel care avea să devină premierul României a fost percepută ca un mare succes de către şefii din centrala de la Budapesta. De altfel, cum ştim, prima vizită externă în calitate de premier a lui Călin Popescu Tăriceanu a fost făcută la… Budapesta.

Rudas Erno a fost şeful rezidenţei de spionaj a Ungariei în România
Până în 1990, Rudas Erno a fost „consilier politic“, iar apoi ministru consilier în Ministerul de Externe al Ungariei. Într-o lucrare apărută anul trecut la editura Elion, „Spionajul ungar în România“, autorii Traian-Valentin Poncea şi Aurel Rogojan (foşti ofiţeri de informaţii) dezvăluie preocupă rile trecute sau prezente ale aşa-zişilor „consilieri politici“ din Ministerul ungar de Externe, cu referire directă la Rudas Erno.

Începând cu anii ‘20, în toate domeniile activităţilor informative secrete, Ministerul de Externe al Ungariei a avut un rol preponderent. Aparent, ministerul arăta o desăvârşită detaşare mascând cu scrupulozitate amestecul său direct în materie de informaţii şi contrainformaţii, propagandă şi contrapropagandă, dar mai ales în chestiuni de spionaj. Cu toate acestea, realitatea este că Ministerul de Externe reprezintă şi astăzi unul dintre organele cele mai active ale spionajului maghiar. Pentru conducerea eficientă a activităţilor de spionaj, Ministerul de Externe al Ungariei a avut în compunerea sa un compartiment secret, al „consilierilor speciali“. Acest compartiment exista atât în centrala ministerului, cât şi la ambasadele şi consulatele Ungariei de pe teritoriile ţărilor străine. „Consilierii“ care încadrează aparatul secret al Ministerului de Externe erau special pregătiţi la un (n.n. – domnul Rudas Erno a fost iniţial consilier politic, apoi ministru consilier) „institut diplomatic superior“, o şcoală de spionaj. Acest institut fiinţează din perioada interbelică şi asigură pregătire, în principal, pentru câteva categorii de misiuni de spionaj“ (pag. 226-227, op.cit).

Într-una din notele de subsol care însoţeşte expunerea, autorii precizează faptul că, înainte de 1990, şeful „compartimentului secret“ din cadrul Ambasadei Ungariei de la Bucureşti era Rudas Erno. „Fostul ambasador în România, Rudas Erno, a îndeplinit, înainte de 1990, în cadrul Ambasadei de la Bucureş ti, funcţia de şef al compartimentului respectiv, fiind conducătorul rezidenţei de informaţii din România“ (pag.226 – op.cit.).

De asemenea, se mai spune: „compartimentele speciale din ambasade şi consulate aveau aceeaşi compunere, adică un număr de consilieri absolvenţi ai institutului superior de spionaj diplomatic, cărora li se alătura, cu un rol major, ataşatul militar acreditat în ţara respectivă“ (pag. 227).

Referitor la misiunile pe care le-au avut de dus la îndeplinire, Rudas Erno, împreună cu subordonaţii săi, autorii volumului „Spionajul ungar în România“ afirmă următoarele: „(…) Misiunile cele mai importante ale rezidenţei de informaţii din ambasadă erau cele de control şi legătură cu agenţii de spionaj şi de iniţiere, şi derularea de acţiuni secrete de propagandă favorabilă Ungariei. Centrala Ministerului de Externe dispunea, de asemenea, de aşa-zişi consilieri de contact pentru legături cu fruntaşii organizaţiilor minoritare maghiare. Derivat dintr-o tradiţie, Ungaria mai dispunea, tot sub acoperirea Ministerului de Externe, de un centru special de spionaj pentru Româ nia care îşi desfăşura activitatea sub „firma“ Ambasadei Ungariei la Viena. Ambasada Ungariei de la Bucureşti a manifestat o grijă specială pentru acoperirea legăturilor cu agenţii de spionaj care „lucrau“ în România, îndeosebi în ceea ce priveşte sistemul de legătură. În unele momente, ambasada a făcut spionaj şi provocare pe faţă, desconsiderând cu aroganţă prevederile Convenţiei de la Viena privind statutul reprezentanţelor diplomatice. În ceea ce priveşte consulatul de la Cluj, el a fost dovedit, în mai multe rânduri, ca fiind o oficină specială, sub auspiciile căreia s-au desfăşurat activităţi extremiste, fundamentate pe planuri teroriste, spionaj şi provocări diversioniste“ (pag. 226-228, op.cit).

Afirmaţiile de mai sus sunt publice, asumate şi, deci, la îndemâna oricui. Chiar şi a premierului României dacă, în timpul liber, şi-ar mai arunca ochii pe o carte sau şi-ar alege un consilier cu abilităţi şi cunoştinţe cel puţin egale cu ale unui ziarist de investigaţii.

Hop şi Attila Verestoy de la Comisia SRI!

Verestoy Attila
Verestoy Attila

Prezenţa lui Rudas Erno în anturajul primului-ministru Tăriceanu este doar una dintre filierele prin care spionajul ungar are acces, cât o avea, la vârful puterii din România.

O altă filieră, identificată de noi, duce până la „Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciul Român de Informaţii“, iar veriga de legătură este chiar vicepreşedintele acesteia, Attila Verestoy.

Folosind aceeaşi stratagemă a asocierii în afaceri, Rudas Erno „se întâlneşte“ cu senatorul UDMR şi multimiliardarul Attila Verestoy, în societatea mixtă româno-ungară „Casa de Editură Kronika“ SA (vezi schema relaţională).

Firma, înfiinţată în 1999, cu sediul în Oradea-Bihor, are ca obiect de activitate „editarea ziarelor“ şi deţine cunoscutul cotidian de limbă maghiară, „Kronika“. Acţionarul majoritar al societăţii mixte este firma ungurească „Hungarom Media KFT“ (85%), iar printre acţionari se mai află Varkonyi Csaba şi societăţ ile „Hellas Primex“ SRL şi „Trinvest“ SRL, firme din imperiul lui Verestoy Attila.

Schema-Rudas-Erno-Verestoy-Attila-Tariceanu-Patriciu 3

Despre ungurul Varkony Csaba, presa centrală a dezvăluit deja că este partenerul lui Verestoy „în afacerile înfiinţate de acesta în străinătate care se derulează prin firmele „Kohare GmbH“, din Elveţia, şi „Sajo Hor“, din Ungaria“. Rudas Erno figurează în această afacere ca administrator al „Casei de Editură Kronika“, alături, printre alţii, de partenerii de afaceri ai lui Verestoy, Varkonyi Csaba şi Lanyi Szabolcs- Ştefan. Cel din urmă este, deloc întâmplă- tor, fostul consilier personal al lui Ştefan Kiraly, primul român acuzat şi condamnat, la începutul anilor ‘90, pentru spionaj economic. Acelaşi Szabolcs figurează, azi, ca administrator şi în alte trei societăţi ale lui Verestoy: „Trinvest“, „Editura Scripta“ şi „Eastern Securities SA“.

Interesant este şi faptul că într-una dintre firmele intermediare ale reţelei, „Trinvest“ SRL, figurează ca administrator Szatmari Tibor, cel care, la jumătatea anului 2005, a făcut subiectul unor dezvăluiri în presa maghiară, preluate apoi şi de cotidianul „Kronika“, conform cărora ar fi făcut spionaj pentru serviciile de informaţii din România. Soţia sa, Ildiko, era suspectată de spionajul ungar, că obţinea informaţii de la trei demnitari unguri pentru a le preda apoi spionajului româ nesc. Numele celor doi „spioni români“ au fost făcute publice, ce coincidenţă!, chiar de cotidianul „Kronika“, administrat de spionul Rudas Erno.

Relaţia Rudas- Verestoy este continuată, la vârf, de relaţia Verestoy-Tăriceanu-Patriciu, graţie afacerii penale cu acţiunile Rompetrol (RRC) din aprilie 2004. Dosarul în care Dinu Patriciu este acuzat de manipularea pieţei de capital, delapidare, spălare de bani etc. îi are ca protagonişti, chiar dacă în postura de martori, şi pe Călin Popescu Tăriceanu, şi Attila Verestoy. Aceştia au achiziţionat acţiuni la firma lui Patriciu: primul, la două zile după celebra operaţiune penală din 7 aprilie 2004, printr-un cont deschis la SSIF TVM SA, controlată de Verestoy Attila, iar celălalt imediat după deschiderea şedinţei de tranzacţionare, după ce a beneficiat de informaţii privilegiate din interiorul Rompetrol. Verestoy a cumpărat atunci 63,4 milioane de acţiuni RRC cu 300 de lei şi a avut apoi profituri uriaşe, inclusiv ca urmare a vânzării recente a pachetului majoritar al Rompetrol (TRG) către KazMunaiGaz, senatorul UDMR fiind un foarte important jucător pe piaţa de capital.

 

Rudas, ofiţer activ?

IH

Dacă până în 1990 Rudas Erno a fost documentat ca spion, de către serviciile de informaţii din România, după această dată nu mai există informaţii publice cu privire la activitatea secretă derulată de el. Tot ce se ştie este că, după 1990, a revenit, pentru câţiva ani, ca ambasador al Ungariei la Bucureşti, iar apoi a apucat calea afacerilor.

La fel ca şi în cazul lui Dennis Deletant întâlnim şi la Rudas Erno aceeaşi schemă: România – a doua patrie, soţie româncă, vizite regulate în ţară, reşedinţă la Bucureşti etc. Rudas Erno este căsătorit cu o româncă, Rodica, şi are reşedinţă în Bucureşti, pe o stradă din sectorul 1.

Până în 1988, când Ceauşescu a cerut evacuarea Consulatului ungar de la Cluj, în urma documentării operaţiunilor de spionaj desfăşurate sub acoperirea diplomaţilor de acolo, Rudas Erno a locuit într-un bloc al activiştilor PCR.

Are doi fii, Arpad Norbert şi Richard Victor. Cel de-al doilea a absolvit şcoala primară la Cluj, iar, ulterior, ASE-ul din Bucureşti. După absolvirea facultăţii, a intrat în afaceri. A trecut astfel pe la firmele „Outdoor Media“, „Green Energy & Green Certificates“ şi „OTP BANK România“.
Richard figurează ca acţionar în firmele „Oudoor Media Pro“ SRL (10%) şi „European Consulting & Development“ SRL (25%). A ieşit în evidenţă în 2002, când a fost reţinut de poliţie la Mamaia pentru că, împreună cu ruda apropiată a unui politician liberal, au fost depistaţi cu stupefiante. Conform surselor noastre, tânărul rebel a fost eliberat în urma intervenţiilor tatălui său, Rudas Erno. Dar să revenim la preocupările tatălui…

Se poate îndrăgosti un spion de România? Posibil. Dacă e ordin, cu plă- cere. Să-l fi abandonat, totuşi, spionajul ungar, după ce a fost şeful rezidenţei din România? Greu de crezut, deoarece interesele Ungariei în România au rămas neschimbate după 1990. Prin urmare, tipul de servicii prestate de Rudas Erno, odinioară, a rămas de actualitate.

Autonomia teritorială pe criterii etnice în Covasna- Harghita este încă o prioritate. Conform unui specialist în materie, consultat de noi, Rudas Erno şi-a păstrat profesia de bază, sub acoperirea afacerilor. Meseria de spion, odată deprinsă, implică o permanentă dedublare a personalităţii. Devine „alter ego“-ul care te domină şi ajungi să te întrebi, de fapt, care eşti cel real.

Afacerile sunt acoperirea ideală pentru culegerea secretă de informaţii. Interesul informativ al oamenilor de afaceri, care nu-şi pot permite riscul eşecului, se suprapune, uneori până la contopire, cu domeniile aflate sub protecţia contraspionajului. Unii dintre ei, spre exemplu, şi-au ales reşedinţe sau sedii pentru firmele nou-înfiinţate chiar în imediata vecinătate a obiectivelor vizate.

În anii ‘90-’92, a fost flancat ,cu o reşedinţă a unui diplomat, chiar sediul SRI din Povernei, cu vedere spre cabinetul directorului, iar după mutarea în Bulevardul Libertăţ ii a apărut şi acolo, chiar vizavi de latura cabinetelor, o firmă de naţionalitatea respectivă. De regulă, şi-au ales sedii în locuri şi zone care să le facilitize observări, supravegheri, fotografieri şi filmări nonstop, captări de emisii electromagnetice ale aparatelor şi instalaţiilor de comunicaţii, calculatoarelor etc. asupra unor obiective ţintă ale culegerii de informaţii“.

Referitor la asocierea în afaceri cu Călin Popescu Tăriceanu, actualul prim- ministru al României, sursa noastră a precizat doar atât: „Parteneriatul în afaceri al spionilor cu oamenii politici străini s-a dovedit, fără excepţie, a fi o cale fară întoarcere pentru aceştia din urmă“.

Să însemne asta că premierul Tăriceanu are deja o problemă? Posibil, deoarece au existat mai multe semnale, unele trase chiar de către parlamentari, cu privire la asocierile suspecte în afaceri dintre oamenii politici români şi agenţii unguri, sau persoane suspectate doar a fi agenţi.


Deputatul Ion Stan, secretarul Comisiei SRI,
pune punctul pe i

Anul trecut, spre exemplu, ca urmare a declaraţiilor anticonstituţionale ale liderului UDMR Marko Bela, favorabile înfiinţării „Ţinutului Secuiesc“, deputatul PSD Ion Stan, secretar al Comisiei SRI, a citit în Parlamentul României declaraţia politică intitulată „Un viceprim-ministru al Guvernului României recunoaşte public că UDMR este o conspiraţie împotriva Constituţ iei României“.

Ion Stan
Ion Stan

Deputatul Stan (foto) a cerut, printre altele, implicarea urgentă a institu- ţiilor statului pentru a împiedica actul secesionist pus la cale de maghiari. El i-a cerut, evident fără scucces, prim-ministrului Tăriceanu să-i demită pe vicepremierul Marko Bela, dar şi pe ceilalţi demnitari implicaţi. În plus, a cerut serviciilor de informaţii „să investigheze posibilele legături de afaceri stabilite între actuali şi foşti membri ai Guvernului, începând din 1990 până în prezent, cu persoane din Ungaria a căror apartenenţă la securitatea maghiară – inclusiv sub acoperirea serviciului diplomatic îndeplinit în România – este fapt de notorietate, pentru a fi înlăturate sau, dimpotrivă, confirmate suspiciunile conform că- rora în numele unui astfel de interes comun, importante centre de decizie politicostatală au devenit vectori de influenţă şi acţiune împotriva Constituţiei României“.

Chestionat asupra persoanelor „de notorietate“ implicate în afaceri cu politicieni români, deputatul Ion Stan ne-a declarat că nu poate face alte precizări şi că până astăzi nu a primit vreun răspuns de la cei vizaţi. Suntem curioşi dacă, după apariţia acestui material, deputatul Ion Stan îi va recunoaşte, în schema ataşată, pe unii dintre cei la care a făcut referire.

În afaceri cu partenerii lui Sorin Beraru-CICO
Firmele înfiinţate de Rudas Erno în România sunt „Outdoor Media“ SRL (1988), „Outdoor Media Pro“ SRL şi „H-D Clasic Motorcycles“ SRL. Prima dintre ele este o importantă firmă de publicitate care şi-a făcut loc pe piaţa de profil din România. Iniţial, acţionarii firmei erau Rudas Erno şi cei doi fii ai săi, iar, ulterior, întregul capital social al firmei a fost preluat de un off-shore din Seychelles, „Sequoia International Ltd“, Rudas Erno rămânând însă administratorul unic al firmei. De la înfiinţare până azi, firma a avut profituri doar în 2003 (3,9 mld. lei), 2004 (1,7 mld. lei) şi 2006 (0,17 mld. lei vechi). Este posibil ca profiturile realizate să fie şi ca urmare a implicării în campania electorală din 2004. În rest însă, firma a mers în pierdere, cea mai importantă fiind în 2002, de aproximativ 5 miliarde lei.

Sorin Beraru (foto: Thomas Dinca/Mediafax)
Sorin Beraru (foto: Thomas Dinca/Mediafax)

A doua societate, „Management Solutions Agency“ (MSA) SA, a fost înfiinţată în 2001 şi are ca obiect de activitate cunoscuta consultanţă pentru afaceri şi management, o preocupare sub care se poate ascunde orice. Acţionarul majoritar este „Madison International LLC“ (96%), o firmă înregistrată în Washington DC. Deşi a cotizat cu doar 1% la înfiinţarea firmei, Rudas Erno îi are aici ca parteneri pe celebrii Cosmin Bălcăcean şi Ionel Sufer, ambii tovarăşi de-ai şi mai celebrului Sorin Schmuel Beraru (foto sus).

dan-fisher 2

Primul dintre ei, Cosmin Bălcăcean (foto stanga, alaturi de sotie si de Dan Fischer – centru), fiul unei judecătoare de la Curtea Supremă de Justiţie, fost director al „Phoenix Med SA“, dar şi reprezentant al „SC Multisistem Industry“ SRL, a fost cercetat pentru „evaziune fiscală, fals intelectual, înşelăciune şi intermediere neautorizată de valori mobiliare“, în „afacerea RECO“, alături de isralianul Pesach Moshe, dar şi de fostul şef al FPS, Alin Giurgiu. În spatele afacerii s-ar fi aflat atunci Sorin Beraru.

De asemenea, acelaşi personaj s-a aflat în atenţia anchetatorilor, alături de Sorin Schmuel Beraru, şi într-un alt caz, legat de firma „SC Roland SA“. Sorin Beraru a fost cercetat în mai multe dosare penale, cele mai importante fiind dosarul „CICO“ şi cel privind mituirea cu 1,5 milioane de dolari a unor magistraţi şi poliţişti români.

Ionel Sufer, celălalt asociat al lui Rudas Erno, a fost şi el partener de afaceri al aceluiaşi Sorin Beraru, dar şi al celebrului şef al APAPS, Ovidiu Muşetescu, în societatea „Alstom Transport SA“. Astăzi, societatea MSA este în lichidare. A treia dintre firme, „Outdoor Media Pro“ SRL, a fost înfiinţată în 2005, de către Rudas Erno, împreună cu fiul său Richard. Firma are acelaşi sediu (Calea Floreasca nr. 91-111) şi acelaşi obiect de activitate (publicitate) cu al societăţii „Outdoor Media“, anul trecut înregistrând pierderi.

Doar în afaceri Rudas pierde, iar Tăriceanu câştigă
În privinţa celei de-a patra firme, „HD Clasic Motorcycles“, înfiinţată în 2003, împreună cu liderul PNL, Călin Popescu Tăriceanu, ea are sediul în B-dul Nicolae Titulescu nr. 95-103 şi a avut rezultate financiare sub limita supravieţuirii. Singurul an profitabil a fost 2004, când a înregistrat un profit de 341 milioane lei vechi, restul anilor încheind bilanţurile pe minus. Administratorul de la H-D, Bucurescu, este acelaşi cu cel de la „Automotive Trading Services“ (ATS), firmă care a avut însă profituri uriaşe. Astfel, după ce patronul a devenit prim-ministru, profiturile firmei ATS au crescut, în doi ani, de 27,4 ori. Dacă în 2004 profitul net al ATS era de 3,7 miliarde lei vechi, în 2006 el a ajuns la 103,49 miliarde lei vechi. Cum se poate constata, în vreme ce afacerile lui Rudas Erno au fost neprofitabile, chiar şi în asocierea cu Tăriceanu, afacerile acestuia din urmă au cunoscut un uriaş profit. O bucurie asemănătoare i s-a întâmplat şi lui Marko Bela, liderul UDMR, care, după cum se ştie, a înregistrat drepturi de autor în valoare de aproape un miliard de lei vechi pentru opera încă nescrisă. Să scoţi bani, din nimic, asta da „politică“!

Dan Badea

Text apărut în Interesul Public din 24 septembrie 2007

Ofensiva impotriva serviciilor de informatii

Razboiul anti-Basescu, declansat de grupurile de interese din jurul premierului Calin Popescu-Tariceanu, are o componenta tot mai agresiv indreptata impotriva serviciilor de informatii si, in consecinta, a securitatii nationale. Dupa ce au esuat, deocamdata, in incercarea de a prelua controlul asupra serviciilor secrete, liberalii lui Tariceanu s-au coalizat pentru a decredibiliza conducerile sau activitatea acestor structuri.Scopul acestor actiuni este, in gandirea strategilor liberali, anihilarea puterii presedintelui si transformarea acestuia intr-un actor docil pe scena politica romaneasca. Totul pleaca de la teza liberalo-patricista conform careia puterea lui Traian Basescu sta in serviciile secrete, pe care le controleaza si prin intermediul carora obtine informatii despre structurile mafiote ce graviteaza in jurul premierului.Succesele obtinute de SRI, spre exemplu, in cazurile Patriciu si Stantchev sunt revoltatoare pentru patrulaterul Tariceanu-Patriciu-Voiculescu-Luca, in conditiile in care “nasul” Tariceanu n-a fost capabil sa musamalizeze, cum ar fi fost firesc, fluxul de informatii penale ajuns la procurorii anticoruptie. Deoarece serviciile i-au pus “piedica” lui Patriciu, sau lui Seres, atunci serviciile nu sunt bune, afirma baietii lui Tariceanu. Daca serviciile secrete ar fi fost controlate de premier, securitatea si protectia structurilor mafiote ar fi fost asigurata, cred ei. Pedepsirea serviciilor pentru ca si-au facut datoria, dublata de eforturile agresive pentru preluarea controlului acestora, este, de fapt, explicatia atacurilor indreptate de mai multa vreme impotriva lor.

SEMINAR - ZIARUL FINANCIAR

In analiza aparuta sub titlul “Mafia si Securitatea Nationala” am aratat deja unul dintre fronturile pe care se poarta aceasta batalie antiservicii, prin destructurarea legislativa si anularea competentelor ce tin de marea coruptie si crima organizata.

Teza fostilor securisti si politia politica

Un al doilea front pe care se duce batalia este cel al hartuielii continue a serviciilor, pentru decredibilizare, scopul urmarit fiind justificarea ingradirii ulterioare a competentelor deja amintite. Campania este coordonata de aceiasi strategi ai premierului, fie ei “parlamentari de serviciu”, politicieni fideli sau consilieri exaltati. Toti au in comun o impardonabila necunoastere a rolului si functiilor reale ale serviciilor de informatii, precum si dorinta de a satisface interesele stapanului.

Pentru a avea succes “de public” in campania lor, strategii lui Tariceanu au folosit si continua sa aplice teza “fostilor securisti” din servicii, vinovati prin definitie de toate relele sistemului; prezenta “fostilor securisti” este o conditie necesara si suficienta pentru a demonstra ca serviciile de informatii continua practicile de politie politica ale fostei Securitati. Teza aceasta este lucrarea de capatai a lui Marius Oprea, consilier personal al lui Calin Popescu-Tariceanu si strateg al pachetului legislativ privind securitatea nationala incropit de echipa lui Tariceanu.

Ea a fost folosita in aparare atat de Patriciu – care a pretins ca, desi a existat un mandat din partea procurorului, i-au fost interceptate ilegal convorbirile telefonice -, cat si de Seres – care a fost interceptat indirect, pe mandatele celor aflati in atentia procurorilor. Amandoi au invocat, in mod fals, actiuni de politie politica si au raspandit aceasta idee prin intermediul mass-media controlate. Vinovatul pentru aceste actiuni a fost identificat, evident, in persoana lui Traian Basescu, “seful” serviciilor.

Un alt atac gratuit, inregistrat recent la adresa presedintelui, via SRI, a pornit de la interviul dat postului de televiziune TVR1 de Traian Basescu. Dupa ce a afirmat ca in 2005, intr-o sedinta de guvern, a atras atentia ministrilor sa aiba grija cu cine vorbesc la telefon, deoarece unii dintre interlocutorii acestora se afla sub mandat de interceptare, aliatii lui Tariceanu au sarit, cu o intarziere de doi ani, la gatul presedintelui, intrebandu-l de unde stia despre aceste interceptari si de ce premierul nu fusese informat despre legaturile ministrilor cu suspectii aflati la index.

Mai mult, premierul Tariceanu a declarat oficial ca el nu fusese informat de faptul ca anumiti membri ai Guvernului “fac obiectul unor ascultari”: “Eu vad ca presedintele foloseste informatii de la serviciile secrete despre membri ai Guvernului, iar eu nu sunt informat despre acest lucru. Este foarte grav ca presedintele stie ca anumiti membri ai Guvernului fac obiectul unor ascultari, iar eu nu sunt informat” – a declarat Tariceanu. Evident, afirmatia lui Tariceanu era, in parte, falsa, deoarece nu ministrii faceau “obiectul unor ascultari”, ci prietenii lor.

Ulterior insa, SRI a declarat, printr-un comunicat oficial, ca premierul fusese totusi informat, la fel ca si presedintele, despre aceasta situatie: “Informarile elaborate de catre Serviciu referitoare la unele riscuri si vulnerabilitati identificate in sistemul energetic national au fost transmise, conform legii, atat presedintelui Romaniei, in calitate de presedinte al Consiliului Suprem de Aparare a tarii, cat si prim-ministrului Guvernului Romaniei”. Atragerea SRI in aceasta disputa, ca tap ispasitor, nu si-a produs insa efectul, cele “21 de note” primite de premier fiind o dovada clara in acest sens.

Atac cu oratanii la SPP

Teza strategica a lui Marius Oprea (“securistii” sunt peste tot) a fost din nou folosita, la sfarsitul lunii trecute, in cazul Serviciului de Protectie si Paza. Cum am aratat deja, baietii lui Tariceanu doresc scoaterea SPP de sub controlul presedintelui CSAT si transformarea lui intr-o directie din cadrul Ministerului Administratiei si Internelor. Un serviciu in minus pentru presedinte inseamna o victorie in plus pentru Tariceanu.

Numai ca acest demers are prea putine sorti de izbanda, atat datorita caracteristicilor functionale ale acestei structuri, a supradimensionarii ulterioare a MAI, dar si a impotrivirilor din interiorul SPP. Prin urmare, s-a imaginat un scenariu de compromitere a serviciului prin exploatarea unui conflict artificial de munca.

Mircea Gainusa

Astfel, pe 25 ianuarie 2007, un ofiter activ al SPP, colonelul Mircea Gainusa (foto), iese la rampa si, printr-o scrisoare deschisa adresata presedintelui Traian Basescu, informeaza opinia publica de pretutindeni ca SPP “se afla intr-un proces de destructurare cu repercusiuni negative in planul starii de spirit a cadrelor, cat si al indeplinirii atributiilor functionale stabilite” de lege.

mircea gainusa
mircea gainusa

Motivul acestei stari de fapt, spune ofiterul rebel, este prezenta otravita in cadrul SPP a inamicului public numarul unu, intruchipat de fostii ofiteri de Securitate: “Cu deosebit respect, stimate domnule presedinte, va supun atentiei faptul ca, in prezent, Serviciul de Protectie si Paza a devenit structura in care sunt ascunse cadre militare care au apartinut fostelor institutii represive comuniste sau au activat ca inalti demnitari, salarizati, in fostul CC al UTC ori participanti la actiunile represive din timpul evenimentelor din Decembrie 1989” – spune colonelul cu nume de pasarica.

Gainusa expune apoi lista celor 13 securisti ascunsi in SPP si acuzati, de protestatar, ca au distrus serviciul. Primul dintre inamici este chiar seful SPP, generalul maior Lucian Pahontu, “fost ofiter activ in defunctul Departament al Securitatii Statului”, deci vinovat. Al doilea acuzat este generalul maior Alexandru Burian, “absolvent al Academiei Politice din cadrul Academiei Militare Generale, iar inainte de anul 1989 a fost inalt activist platit al CC al UTC, unde alaturi de «generalul heroina» a activat in subordinea «martirului» George Copos”.

Urmeaza colonelul Dorel Nutu, acuzat ca “a participat activ pe timpul evenimentelor din Decembrie 1989 la actiunea de incinerare a cadavrelor eroilor revolutiei timisorene (…) si la aruncarea cenusei rezultate”. La fel, colonelul Ailoaie Vasile care ar fi fost, inaintea angajarii in SPP, “cercetat, apoi pus la dispozitie si apoi dat afara din Ministerul Administratiei si Internelor, pentru abateri deosebit de grave”.

Al cincilea inamic este colonelul Costin Nedelea (supranumit “Hitlerica” – n.n.: C.B.), “fost ofiter de Securitate” incadrat in SPP pentru a scapa de consecintele legii privind deconspirarea Securitatii ca politie politica. Pomelnicul continua cu coloneii Ion Costea, Adrian Balan, Florin Popescu, Gheorghe Alexandru si Ovidiu Lazar, care ar fi fost “judecati in consiliile de onoare ale MAI, pentru abateri deosebit de grave, incompatibile cu calitatea de ofiter”. Lista se incheie cu colonelul Petru Caba si maiorii Andrei Nistor si Ioan Sarlea.

Cu oistea’n gardul de la Cotroceni

Dezvaluirile lui Gainusa, extinse si repetate prin canalele media ale aliatilor lui Tariceanu, au fost apoi rapid preluate de grupul de lucru liberal si, prin vocea parlamentarilor de serviciu Norica Nicolai si George Scutaru, au fost exploatate in sensul prevazut de scenariu. Iata ce declarau parlamentarii flasneta: “Situatia din Serviciul de Paza si Protectie este foarte grava daca sunt adevarate cele semnalate de un colonel SPP in scrisoarea deschisa adresata presedintelui Traian Basescu. Iar faptul ca un militar, un cadru activ, a facut publice neregulile si ilegalitatile din cadrul SPP demonstreaza ca s-a ajuns la o situatie fara iesire in interiorul acestui serviciu. (…) Nu putem permite ca banii publici sa fie cheltuiti pentru recompensarea unor oameni care nu au nimic de a face cu democratia”.

Teza cu “securistii rai”, a lui Oprea (foto), parea sa functioneze, liberalii fiind siguri ca au mai batut astfel un cui in cosciugul SPP. Numai ca adevarul avea sa-i pocneasca rapid peste gura dupa ce oficialii SPP au prezentat culisele revoltei colonelului Gainusa. Individul construise intreaga poveste pentru a scapa de pensionare. Desi ii venise sorocul, nu voia cu nici un chip sa treaca in civilie si a fost probabil sfatuit sa-si santajeze superiorii ca poate reuseste sa se mentina in sistem. Pe de alta parte, povestea tesuta de el, parca rupta din operele lui Marius Oprea, era falsa.

Printr-un comunicat oficial, SPP a demontat aceasta diversiune. Dupa ce a explicat trista situatie profesionala a colonelului rebel Gainusa, SPP a corectat cu precizie aberatiile debitate de acesta cu privire la “militienii si securistii” identificati anterior. Astfel, generalul Pahontu fusese in 1989 comandant de pluton transmisiuni – militar in termen, si nu “ofiter DSS”; generalul Burian nu absolvise “Academia Politica”, ci Facultatea de Arme intrunite si nu fusese “inalt activist al CC al UTC”, ci detasat, o perioada, ca ofiter MApN, la Sectia de Pregatire a Tineretului pentru Apararea Patriei; colonelul Dorel Nutu nu a participat la incinerarea cadavrelor, dovada ca nu a fost inculpat, ci a fost audiat in calitate de martor datorita functiei pe care o ocupa atunci in cadrul serviciului judiciar al Militiei SAI; colonelul Victor Ailoaie nu a fost anchetat, cercetat sau judecat vreodata, ci a fost declarat inapt medical pentru o scurta perioada, iar ulterior, dupa insanatosire, a fost rechemat in activitate; colonelul Costin Nedelea a fost ofiter de Securitate, pentru doi ani, iar dupa 1990 a fost incadrat in SRI, unde a ramas pana in 2006, deoarece “nu a desfasurat actiuni de politie politica”; la fel, ceilalti ofiteri vizati “nu au fost judecati vreodata de consiliile de onoare sau pusi la dispozitie in vederea cercetarii”, cum afirmase Gainusa. in aceste conditii, ofensiva liberala asupra SPP, cu “gainusa” pe post de berbec, s-a dovedit a fi o noua oiste in gardul Cotrocenilor. O diversiune esuata.

Atac la SIE cu muncitori acoperiti

Zilele trecute a fost politizat si mediatizat excesiv cazul celor doi romani retinuti in Irak, in octombrie 2006, pentru nerespectarea unor norme interne dintr-o unitate militara. Mass-media au transformat un caz banal de indisciplina comis de doi cetateni romani intr-o chestiune de securitate nationala.

Politicienii au iesit pe posturile de televiziune pentru a-si da cu parerea despre chestiune si era cat pe ce sa fie convocat Consiliul Suprem de Aparare a tarii si sa intoarcem armele impotriva Statelor Unite daca nu se intampla ca romanasii nostri, oameni din popor, sa fie trimisi la mamele sau nevestele lor. Isteria nationala, lansata de bizoni cu minte ingusta din mass-media sau din lumea politica, a fost o noua ocazie pentru acumularea de puncte in razboiul Cotroceni-Victoria. De aceasta data, in conflict a fost agatat, cu aceeasi parsivenie politicianista, SIE, alaturi de Ministerul Afacerilor Externe.

Dupa dezvaluirea intarziata a situatiei celor doi muncitori retinuti in Irak, presedintele Basescu a declarat mai intai ca nu fusese informat despre acest caz, pentru ca ulterior sa revina si sa afirme ca aflase totusi despre aceasta retinere, in calitate de presedinte al CSAT, inca din noiembrie 2006.

Pe de alta parte, premierul Tariceanu a declarat ca nici el n-a fost informat despre muncitorii romani si, subit, a descoperit ca era o obligatie a ministrului de externe sa-i aduca si lui la cunostinta aceasta tarasenie. Numai ca, printr-o declaratie oficiala a MAE, se afirma ca ministrul Ungureanu nu era obligat sa-l informeze pe premier deoarece cazul tinea mai degraba de o activitate consulara de rutina, intr-o astfel de situatie aflandu-se cateva mii de romani. “MAE nu are obligatia sa informeze structurile de conducere ale Executivului in legatura cu evolutia tuturor cazurilor de asistenta consulara acordata celor aproximativ 7.200 de cetateni romani arestati sau condamnati in afara teritoriului national” – a declarat Corina Vintan, purtator de cuvant al MAE.

Cu toate acestea, orgoliul premierului a fost atat de afectat, incat a cerut demisia ministrului Ungureanu. Fiind vorba insa si de suspiciunea initiala de spionaj, in scandal a fost atras si Serviciul de Informatii Externe. Vocile liberalilor s-au facut rapid auzite, mai intai prin Bogdan Olteanu: “Trebuie sa vedem daca Serviciul de Informatii Externe si-a facut sau nu si-a facut datoria in aceasta situatie, daca a informat si pe cine a informat.

Din declaratiile pe care Traian Basescu le-a facut astazi (1 februarie a.c. – n.n.) intelegem ca a primit informatii din partea Ministerului Afacerilor Externe, dar continua sa nu existe nici un fel de mentiune referitoare la implicarea Serviciului de Informatii Externe in acest caz“, a declarat Bogdan Olteanu pe 1 februarie. Ulterior, acelasi Olteanu a declarat ca asteapta ca seful SIE, Claudiu Saftoiu, sa-si dea demisia. Pe 3 februarie, un alt PNL-ist, Adrian Iorgulescu, a cerut demiterea sefului SIE, fara sa poata argumenta, coerent, motivele pentru care a cerut acest lucru. “Si directorul SIE trebuie sa raspunda pentru faptul ca nu l-a informat pe premierul Tariceanu despre cei doi romani retinuti in Irak” – a declarat Iorgulescu.

Numai ca SIE nu prea avea de ce sa-l informeze pe Tariceanu despre cazul celor doi romani care se dovedisera a fi nu spioni, ci contravenienti, pentru ca incalcasera regulamentele interne din cadrul unitatii militare in care se aflau. Daca miile de cetateni romani de peste hotare, surprinsi ca fura sau ca nu respecta legile tarilor in care se afla, sunt retinuti de autoritatile statelor respective, trebuie sa fie informat primul-ministru? Trebuie ca SIE sa-si piarda vremea cu asa ceva? in caz afirmativ ar trebui ca primul-ministru sa nu mai citeasca altceva decat rapoarte despre infractorii romani de peste hotare, iar SIE sa se transforme in politie comunitara externa.

Dan Badea (alias Cosmin Bădescu)

PREZENT, 06 februarie 2007

Micile secrete ale lui Mugur Isărescu

Cel mai longeviv demnitar. A reusit sa reziste sub toate regimurile si tuturor asalturilor.

Mugurel Constantin Isarescu, guvernatorul BNR, s-a nascut pe 1 august 1949 in Dragasani-Valcea. Este casatorit si are doi copii, Lacramioara si Costin. Din septembrie 1990, ocupa functia de guvernator al Bancii Nationale a Romaniei, functie pe care a parasit-o, provizoriu, pentru a ocupa vreme de un an postul de prim-ministru in ultimul an al regimului Constantinescu.

Traseul pe care l-a urmat Isarescu pana in 1990 a fost specific generatiei pregatite pentru a prelua puterea dupa caderea regimului Ceausescu, el fiind inclus ulterior pe lista de tehnocrati a noii puteri politice.

Practic, pana la sfarsitul lui 1989, Mugurel Isarescu si-a desavarsit pregatirea profesionala in domeniul financiar-bancar. In 1971, el a absolvit Academia de Studii Economice din Bucuresti, specialitatea Relatii Economice Internationale si, in perioada 1971-1990, a fost cercetator la Institutul de Economie Mondiala (IEM) de la Bucuresti, “un apendice” al Securitatii, alaturi de Eugen Dijmarescu, actual viceguvernator la BNR, precum si de Napoleon Pop, care a lucrat in institut inca din 1967. Dupa 1975, Isarescu a fost si cadru didactic universitar la ASE Bucuresti.

Institutul de Economie Mondiala – apendicele Securitatii

Pana in 1990, Institutul de Economie Mondiala (IEM) de la Bucuresti a fost o institutie de acoperire pentru fostul serviciu de informatii externe din cadrul Securitatii (DIE/CIE) si a avut regim de unitate militara. El a fost infiintat si organizat dupa modelul faimosului institut de economie mondiala de la Moscova, condus de nu mai putin faimosul Arbatov. In afara academicianului Costin Murgescu, plasat ca director general, datorita autoritatii profesionale, restul personalului lucra in regim cvasimilitar.

Astfel, generalul Ion Marcu era, concomitent, seful diviziei a II-a (care acoperea geografic toate spatiile externe, mai putin Europa si tarile socialiste) din DIE/CIE (serviciul de informatii externe) si director adjunct al IEM. Institutul unde a lucrat Isarescu vreme de 19 ani era nu numai institutie de acoperire (cu legitimatiile de rigoare ale IEM atat pe nume reale, cat si pe cele legendate), cat si element de tranzit in cadrul biografiilor-legenda ale ofiterilor din centrala trimisi in exterior via scurte stagii in cadrul Ministerului Comertului Exterior si Cooperarii Economice Internationale (MCECEI).

In scurtele deplasari de “vizite” si “stadii de cercetare” in Occident sau reuniuni internationale, cei in cauza (cercetatorii din IEM) erau dati in legatura rezidentelor din tarile vizitate si aveau “ordine de misiune” cu sarcinile informativ-operative ce trebuia executate pe durata deplasarii. La intoarcere, se facea analiza rezultatelor, exact ca pentru ofiterii trimisi in misiuni temporare, cu rapoarte etc.

Isarescu, Dijmarescu si Pop, biografii intersectate la ordin

Fosti colegi la Institutul de Economie Mondiala, Mugurel Isarescu, Eugen Dijmarescu si Napoleon Pop au facut parte din corpul special de activisti/propagandisti ai CC al PCR folositi pentru “instruirea” activului de partid central si din teritoriu. Criteriile promovarii in IEM pentru Isarescu au fost diferite fata de cele folosite pentru Dijmarescu. Isarescu a fost promovat in activul de partid pe criteriul “sange proaspat”.

Dijmarescu insa asa cum s-a vazut imediat dupa 1989 avea relatii de familie (inclusiv politica) cu vechea garda ideologica a PCR, gen Valter Roman & co. De aici si aerul de superioritate al lui Dijmarescu in raport cu “provincialul” Mugurel, adica raportul aristocrat-plebeu in ierarhia sociala din fostul regim comunist. Pana in 1990, Eugen Dijmarescu a ocupat pozitii ierarhic superioare lui Isarescu in cadrul IEM, inclusiv prin pozitia de secretar PCR pe institut. Ulterior, ca “senior”, a fost vexat de faptul ca Isarescu a fost numit guvernator al BNR, socotindu-se nedreptatit, chiar daca el insusi a ocupat functii de viceprim-ministru, ministru si ministru secretar de stat, inclusiv pozitia de vicepresedinte al Senatului.

Intre cei doi a fost o oarecare rivalitate mocnita, ce a culminat cu plecarea lui Dijmarescu (foto dreapta) in Japonia, ca ambasador, plecare perceputa ca un exil politic avand in vedere ambitiile sale. Ulterior, in timp ce pozitia lui Isarescu s-a consolidat, Dijmarescu a intrat in penumbra, obtinand cu efort pozitia de viceguvernator al BNR, adica de “subaltern” al colegului sau rival.
Napoleon Pop a tinut si el aproape de cei doi, in buna traditie a ambitiilor politice nutrite de fostii membri ai grupului “Trocadero”.

Intrat in IEM in 1967, Napoleon Pop a ocupat functii importante in cadrul apendicelui DIE/CIE, el fiind seful sectorului “tari cu economie de piata” (1977-1980), seful Oficiului de Informare Documentara pentru Comertul Exterior din IEM (1981-1989), director stiintific al IEM si director al Centrului de Informare Economica (1989-1990).

Din 1990, Napoleon Pop (foto stanga) a intrat direct in guvern, ca secretar de stat la Ministerul Comertului si Turismului (1990-1992), apoi a fost seful Departamentului pentru Integrare Europeana (1993-1994), presedinte-director general la World Trade Center Bucuresti (1994-1996), ministru consilier la Ambasada Romaniei la Washington (1996-1998) si, apoi, din nou la World Trade Center pana in 2000. In legislatura 2000-2004, Napoleon Pop a fost deputat PNL, inlocuindu-l pe Theodor Stolojan. Astazi, Pop este din nou alaturi de Dijmarescu si Isarescu, ocupand functia de membru in Consiliul de administratie al BNR.

Osanale in pas cu vremea

Pana in 1990, Mugurel Isarescu n-a scapat nici el de tributul platit “sultanului” Ceausescu. El a incercat sa se evidentieze in fata conducerii superioare de partid si de stat fie prin aprobarea la scena deschisa a politicii de reducere a cursei inarmarilor, fie prin infierarea politicii dobanzilor practicate de imperialistii americani. Astfel, in “Era socialista” din august 1986, Mugurel Isarescu anunta, cu respect: “Este larg cunoscuta si apreciata in randurile opiniei publice de peste hotare conceptia tovarasului Nicolae Ceausescu privind necesitatea obiectiva a reducerii uriaselor cheltuieli militare, ce constituie baza materiala a cursei inarmarilor si cerinta stringenta a demararii procesului dezarmarii, avand in prim-plan dezarmarea nucleara…” .

Textul era, evident, un material de “serviciu”, deoarece la “Era socialista” nu se publica decat pe baza de ordin si cu aprobarea directa a sefului sectiei de propaganda a CC al PCR. De asemenea, in “Scinteia” din 5 februarie 1986, acelasi Mugurel Isarescu arata: “Un rol preponderent in deteriorarea situatiei economice si financiare a tarilor in curs de dezvoltare l-a avut politica dobanzilor inalte practicate de tarile occidentale, in special de SUA, incepand cu 1979”. O saptamana mai tarziu, in “Scinteia” din 11 februarie 1986, Isarescu semnala din nou raul produs tarilor in curs de dezvoltare de catre imperialisti, concluzionand: “Sint date si fapte care releva realismul aprecierilor din cuvintarea tovarasului Nicolae Ceausescu, potrivit carora inrautatirea considerabila a situatiei economice a tarilor in curs de dezvoltare este tocmai rezultatul politicii deliberate de exploatare si asuprire promovate de marile monopoluri”.

Este de inteles de ce, cativa ani mai tarziu, Mugur Isarescu a fost nevoit sa petreaca sase luni in SUA (a se citi trimis in “misiune”) pentru “dezintoxicare” asistata de personal calificat.

Secretar II la ambasada din Washington

In februarie 1990, Mugur Isarescu este trimis de Ministerul Afacerilor Externe la Ambasada Romaniei de la Washington, unde a ocupat vreme de sase luni postul de secretar II. Reamintim ca, cel putin pana in 1990, functia de “secretar II” era, de fapt, un grad diplomatic acordat prin “traditie” ofiterilor sub acoperire, daca acestia indeplineau conditia de varsta minimala. Conform unui cunoscut diplomat cu vechime in bransa, majoritatea omologilor din MAE rareori egalau in conditii identice acest grad, si, de aceea, cand la o ambasada ajungea cate un nou-venit cu functia de secretar II, angajatii ce proveneau din MAE “clipeau semnificativ din ochi”, ceea ce echivala, de fapt, cu deconspirarea automata a ofiterului. Evident, jocuri nevinovate… Desi activitatea depusa de Isarescu in capitala SUA a ramas invaluita in mister, cata vreme, oficial, nu avea o pregatire diplomatica, la revenirea in tara a fost numit guvernator si presedinte al Consiliului de administratie al Bancii Nationale.

Trecerea brusca de la functia de secretar II la aceea de guvernator al Bancii Nationale, in conditiile in care ocuparea pozitiei de guvernator presupune, de regula, ani lungi de experienta in domeniu, intelepciune si un dezvoltat simt al responsabilitatii se poate explica in cazul lui Isarescu prin antecedentele sale de la IEM, cu conexiunile presupuse de acesta, precum si prin nevoia regimului Iliescu de a avea cat mai repede un om de incredere in fruntea celei mai importante institutii financiare a tarii.

Isarescu si “averea dracului”

Dupa numirea in functia de guvernator al BNR, Mugur Isarescu primeste insarcinarea de a conduce “Comisia guvernamentala pentru identificarea si recuperarea fondurilor deturnate din patrimoniul statului de catre Nicolae Ceausescu si colaboratorii sai”. Este posibil ca la numirea sa in functia de guvernator al BNR sa se fi tinut cont si de preluarea controlului asupra comisiei amintite, spinoasa problema a fondurilor deturnate, dand deja destula bataie de cap noului regim politic de la Bucuresti.

Comisia, infiintata in august 1990, a fost condusa initial de catre Ion Anghel care, dupa doua luni, a fost trimis ambasador in Olanda si a lasat, astfel, locul liber pentru Isarescu. Mai trebuie cunoscut faptul ca Ion Anghel a fost in legatura DIE/CIE mai bine de 25 de ani, deci era om “de incredere”, mai ales dupa ce a stat, mai multi ani, ca insarcinat cu afaceri in Cipru si, conform unor surse, a participat chiar la infiintarea firmei “Crescent”.

Cum Anghel era jurist, si nu finantist, chiar daca era in tema cu problema conturilor, a fost necesar ca la conducerea acelei comisii sa fie numit cineva aflat intr-o inalta pozitie institutionala, dar si specialist in finante, ca sa poata transa profesionist chestiunea conturilor. De altfel, Mugur Isarescu nu era familiarizat in detaliu cu operatiunile AVS, el ocupandu-se, mai degraba, cu indeplinirea directivelor de ordin general la capitolul “ingroparea anchetei”. Dupa cum se stie deja, comisia condusa de Isarescu n-a ajuns la rezultate concrete, preocuparea fundamentala a membrilor ei fiind aceea de a adanci si mai mult misterul in jurul fondurilor deturnate de apropiatii fostului dictator. Comisia Isarescu a consemnat totusi aspecte interesante despre persoane implicate in posibile deturnari de fonduri, motiv pentru care activitatea ei a fost, practic, blocata de reprezentantii puterii.

Una dintre concluziile comisiei, confirmata de documente, a fost urmatoarea: “Din verificarile efectuate pana in prezent de experti din Romania si din strainatate, rezulta ca firma “Crescent” si reprezentanta acesteia ar fi avut o pozitie privilegiata intre anii 1984 si 1989 si a realizat importante beneficii din activitatea comerciala cu firme romanesti si, in special, cu ICE Dunarea (firma a Securitatii – n.n.), existand indicii privind utilizarea conturilor acestei firme pentru deturnarea unor fonduri valutare”. Intr-un material aparut in presa, dar neasumat public printr-o semnatura, s-a afirmat ca Isarescu ar fi frecventat, pana in 1990, acelasi cerc de prieteni cu Dan Voiculescu, absolvent si el al ASE (1974) si, ulterior, cadru didactic universitar al aceleiasi institutii, cerc din care ar fi facut parte, printre altii, Gabriela Crainiceanu (nora fostului presedinte al BRCE, un fost protector al lui Isarescu), Dumitru Goiciu (fost ofiter CIE) si Mihai Croitoru (fost ofiter CIE si sef de cabinet al ministrului comertului exterior si al cooperarii economice internationale).

Legatura dintre cei doi ar fi fost facuta de Mihai Croitoru, cumnatul lui Isarescu, care s-ar fi aflat si in relatii apropiate cu unul dintre proprietarii de fatada ai “Crescent Commercial & Maritimme” Ltd., John Edgington. Croitoru, retras in 1978 de la Ambasada Romaniei din Londra, a revenit in diplomatie in ianuarie 1990, cand a fost numit prim-colaborator (ministru – consilier) al ambasadorului Virgil Constantinescu, iar in 1994 a fost numit ambasador la Oslo.

Grupul “Un viitor pentru Romania”

In 1992, Mugur Isarescu a participat la infiintarea grupului “Un viitor pentru Romania” (GUVPR), ce aduna laolalta persoane care constituisera, pe vremuri, grupul “Trocadero” sau care proveneau din diverse institutii precum ADIRI sau Institutul de Economie Mondiala. Conform lui Iosif Boda, grupul UVPR a aparut “in contextul in care FSN se rupea ca partid, in primavara anului 1992”. Printre membrii grupului se aflau Vasile Secares, Vladimir Pasti, Mugur Isarescu, Adrian Nastase, Adrian Severin, Victor Babiuc, Ioan Mircea Pascu, Liviu Muresan, Dan Mircea Popescu, Cornel Codita, Dorel Sandor etc. Dupa ruperea FSN, grupul a devenit, conform lui Iosif Boda, “un fel de placa turnanta de inalnire a unei anumite categorii de intelectuali de orientari diferite”, el transformandu-se, apoi, sub conducerea lui Vasile Secares, in fundatia GUVPR.

Marul lui Mugur si al Elenei Isarescu

Incepand din luna septembrie 1990, odata cu ocuparea functiei de guvernator al BNR, Mugur Isarescu a avut unul dintre cele mai mari salarii din Romania. Anul trecut, de exemplu, Isarescu a castigat, ca guvernator al BNR, 2,977 miliarde lei (aproximativ 73.400 de euro), adica 248,1 de milioane lei lunar. La acestia s-au adaugat inca 111,8 milioane lei de la Academia Romana, plus alte 62 milioane de lei de la ASE.

El mai detine 1,44 miliarde lei, 16.952 dolari si 16.531 euro – in banci romanesti, bijuterii in valoare de 25.000 de euro, tablouri si icoane estimate la 20.000 de euro, vesela de argint de 4.000 de euro si o colectie numismatica evaluata la 15.000 de euro. In paralel, Isarescu are de achitat, la BCR Leasing, doua credite de leasing auto contractate in 2002 si 2005 si care se ridica la 16.192 de euro, respectiv 45.646 de euro. Are un autoturism marca Eagle din 1993 si o barca cu motor Delta, cumparata anul trecut.

La capitolul imobile, Mugur si Elena Isarescu sunt proprietarii a trei locuinte si doua terenuri intravilane situate in Gruiu-Ilfov. Cele doua terenuri au o suprafata de 14.610,9 mp si o valoare totala de impozitare de 792.000 lei. Locuintele sunt reprezentate de un apartament cu o suprafata de 192 mp, din 1992, situat in strada Aurel Vlaicu din Bucuresti si evaluat la 1,8 miliarde lei, o vila situata in Gruiu-Ilfov, cu o suprafata de 260 mp si o valoare de 4,9 miliarde lei, precum si o casa de vacanta de 85 mp, evaluata la 300 milioane lei si situata in Dragasani-Valcea.

Apartamentul din Bucuresti detinut de Mugur Isarescu a fost inclus in celebrul raport “Apartamentul” al fostului sef al corpului de control al primului-ministru, Valerian Stan. Isarescu era vizat pentru ca, in 1990, i se repartizase abuziv, din fondul de stat, un apartament de sapte camere pentru doar trei persoane si, in plus, in 1992, acesta primise aprobarea sa-l cumpere la un pret modic.

Mugur Isarescu a infiintat, in 2003, societatea Mar SRL cu sediul in str. Traian din Dragasani-Valcea, o firma cu profil agricol. In decembrie 2004, administratorul acestei firme era chiar Mugur Isarescu, el figurand, atunci, la Registrul comertului, ca unic asociat al societatii. Dupa acea data, guvernatorul Bancii Nationale a renuntat la functia de administrator, dar si la un pachet de 30% din partile sociale ale firmei pe care le-a cedat sotiei sale, conform declaratiei de avere a oficialului BNR.

Tatal octogenar al guvernatorului, in afaceri cu Heinrich Schorsch

In 1992, Constantin Isarescu, tatal lui Mugur, a participat la infiintarea societatii HCS Comptrans SRL cu sediul in Aleea Castanilor din Ramnicu-Valcea. Actionarii firmei erau Constantin Isarescu (15%), Corneliu Barbu (34%) si HCS Romtrade SRL (51%), ce apartinea omului de afaceri german Heinrich Schorsch.

Firma a fost implicata, in 1993, intr-un scandal mediatic, deoarece a construit o benzinarie pe un teren care ar fi fost obtinut abuziv, cu sprijinul unor functionari locali. Dincolo de aceasta, a atras atentia ciudata asociere dintre tatal guvernatorului, atunci in varsta de 80 de ani, si miliardarul german Schorsch – direct implicat in afaceri de zeci de milioane de dolari cu Banca Nationala a Romaniei.

Schorsch, detinatorul firmei Handels Contur Schorsch (HCS) GmbH din Germania, devenise asociatul lui Constantin Isarescu dupa ce, conform unor rapoarte ale Curtii de Conturi a Romaniei, el fusese favorizat de catre guvernatorul BNR, Mugur Isarescu, in detrimentul unor firme romanesti, la importul de materiale pentru fabricarea monedelor si bancnotelor. Astfel, conform raportului, numai in 1992, prin firma HCS GmbH s-au efectuat importuri pentru baterea de moneda de 24,1 milioane de marci germane.

Printr-o alta firma a miliardarului german, HCS Romtrade SRL, cea care avea sa controleze societatea la care Constantin Isarescu era asociat, Schorsch a intermediat cumpararea unor autoturisme pentru BNR. De asemenea, se spune in raportul Curtii de Conturi, “prin HCS – Germania s-au achizitionat din import mijloace de transport valori care nu corespund normelor proprii de securitate pentru transport valori si au consumuri ridicate de carburanti, cum este cazul a sase autodube blindate tip GMC de 3,5 tone si una de tip Ford de 3,5 tone. Retine atentia ca achizitionarea acestor mijloace de transport si a inca trei autodube de tip Volkswagen de 0,5 tone, precum si a unui autoturism de tip Opel Vectra s-a facut in 1991 si fara ca aceste importuri sa fie aprobate de catre Consiliul de administratie al bancii, asa cum prevede legea”. Ulterior, in 1996, Heinrich Schorsch a participat la infiintarea Bancii Comerciale West Bank SA, societate la care detinea atunci, impreuna cu sotia, 10% din capitalul social.

Prim-ministru cu aprobarea nevestei?

Din 1990, Mugur Isarescu se afla in fruntea Bancii Nationale, post pe care l-a parasit, provizoriu, la sfarsitul anului 1999 cand, dupa ce a primit asigurari ca nu-si va pierde locul de la BNR, a acceptat sa-l inlocuiasca pe fostul sau coleg de liceu, Radu Vasile, in functia de prim-ministru. Conform lui Radu Vasile, “Isarescu e exemplul cel mai stralucit de longevitate politica intr-un post important. E un om care, in materie de supravietuire, l-a intrecut pana si pe Iliescu, caci in vreme ce Iliescu a murit spre a reinvia, Isarescu a trait tot timpul, privind cum premierii cad, cum guvernele se schimba si cum partidele cresc, ajung la apogeu si pier.

Este cel mai bun alergator de cursa lunga din istoria postdecembrista a Romaniei si asta, culmea, desi este un om fara stofa de politician”. Totusi, secretele mentinerii lui Isarescu la carma BNR n-au fost inca lamurite, cu atat mai mult cu cat nici chiar incercarile disperate ale lui Florin Georgescu de a-i lua locul n-au fost incununate de succes, acesta din urma fiind, cum se stie, preferatul cuplului Iliescu/Vacaroiu si, in plus, vicepresedintele PSD si seful comisiei parlamentare de buget, finante, banci in legislatura trecuta.

Radu Vasile a mai dezvaluit si faptul ca Isarescu a acceptat postul de prim-ministru “numai dupa ce primise asigurari de la Constantinescu ca scurta lui aventura politica nu ii punea in pericol functia de guvernator al Bancii Nationale”. Astfel, pe 13 decembrie 1999, in jurul pranzului, Mugur Isarescu ar fi acceptat functia de prim-ministru, iar in dupa-amiaza aceleiasi zile s-ar fi razgandit brusc, afirmand ca sotia sa, Elena, nu este de acord ca el sa plece de la Banca Nationala. Pentru a transa problema, Emil Constantinescu i-a invitat in aceeasi noapte, acasa, pe sotii Isarescu.

Purtatorul de cuvant de la Cotroceni avea sa descrie astfel acea noapte de pomina: “La 12.00 noaptea, luam cunostinta de acest adevar: doamna nu vrea. El, Isarescu, a vrut pe la pranz, dar seara a venit ea acasa si nu vrea. La banca, el are inca sase ani si salariu de cinci ori mai mare. Poate copiii ei vor fi terfeliti ca ai presedintelui (…). Presedintele il invita pe Isarescu acasa cu sotia, sa o preseze. (…) Mugur Isarescu vrea sa stie daca i se poate prezerva locul in fruntea bancii. – Da, zice repede presedintele. (…) La unu noaptea avem prim-ministru.

In acest context, una dintre primele masuri luate de Isarescu a fost demiterea lui Ovidiu Grecea din fruntea Departamentului de Control al Guvernului, un personaj care “a fluierat in biserica” fara sa stie exact cu cine se confrunta sau, mai bine zis, cine sta in spatele lui Mugurel Isarescu.

Una dintre explicatiile gasite atunci, pentru aceasta demitere, a fost aceea ca Isarescu nu-i putuse ierta lui Grecea observatiile facute pe tema complicitatii si a responsabilitatii conducerii BNR in marile falimente bancare de pana atunci. Dupa pierderea planificata a alegerilor, Isarescu a revenit, asa cum se stabilise, guvernatorul Bancii Nationale a Romaniei.

Dan Badea

Text apărut în revista BILANŢ nr. 10-11, august 2005

Micile secrete ale lui Iosif Constantin Drăgan

Revista Bilanţ nr.2 din noiembrie 2004
Revista Bilanţ nr.2 din noiembrie 2004
Biografie
IosifConstantinDraganOmul de afaceri aflat pe primul loc in topul celor mai bogati romani, cu o avere evaluata la peste 800 miloane de dolari, s-a nascut la 20 iunie 1917, in Lugoj. Paraseste Romania in 1940 si se stabileste la Milano-Italia. Este licentiat in Drept si Stiinte Economice si Politice.

In 1948 infiinteaza, la Milano-Italia, firma ButanGas S.p.A care se ocupa cu imbutelierea si distribuirea gazului petrolier lichefiat (GPL) si care are filiale importante in 10 tari.
In 1949 infiinteaza, la Roma, asociatia Miscarea Romana pentru Unitatea Europei. Conduce aceasta asociatie si lanseaza revista “Buletinul European” ca organ de presa al miscarii.
In 1966 devine presedinte al Federatiei Internationale de Marketing. In 1967 infiinteaza, la Roma, Fundatia Europeana “Dragan”. Din 1973 este membru al Camerei de Comert italo-romane, iar in 1978 infiinteaza Camera de Comera romano-italiana. In 1983, la Viena, este numit membru in comitetul de conducere al Asociatiei Culturale Internationale a Etniei Romane.
In 1990 infiinteaza la Bucuresti “Dragan European Business School”. In 1992, la Lugoj, infiinteaza “Universitatea Europeana Dragan”, o investitie de 2 milioane de dolari.
Dupa 1990 investeste in Romania peste 40 milioane dolari. Dincolo de afacerea cu GPL, investitiile sale s-au concretizat in invatamant, mass-media si tipografii. A infiintat reviste si ziare precum « Natiunea », “Renasterea Banateana”, “Redesteptarea”, postul TV “Europa Nova”, postul de radio “RadioNova FM” din Lugoj, tipografia FED PRINT si editurile “Dragoprint” si “Europa Nova” etc. S-a recasatorit, dupa 1990, cu fiica generalului Stefan Gusa, Veronica Gusa de Dragan, cu care are trei copii.

A inceput afacerile cu o masina de scris
Iosif Constantin Dragan a plecat din tara in primavara lui 1940, « pentru perfectionarea studiilor juridico-economice », pe baza unei burse oferite de guvernul italian. « Am plecat cu trenul… si cu bursa de studii pentru un an – de 6.000 de lire – oferita de Guvernul italian, prin Institutul Italian de Cultura » – avea sa declare el intr-un interviu publicat anul trecut in « Jurnalul National ». Licentiat al Facultatii de Drept din cadrul Universitatii Bucuresti, I.C. Dragan avea sa obtina astfel inca o licenta in Drept, la Universitatea « La Sapienza » din Roma, precum si o licenta in Stiinte Economice si Politice. Stabilit la Milano, I.C Dragan a refuzat sa se mai intoarca in tara si s-a lansat in afaceri.
Prima afacere a lui Iosif Constantin Dragan a fost intermedierea unei tranzactii cu negru de fum. Dupa sustinerea unei teze de doctorat la Universitatea de Drept din Roma, dar in lipsa unei sustineri financiare, I.C. Dragan s-a vazut nevoit sa-si gaseasca singur mijloace de subzistenta. Pe langa traducerea in limba romana a unor lucrari de specialitate, cum ar fi traducerile din Giorgio del Vecchio (mai tarziu, acesta a fost numit presedinte onorific al ButanGas), el s-a orientat spre comert. In 1941, la 24 de ani, tanarul Dragan a reusit sa intermedieze cateva contracte intre parteneri din Romania si Italia in conditiile in care nu avea la dispozitie decat o masina de scris. Desi la acea data, pentru a face o impresie buna, voia sa treaca el insusi drept comerciant, in realitate nu avea nici macar un sediu pe care sa-l indice pentru eventuala primire a corespondentei. Antetul primelor scrisori „de afaceri“ era „Dotto Giuseppe C. Dragan, Via Battaglioni Universitari 1, Roma”, iar adresa mentionata nu era altceva decat adresa caminului studentesc din Roma unde, la camera 37 de la etajul doi, se afla averea tanarului intreprinzator roman: masina de scris si cateva coli cu antetul amintit. In aceste conditii, a reusit sa intermedieze cumpararea de catre un italian a unei cantitati de negru de fum de la un roman. A castigat atunci 3.000 de lire italiene, bani cu care si-a achitat datoriile la Casa dello studente si si-a cumparat un „impermeabil“. Dupa „negru de fum“ a urmat o afacere cu „o partida de vaselina (un vagon)“, deci un nou comision. Ulterior, a intrat in relatii cu persoane din conducerea societatii romano-italiene A.P.I.R. (firma constituita prin asocierea dintre filiala din Italia a societatii romanesti „Creditul Minier“ si grupul „Fiat“), ceea ce a insemnat o rampa de lansare in afacerile ce aveau sa urmeze.

Caderea lui Mussolini – prima afacere profitabila a lui Dragan
« Initial a infiintat o banca, apoi a devenit asociat la societatea petroliera Dacia , care i-a adus castiguri frumoase », afirma Mihai Pelin in lucrarea « Opisul emigratiei politice ». Astfel, debutul real in afaceri al lui Iosif Constantin Dragan a fost favorizat insa de inlaturarea de la putere a lui Mussolini, eveniment care a dus la blocarea tuturor legaturilor economice dintre Italia si Romania, deci si la blocarea activitatii tuturor firmelor mixte romano-italiene. Momentul, spune Mihai Pelin, a fost foarte bine exploatat de catre I.C. Dragan. Astfel, impreuna cu atasatul comercial la Legatia romana din Roma, Mihai Carciog (unchiul fostului presedinte al societatii comerciale « Expres », trustul de presa care editeaza cotidianul « Evenimentul Zilei »), au preluat activele unor societati mixte romano-italiene aflate in impas datorita blocadei, firme care aveau conturi in bancile italiene si au inceput, cu acestea, propriile afaceri. Actiunea de preluare si utilizare a activelor amintite s-a produs cu acordul reprezentantilor societatilor respective care, astfel, isi puteau continua activitatile aflate in derulare. Spre sfarsitul anilor ’40, cand s-au reluat legaturile diplomatice ale Romaniei cu Italia, cei doi oameni de afaceri au restituit statului roman sumele pe care le luasera – provizoriu – din conturile firmelor mixte. Ulterior, Dragan s-a despartit de Mihai Carciog, fiecare dezvoltand propriile afaceri.

Mihai Carciog si epavele grecesti
La putin timp dupa debutul afacerilor incepute cu Dragan, fostul atasat comercial de la Roma, Mihai Carciog, a revenit in Romania pentru a-si lua familia dar nu i s-a mai permis sa paraseasca tara. A fost insa sprijinit de cineva din cadrul Legatiei Italiei de la Bucuresti, care i-a eliberat un pasaport fals, el reusind sa paraseasca tara odata cu alti italieni care se intorceau dupa razboi in Italia. Dupa 1945, Mihai Carciog a cumparat de la statul grec toate epavele navelor scufundate in apele teritoriale grecesti. O parte dintre acestea au fost readuse pe linia de plutire si folosite ulterior in scopuri comerciale, restul epavelor fiind dezmembrate si vandute ca fier vechi. Carciog fusese interesat indeosebi de epavele navelor militare, cuprul si alama recuperate de pe acestea fiind valorificate extrem de profitabil in contextul in care piata europeana se confrunta cu o mare criza de cupru si alama, criza generata de inundarea de catre nemti, inainte de retragerea din Iugoslavia, a minelor de la Bor – locul in care se aflau cele mai importante zacaminte cu minereu de cupru din Europa.

Dragania si butelia de aragaz
Ideea care avea sa-i aduca celebritatea lui Dragan a plecat de la banala – astazi – butelie de aragaz. Inainte de al doilea razboi mondial, butelia de aragaz era patent romanesc detinut exclusiv de firma romaneasca “Aragaz”. Cel care a « popularizat » in Italia aceasta alternativa la combustibilul traditional a fost Iosif Constantin Dragan. In conditiile specifice ale Italiei, datorate cantitatilor insuficiente de lemn sau carbune pentru nevoile casnice si industriale, introducerea gazului petrolier lichefiat (GPL) pe scara larga, pornind de la banala butelie de aragaz, avea sa se dovedeasca a fi o afacere de succes. In 1948 Iosif Constantin Dragan a infiintat la Milano « ButanGas » S.p.A, o societate care avea sa se extinda rapid atat in intreaga Italie cat si in alte peste zece state importante din Europa sau Orientul Mijlociu. In anii care au urmat, societatea lui I.C. Dragan a devenit unul dintre liderii europeni in domeniul distributiei de gaz petrolier lichefiat pentru uz casnic si industrial. Investitiile facute in state precum Italia sau Grecia i-au adus omului de afaceri de origine romana atat profit cat si recunoastere. Daca in Italia, Iosif Constantin Dragan a fost decorat cu cel mai inalt ordin civil, acela de Cavaler al Republicii Italia, in Grecia o localitate a primit numele Dragania. « In Grecia exista o localitate langa Teba, Dragania, onoare pe care statul grec mi-a conferit-o pentru ca aici am creat prima zona industriala din Grecia », a spus omul de afaceri.
Multi ani mai tarziu, in 2000, un cartier din Lugoj a primit numele lui Iosif Constantin Dragan dupa ce acesta i-a sprijinit pe locuitorii acelei comunitati sa-si achite toate datoriile pe care le aveau catre regiile locale.

Afacerea “Conopida”
Printre afacerile de inceput, abordate de Iosif Constantin Dragan, s-au aflat si cele de comert cu diverse produse cum ar fi maturi, legume sau tesaturi. « Am importat si exportat tesaturi si fibre din Italia în Romania pentru panzele de avion din care se realizau aripile avioanelor la IAR Sibiu. Am gandit afaceri cu banalele, dar utilele maturi. Am facut marketing în pietele de desfacere din Elvetia, Belgia si Anglia facand comert cu produse alimentare, am afaceri imobiliare… » – a declarat Dragan.
O afacere nereusita din acele vremuri si-a pus pentru totdeauna amprenta pe “viitorul” gastronomic al omului de afaceri. Astfel, spune un apropiat al acestuia, Iosif Constantin Dragan nu suporta conopida. Cum o vede se schimba la fata. « Alergia » a fost contactata in urma cu cateva decenii dupa ce intreaga cantitate de conopida, aflata in vagoanele unui tren ce o transporta in Elvetia, s-a stricat ca urmare a retinerii trenului la granita italo-elvetiana (Bellinzona) din cauza unor formalitati vamale. Caderea afacerii, garnisita cu mirosul cumplit de conopida stricata au fost doua elemente de baza care l-au traumatizat pentru tot restul vietii pe omul de afaceri. Dealtfel, intimplarea a fost consemnata chiar si in volumul de memorii al mamei sale, « Radacini », lucrare aparuta in 1981 la editura Nagard. Iata cum a descris Cornelia Murariu Dragan, mama lui I.C. Dragan, aceasta trauma a fiului sau :
“(…) Si-atuncea, Constantin o inceput sa lucreze cu comertul, mai ales cu Elvetia. Vin acasa:
– Mama, am sa duc mancare in Elvetia, zarzavaturi. Acuma am o suta de vagoane de conopida din Italia, pentru export.
Era unul Volponi, un functionar. Il trimite inainte de Craciun. Ii cam placea sa beie. O stat acolo. Aud la telefon :
– Sa dai atata, atata, maturi, conopida. I-am zis :
– De ce sa dai atatea vagoane de conopida, nu vezi ca e frig? Mai trimite si
altele.
Si atunci am avut o presimtire. Duce el cateva vagoane, si atunci Elvetia spune:
– Deajuns, nu ne mai trebuie, prea multi au trimis si sta si ingheata.
Atata ura o prins de-atunci Constantin pe conopida, ca nici nu mai voia s-o manance. Cumparam conopida s-o dau la masa si el zicea sa lepad conopida, sa n-o mai vada la masa. O tineam intr-un balcon, dar el :
– Leapad-o, Mama!
Am mancat-o eu cu servitoarea, cu bucatareasa.”
(Cornelia Murariu Dragan, “Radacini”, pag. 121, Editura Nagard, Roma, 1981)

IC Dragan, Legiunea si Securitatea
Dupa ce s-a stabilit in Italia, Iosif Constantin Dragan n-a mai revenit in tara vreme de 18 ani. Intre timp, in jurul lui s-a tesut legenda trecutului legionar bazata pe trei fapte petrecute in acei ani. Prima dintre acestea dateaza din 29 noiembrie 1940 cand tanarul Dragan a publicat, in revista fascista « Conquiste d’Impero », un articol despre Corneliu Zelea Codreanu. Articolul respectiv a reprezentat si inca reprezinta un argument pentru multi dintre cei care l-au considerat si inca il mai considera pe Iosif Constantin Dragan drept fost legionar. Un al doilea fapt l-a constituit gazduirea la Milano, in vila sa de pe Via Larga nr.9-11, a fostului prefect legionar al judetului Caras, Octavian Rosu. Motivul adevarat al gazduirii lui Rosu a fost insa relatia de prietenie existenta intre fostul prefect si parintii din tara a lui Dragan. Cel de-al treilea fapt, care l-a stigmatizat in acea perioada, a fost finantarea apararii lui Oliviu Beldeanu, cel care impreuna cu alti patru emigranti romani au atacat si ocupat in 1955 Legatia romana din Berna-Elvetia. Acesta a fost si motivul pentru care Iosif Constantin Dragan a fost trecut pe lista neagra a Directiei de Informatii Externe (DIE) din cadrul fostei Securitati cu mentiunea « In caz de identificare, sa fie retinut », invocandu-se refuzul acestuia de a se mai intoarce in tara. Dealtfel, se pare ca membrii grupului Beldeanu nu fusesera legionari insa, conform lui Mihai Pelin, acuzatorii publici de la « Scanteia » in frunte cu Silviu Brucan i-au numit astfel pe atacatorii de la Berna. Asa zisul trecut legionar al lui Dragan are insa o palida sustinere cata vreme, pe de o parte, numele lui n-a figurat niciodata pe vreo lista a membrilor acelei miscari iar, pe de alta parte, insisi legionarii din Spania l-au numit pe Dragan « gazarul rosu », in revista « Carpatii » de la Madrid, dupa ce acesta a refuzat sa-i sprijine. Zvonurile lansate insa de diversi emigranti frustrati din diaspora romana au continuat pe aceeasi tema, afirmandu-se chiar ca Dragan fugise in Italia cu…tezaurul miscarii legionare.

Dragan si Ceausescu
Dupa 1968, Iosif Constantin Dragan a revenit periodic in Romania si s-a intilnit chiar, in citeva randuri, cu Nicolae Ceausescu. Acesta a fost un alt motiv pentru care omul de afaceri a fost acuzat ca ar fi fost in relatii apropiate cu Nicolae Ceausescu si ar fi sprijinit, din afara tarii, regimul comunist de la Bucuresti. Afirmatiile au constituit insa obiectul citorva procese de rasunet in care ziaristii italieni si-au prins urechile, ei preluind diversele zvonuri sau constructii ipotetice care au tot circulat de-a lungul anilor. Cert este ca Iosif Constantin Dragan a facut tot ce i-a stat in putinta pentru a-i fi recunoscute in Romania contributiile intelectuale, teoriile si convingerile publicate de-a lungul vremii la propriile edituri.

Iosif C. Dragan si Nicolae Ceausescu
Iosif C. Dragan si Nicolae Ceausescu

Mihai Pelin, care a citit toate stenogramele discutiilor dintre Dragan si Ceausescu gasite in arhivele fostei Securitati, sustine ca « e o tampenie ca Dragan ar fi sustinut regimul dictatorial comunist de la Bucuresti ». Intr-un interviu publicat in revista « Lumea », fostul sef al DIE Nicolae Plesita afirma chiar ca Elena Ceausescu s-a aratat chiar intrigata de intilnirile dintre cei doi, semn ca Dragan nu era atat de apropiat pe cat s-a afirmat : « Primirea la seful statului este o chestiune diplomatica. Asa a ajuns si Iosif Constantin Dragan la Ceausescu. El avea niste posibilitati in Italia, venea prin tara. A facut promisiuni si Ceausescu l-a primit de cateva ori. Dragan a avut contributia lui la dezvoltarea marketingului nostru, dar pe Ceausescu nu l-a multumit si s-a suparat. Leana a facut scandal din invidie. Nu apucase inca sa-i bage tehnica si nu stia ce face Dragan la Ceausescu. Nae Nastase, seful de cabinet, a incurcat-o. Venea Leana, isi sugea maseaua si incerca sa intre. „Seful e ocupat… nu se poate“. Leana l-a dat afara pe Nae. Ea voia sa intre la seful statului ca la bucatarie. „Cine-i asta, ma?“ S-au gasit codosi ca Bobu care sa spuna ca Dragan ii rapeste timpul lui Ceausescu. Atat i-a trebuit Leanei. Pe Doicaru il porecleau „Dovleac“. „Da? Dovleac l-a adus? Ei, las’ ca-i arat eu lui!“ Asa l-a blocat Leana pe Dragan si la fel l-a matrasit si pe Gelli ». (Nicolae Plesita, « Politica si servicii secrete », Lumea nr4/2000).

Proiecte inedite
FGFGH
foto: destinationspoint.com

iron_gate_-_decebalus_sculpture

 

Printre proiectele inedite ale omului de afaceri Dragan se afla si capul lui Decebal sculptat pe o stanca de peste 60 de metri din Clisura Dunarii. Proiectul de peste un milion de dolari initiat in urma cu un deceniu se afla in stadiu de finalizare, sub capul regelui dac fiind sculptata si inscriptia „Decebalus Rex Dragan fecit“.
O confesiune
Mihai Pelin (scriitor, istoric, ziarist – vezi foto) a tinut neaparat sa faca o scurta declaratie cu privire la acest material. Din motive de spatiu, textul trimis de acesta nu a mai fost dat publicitatii in revista Bilant. Il reproduc mai jos.
« Am lucrat aproape sase ani incheiati la fundatia lui Iosif Constantin Dragan, la Venetia si la Milano. Avea si el niste fixuri , legate de importanta tracilor in istorie, chestiune cu care nu aveam nici o relatie. Insa nu mi-a impus niciodata ce sa fac, cum sa fac si spre ce finalitate sa bat.
(…) Daca stiai cum sa-l abordezi era un om de o generozitate deosebita. Cred ca multe din aiurelile care i s-au asezat in spinare au fost inventate de romanii din emigratie. Iosif Constantin Dragan era un om extrem de bogat si multi emigranti romani l-au cautat cu lacrimi in ochi si cu palaria in mana , contand pe o sinecura. Iar cand plecau de la el constatau ca nu au in palarie nimic. De unde resentimente si vorbe in dunga aruncate in vant. Lui putin ii pasa. Am avut ocazia sa intalnesc un emigrant cunoscut de la Munchen, care poposise cateva saptamani la sediul fundatiei din Milano si care incerca sa ma persuadeze ca Dragan era un personaj deosebit de suspect. Emigrantul fusese rugat sa urce niste cutii de carton de la un etaj la altul din sediul din Via Larga si dintr-o cutie i-ar fi cazut un pistol. Era convins ca Dragan cumpara armament pentru Ceausescu, dirijandu-l clandestin catre Bucuresti, ca si cum Ceausescu nu ar fi dispus de destule fabrici de armament, la Plopeni, la Marsa, sau la Cugir. Asemenea idiotenii au avut circulatie intr-o epoca revoluta, fara ca cineva sa le pipaie logica.
Intre altele, am citit toate stenogramele discutiilor dintre Iosif Constantin Dragan si Nicolae Ceausescu. E o tampenie ca Dragan ar fi sustinut regimul dictatorial comunist de la Bucuresti. Nu se intalneste in stenogramele respective nimic din ceea ce i s-a imputat magnatului de la Milano in presa de dupa decembrie 1989. neted vorbind, Dragan ar fi vrut sa construiasca o conducta de petrol de la coastele Greciei pana in sudul Olteniei, traversand teritoriul Bulgariei, astfel incat petrolierele de mare tonaj care alimentau cu titei rafinariile romanesti sa nu mai traverseze Dardanelele si Bosforul. Dar s-a lovit mereu de obtuzitatea lui Ceausescu. Apoi ar fi vrut sa i se publice si unele lucrari in edituri romanesti, ceea ce l-ar fi legitimat ca intelectual autentic, pentru ca volumele aparute in editura proprie nu prea erau luate in consideratie de italienni. Si ce e rau in asta ? N-au aparut atatea rebuturi in editurile romanesti, si inainte, si dupa decembrie 1989?
Despre ceea ce a scris si a publicat Iosif Constantin Dragan fiecare crede ce vrea. Si eu cred ce vreau si poate nu cred ceva ce ar putea sa se confunde cu o admiratie. Dar asta nu-mi ingaduie sa vorbesc ireverentios despre un om care mi-a facut numai bine. M-a ajutat sa vad tari straine, mi-a dat posibilitatea sa stiu ce inseamna sa traiesti in Occident pe banii tai, castigati cinstit, si a fost totdeauna atent si politicos cu mine. De ce ar trebui neaparat sa-l injur ?
»

Dan Badea

bilant nr 2 1
Text aparut, partial cenzurat, in Revista BILANŢ nr 2, noiembrie 2004
Motivul pentru care textul apărut în revista Bilanţ a fost cenzurat, se datorează unor persoane din anturajul lui I.C. Drăgan care au încercat şi au reuşit (sub ameninţarea unui proces penal) să scoată pasaje importante din textul original.
Între timp (21 august 2008) Iosif Constantin Drăgan a decedat. Cu opt luni mai devreme, murea Mihai Pelin (14 august 2007)…